O fâşie de viaţă

Stătea acolo, pe fâşia aceea subţire de lemn, suspendată pe un pod de lemn subţire, prelungindu-se câţiva metri în mijlocul apei, încât uscatul abia se mai zărea, ca o fâşie subţire neagră cu câteva pete colorate: acoperisurile roşii ale caselor şi cele câtve tufe verzi, aproape uscate ce ar fi trebuit să fie vegetaţia locurilor aride în care nava lui fusese aruncată, nu se ştie când şi de ce. Scruta orizontul sperând să vadă o navă apropiindu-se, un semn că viaţa nu l-a uitat de tot şi că ar putea regasi uscatul mai primitor, mai tentant, mai concret decât era când îl părăsise. Aici nu putea primi veşti de la nimeni, deşi la un moment dat, zărind câţiva pescăruşi, îşi imaginase că ar putea fi mesagerii mult aşteptati. Spera ca ei să se oprească lângă el, fără teamă, (oare de ce, se întreba acum a mia oară, cât timp era Dincolo, celor din jur le era atât de teamă de el?) Dar pescăruşii se odihneau câteva minute ca şi cum nu l-ar fi zărit şi îşi reluau apoi zborul greoi, fără să-i lase mult doritele mesaje de care cândva se temea atât de mult şi jinduia să trăiască măcar puţin timp, departe de tot ce înseamnă civilizaţie…”Teme-te să-ţi doreşti ceva că se poate îndeplini!”.Şi iată, lui i se îndeplinise dorinţa. Singur aici, izolat, fără posibilitatea de a comunica cu cineva, fără macar şansa unei balene care să te înghită, fără un cuţit cu care să-ţi scrijelezi pe bucăţile subţiri de lemn disperarea, fără o sticlă în care să scrii un mesaj, presupunand că ai avea hârtie şi un instrument de scris.De câte ori nu -şi dorise, în toiul celor mai violente discuţii, când simţea că se scufundă pământul sub el, să dispară, să se volatilizeze ca şi cum nu ar fi fost niciodată implicat în acea discuţie, în acel cerc de oameni care îl voiau răspunzător de toţi şi de toate. Acum oare cine se mai ocupa de responsabilităţile lui? Cine mergea la conferinţe, cine elabora rapoarte, cine, dădea dispoziţii? Oare cine i-a ocupat maşina de care era atât de mândru când şoferul personal în lăsa în faţa vilei în  care abia apucase să se mute? Dar pe cine îşi mai vărsa soţia sa nervii când serviciile bucătarului sau ale menajerei lăsau de dorit? O, doamne, ar fi preferat cea mai dură ceartă cu soţia in locul singurătăţii de acum…Privi spre ţărm. Erau atât de mici cei care se agitau acolo…Oare ei îl zăreau?Ar fi vrut să le facă un semn, poate îşi vor aminti de el. Le va spune cum îl cheamă.Îi va ruga să-i anunţe familia.Desigur îl caută demult.Poate au oferit chiar o recompensă generoasă cui dă informaţii credibile despre el.Numai dacă s-ar putea face auzit. Dacă s-ar putea mişca pe fâşia asta subţire de lemn care oricând se poate rupe, te poate arunca în apele acestea albastre pe care de atâtea ori le admirase de la bordul şalupei sale ce părea pregătită să reziste şi unui tsunami. Sau poate…poate e mai bine să creadă că a disparut definitiv.Poate s-au obişnuit deja cu dispariţia sa şi deja au dechis testamentul, şi-au împărţit moştenirea, l-au inlocuit…”Ce crezi dragă, că esti aşa greu de înclocuit?”, îi spunea aluziv soţia. De fapt, ştia de mult că, după cum grăia o replică dintr-un film care îl obseda, “trupul ei nu mai era demult templul său”. Ei şi?Suferise un pic la început dar, îşi zisese, poate e mai bine..:Printre atâtea sarcini profesionale care îl copleşeau, a se achita de datoria conjugală era una din cele mai grele…Renunţase uşor -uşor la orgoliul ăsta masculin, ridicol. Important e că la întâlnirile mondene formau un cuplu de invidiat.Oare acolo i se simţea lipsa? “Ce-ar fi să nu mă mai gândesc la asta?Mai bine să-mi imaginez cum ar fi o viaţă  fără mine…Cu mine, dar fără mine, eu în rolul altcuiva…Sau poate că până acum eu am fost în rolul altcuiva.Ce-ar fi să caut rolul care mi se potriveşte cu adevărat?”

În clipa aceea simţi că picioarele pe care le crezuse înţepenite, încep să-l doară şi putu uşor să le mişte.Se ridică şi observă cu plăcere că scândurile nu se prăbuşesc sub greutatea sa. Înaintă uşor, cu teamă, pe fâşia de lemn subţire ca o bârnă a unei gimnaste şi observă cum apropiindu-se de ţărm, oamenii îşi vedeau liniştiţi de ocupaţiile lor modeste pe o plajă aridă şi nimeni nu-i remarcă şovăiala, îmbrăcămintea uzată, faţă obosită, nimeni nu se dădea la o parte când trecea şi nimeni nu sărea să-i deschidă uşile. Pentru prima dată în viaţă înţelese că naufragiul acesta îl făcuse, în sfârşit, liber.

Teo Basica- un nou poem: “Prostii”

trist. ca persoanele care nu ma cunosc, vorbesc cel mai frumos despre mine

ca lucrurile care nu-mi plac, imi ies cel mai bine

cuvintele pe care le urasc, ma caracterizeaza cel mai concret.

tridimensional, vreau s-o gasesc pe-a patra

matematic, sa ajung la finalul numerelor,

biologic, sa unesc material vie, cu cea moarta, cu cea divina;

emotional, sa cad din cea mai cumplita deprimare in apogeul fericirii,

vreau sa fiu cureaua de piele, pe care nu trebuie s-o-nchizi, sa-ti tina pantalonii.

sa fiu divinitatea careia nu trebuie sa te-nchini, dar care are grija de tine mereu,

sa ma citit ca pe un clasic, ce aduce mereu ceva nou, sa ma citit – doar sunt un nimeni!

vreau sa fiu calaul care va salveaza, punandu-si propriul cap in ghilotina,

sa fiu zidul atotprezent, care va protejeaza – dar nu va tine prizonieri.

trist. ca tot ce spun acum sunt prostii. si nici eu, nici tu, nici nimeni nu va putea…

ciudat. ca persoanele care nu ma cunosc,

nu vor fi cele care vor arunca cu pietre…

ca lucrurile care nu-mi plac

va vor ajuta cel mai mult

cuvintele pe care le urasc

vor fi singurele care vor ramane.

u11/HfMT 16.11.2009 Hamburg

Intalnire cu tine insuti

 

Tablou de Rene Magritte

Mai tii minte de cand nu te-ai mai intalnit cu tine insuti?Mereu iti spui:data viitoare, acum nu am timp.Bifezi alte intalniri in agenda ta supraincarcata de nume, pe care  nici macar nu le mai stii, mai adaugi alte initiale in ea, si eventual profesia insului anonim care are onoarea sa se afle pe agenda ta personala si nu a consilierilor tai,   ca sa stii cui corespunde acest DH acest LM, acest Adi (sau aceasta)…Ai timp pentru intalnirea cu agentul X sedinta la Banca , interviu cu revista S, discursul pentru intalnirea de  la ora H, raspunsurile pentru talk show-ul de diseara,  bijuteriile  pentru V, flori pentru secretara, cadouri pentru sotie(sot), bani in cont pentru copii, SMS-uri pentru prietenii din copilarie, pe cati ii mai tii minte, telegrame pentru parinti, si niciodata nimic pentru o intalnire cu tine insuti.Ce-ar mai fi de descoperit?Ai scos din tine mereu cate ceva, la fiecare sedinta, la fiecare curs, la fiecare seminar, la fiecare interviu…Toti vor sa te reinventezi, sa nu te autoplagiezi, sa te reinterpretezi, sa te recreezi de fiecare data sub ochii avizi ai publicului. Demult nu vrei sa mai auzi, sa mai intelegi, sa mai citesti ce vrea sa-ti spuna chipul din oglinda care te priveste in fiecare dimineata inainte de a-si lipi pe fata masca corespunzatoare fiecarei zile.

Crezi ca a mai ramas ceva nespus?Ceva pe gustul multimii? Ti-ai scos amintirile pe taraba…Amintirile tale?Nu!Ci doar ceea ce se potrivea imaginii tale, ceea ce facea ca imaginea ta sa se vanda…un cont deschis in studentie pentru o colega bolnava (habar nu ai ce s-a mai intamplat cu banii aceia, oare intr-adevar au ajutat-o sa se insanatoseasca?), o donatie penru o biserica a unui Dumnezeu in care demult nu mai crezi dar care ti-a deschis calea spre voturile a mii de credinciosi, o licitatie la care ai facut cea mai generoasa oferta, farame ale unei imagini, aruncate pe masa presei in fiecare dimineata din care mii de jurnalisti, incercand sa-ti reconstituie imaginea intreaga, ciugulesc umili in gusa publicatiei care ii sustine.Si familia.Da, aceasta e cea mai exploatata resursa a succesului tau: de la imaginea ta punand flori pe mormantul unui strabunic mort in inchisorile comuniste (ce senzatie a facut ziaristul care a avut inspiratia de a devoala multimii ce radacini sanatoase are viitorul candidat!), pana la imaginea fiicei care refuza sa fie rasfatata familiei lucrand sa-si plateasca studiile,( nu a fost asa usor sa ascunzi ca ai angajat-o doar pana trec alegerile), totul contribuie incet-incet, la cizelarea imaginii tale, la spiritualizarea mesajului tau, la inlaturarea din discursurile tale a tot ce ar parea material, vulgar,murdar, terifiant…Ca si cum multimea ar fi baut din licoarea care ii adoarme ratiunea, te asculta, te omagiaza in delir…

In dimineata asta, dimineata hotaratoare, ceva te-a convins sa stai de vorba cu tine insuti:ce anume? Poate vocea obosita a crainicului care anunta acest eveniment, poate telefonul care suna sa te anunte ca masina te asteapta la poarta, poate grija neobisnuita a sotiei de a -ti intra in gratii, mai mult ca deobicei, poate faptul ca fiica ta s-a decis sa se trezasca in zori ca sa-ti ureze succes? Poate biletele acelea de amenintare pe care le primesti de saptamani fara sa spui nimic nimanui, pentru ca stii ca sunt adevarate?Ce te-a facut sa nu mai raspunzi la telefoane, sa-i gonesti pe toti de acasa, sa inchizi toate usile, sa stai o zi intreaga de vorba cu tine insuti si spre seara, in locul discursului asteptat , sa anunti ca te retragi?

Eugene Ionesco al meu

Poate vi se pare o dovada de egoism, de rapacitate, nu-i asa?E ca si cum as vrea sa confisc un mare scriitor doar pentru mine, sa-l scot din circuit, sa-l monopolizez, sa nu-l impart cu nimeni.Nu e deloc asa. Cred ca fiecare are, pentru un mare scriitor, de multe ori “livrat” intr-o formula academica de manualele scolare, de massmedia, intr-o anumita pozitie, de mit, propria sa perceptie, care nu prea seamana cu cea oficiala.Fiecare cititor tinde sa si-l apropie, sa si-l traduca dupa  propria lui sensibilitate, dupa codul lui original, ininteligibil celorlalti.Mie imi place sa am un Eminescu al meu, neprafuit si neuzat de formule si cliese critice, un Rebreanu, un Arghezi ai mei, de uz personal (da, clasicii, degeaba tot ser incearca sa ni se spuna ca nu mai avem nevoie de ei, eu cred ca ei nu mai au nevoie de noi, de cititori atat de blazati si sufocati de lecturi de-a gata, rumegate, care nu prea mai lasa loc visarii, creatiei interioare ). Cum ar fi sa avem toti aceeasi perceptie, aceeasi reactie in fata unei capodopere, pentru unii, sau opere mediocre, pentru altii, cum ar fi sa ne prosternam la comanda in fata unei valori sau sa ne pseudoscandalizam in fata unui esec?Am dovedi ca deja, am inceput procesul de mancurtizare.

De aceea ma retrag in spatele copertilor de una singura, fara lumanari, fara indicatoare ca sa fiu gasita, fara biletele de scuze si justificari.Cand nu ma gasiti, nu ma gasiti ca nu vreau sa fiu gasita.cand nu ma auziti este pentru ca nu vreau sa fiu auzita, cand nu ma intelegeti, este ca nu vreau sa fiu inteleasa.

Ma retrag putin in Eugene Ionesco Prezent Trecut Trecut Prezent si spicuiesc o marturie ce precede rememorarea unei intamplari din copilarie:”Toate greselile, daca exista greseli,sau neintelegerea,prostia, toate greselile,daca un lucru poate fi numit greseala, au o explicatie obiectiva si nu sunt de fapt greseli.Suntem cu totii mai mult sau mai putin iresponsabili, caci cine e stapan pe el insusi, pe dorintele lui, cine e cel care poate distinge realitatea de miraj?”Autorul explica de ce aceasta intamplare povestita in carte, i-a marcat viata, i-a determnat atitudinea fata de parintii lui, aversiunile lui sociale.(op. cit.editura Humanitas, pag.19,20))

“Tatal meu nu va mai putea sa citeasca aceste pagini.Am scris si am publicat despre el lucruri foarte crude.Poate ca n-am dreptate.In relatia dintre un barbat si o femeie nu se stie care e jucaria celuilalt.Adesea victima aparenta e mai puternica decat calaul aparent.(…)Tot ceea ce am facut, intr-un fel, impotriva lui am facut.Am publicat pamflete impotriva patriei lui(nu suport cuvantul “patrie” fiindca semnifica tara tatei; tara era pentru mine Franta, pur si simplu pentru ca aici traisem cu mama in copilarie, in timpul primilor ani de scoala si pentru ca tara mea nu putea fi decat cea in care traia mama).El voia sa devin un burghez,un magistrat, un militar, un inginer chimist.”(op. cit.pag23)

Dupa ce relateaza cat de dificile au fost relatiile dintre tata si fiu, scriind aceasta carte, in 1967, la multi ani de la moartea tatalui, Eugene Ionesco se intreaba retoric:”De ce oare i-am purtat asemenea ranchiuna?Nu era el ca toata lumea?Sunt ani, multi ani decand a murit.In definitiv, ii reprosam tocmai faptul ca era ca toata lumea.(…) Si acest lucru n-am avut dreptate sa i-l reprosez.”

De la “NU” din 1934  cartea unui tanar care vrea sa se afirme contestandu-i pe autorii consacrati, si pana la “Jurnalul in farame” din 1981, Eugene Ionesco nu inceteaza sa uimeasca, sa enerveze, sa placa, sa incante, sa suscite deoptriva admiratie si invidie, nascand epigoni si creand un stil original, imposibil de imitat si egalat.

In fiecare din cartile lui pe care le-am citit, am descoperit “farame” din mine insami, farame de umanitate, cu toate paradoxurile acestui termen.

1001 de lucruri in care pot fi…

Statuete de tip Tanagra

Sunt zidul pe care puteti scrie cu sange, si sunt sangele ce curge si nu mai poate fi oprit, sunt in locul acela intunecos de sub felinar unde se petrec seara lucruri necurate,

Sunt  zidul…

Sunt cel ce aduna dimineata resturile insomniilor voastre pe strazi, note sparte, lacrimi rugunite, melodii capturate din tara- sunetelor- libere,  visand sa-si revada locul de bastina.

Sunt sunetul liber…

Sunt argumentul care lipsea cand ai vrut sa dovedesti adevarul, in absenta lui, ai fost condamnat pe viata. Sunt  moneda veche purtata in dreptul inimii care ti-a salvat candva viata devenind apoi mascota familiei.

Sunt moneda…

Sunt boaba de roua ascunsa sub o frunza care se teme de soare si refuza calatoria astrala din corpul ei. Sunt  mirarea de pe buzele unui copil devenita cuvant stâlcit cu miros de lapte. Sunt statueta de Tanagra ce scapată din mainile tale s-a împrăştiat pe ciment dar a redevenit  intreagă în mâinile tale iubitoare, chiar şi asa ciobită si aureolată de experienta unei minitornade domestice….

Sunt ciobul uitat stingher pe jos, urmărindu-te cu strălucirea lui stranie zi de zi…

Sunt umbra aceea misterioasa care apare mereu in spatele tau cand faci fotografii in interior si toti spun ca tînara care a disparut inainte de vreme, îşi ia revansa prin mine.

Sunt tânăra….

Sunt picatura de sange pe albul unui vis de dragoste, sunt firul de iarba strivit de un pas neatent, sunt casa fără acoperiş şi matca fără râu.

Sunt matca…

Sunt îndoiala de neconceput în afara certitudinii şi sunt minciuna care în absenţa adevarului nu mai are sens.Sunt pata de culoare ştearsă de un restaurator neatent de pe o pânză salvată din ruine, şi sunt originalul prezentat drept fals şi pânză de pe care timpul a şters vechile imagini, aşteptând să fie repictată…

Sunt pânza…

Sunt insomnia sondând subconştientul întunericului în căutarea unui fir de lumină, fără de care, insomnia ar deveni inutilă.

Sunt insomnia…

Sunt cosmarul de lângă tine pe care te face că nu-l vezi de teamă să nu te molipsească şi vrei să te eliberezi de obsesia lui printr-o baie de senzaţii.

Sunt obsesia…

Sunt litera născută din apăsarea tastei în acest moment şi sunt ochiul care trece indiferent spre următoarea literă în căutarea literei miraculoase, scăpate de furia distructivă a colecţionarilor de alfabete şi limbi interzise.

Sunt litera în căutarea altei litere cu care să formeze o silabă.

Poate cuvânt nu voi fi niciodată, sau poate am fost cândva poveste  şi am uitat.

Sunt uitarea…

Edificiu roman din Dobrogea

Eugen Ionescu- 100 de ani de la nastere (I)

La comemorarea unui mare scriitor, a tăcea, e dovada de nerecunoştinţă, cred, a scotoci prin debaraua vieţii lui de simplu om, e iaraşi o curiozitate şi indiscreţie nepermisă. Revistele literare îi dedica articole care ies din şabloane si aduc noutăţi şi stârnesc curiozitatea cititorului avid de informaţii noi.(http://www.revista22.ro/articol-6940.html)#mce_temp_url).

Orice abordare aş alege, trebuie să încep prin a menţiona că Eugen Ionescu, scriitor  francez, (asa cum doreste fiica sa, Marie-France Ionesco, domiciliata la Paris si posesoare a drepturilor de autor) sa fie  considerat, revoltandu-se impotriva celor care l-au numit “scriitor roman”) cu activitate literar artistică în România până în 1938   şi în limba  limba franceza, până la sfârşitul vieţii. s-a nascut la 26 noiembrie (13 noiembrie, pe stil vechi),1909 la Slatina si a murit la 28 martie 1994, Paris. Cunoscut în afara României sub numele de Eugène Ionesco, a fost considerat  protagonist al teatrului absurdului . Dorind sa creeze  o legătură între naşterea lui şi cea a marelui său precursor Ion Luca Caragiale, ori din pură cochetărie, Ionescu obişnuia să declare că s-a născut în anul 1912.

Tatăl său, Eugen Ionescu, român, era avocat, iar mama, Marie-Thérèse născută Ipcar, avea cetăţenie franceză. La vârsta de patru ani îşi însoţeşte familia în Franta , unde a locuit si a studiat până în 1924. În copilărie Eugen Ionescu şi sora sa au simţit pe pielea lor drama destrămării căminului: mama a pierdut custodia copiilor, iar tatăl i-a readus pe amândoi copiii în România. În noua lor familie cei mici au fost supuşi la unele abuzuri fizice şi verbale, iar această traumă a marcat profund destinul artistic al scriitorului.

Din cauza faptului ca  mama sa a pierdut procesul de încredinţare a minorilor, copilul Ionescu şi-a continuat educaţia în România, la Colegiul National Sfantul Sava din Bucuresti.  Urmează  Facultatea de Litere din Bucureşti, obţinând licenţa pentru limba franceză. Terminând cursurile universitare în 1934, este numit profesor de franceză la Cernavodă,  fiind transferat mai târziu la Bucureşti. În 1938 pleacă la Paris ca bursier. Acolo lucrează ca ataşat cultural şi  tot acolo îşi scrie şi teza de doctorat “Tema morţii şi a păcatului în poezia franceză” pe care nu o va susţine niciodată. Numirea sa în postul de ataşat cultural la legaţia României din Paris se datorează politicii pe care Mihai Antonescu, ministrul de Externe a dus-o de a salva mai mulţi intelectuali români, trimiţîndu-i ca să lucreze în diplomaţie în ţările de care erau legaţi sufleteşte, pe filo-germani în Germania sau pe filo-francezi în Franţa. Activitatea politică a ataşatului cultural la Paris era însă minimală, Ionescu rezumîndu-se să traducă sau să faciliteze traducerea unor autori români contemporani sau să aranjeze publicarea lor în revistele literare franceze.

Primele apariţii ale lui Eugen Ionescu sunt în limba română, cu poezii publicate în revista Bilete de papagal (1928-1931) a lui Tudor Arghezi, articole de critică literară şi o încercare de epică umoristică, Hugoliada: Viaţa grotescă şi tragică a lui Victor Hugo. Volumul de debut e un volum de versuri şi se numeşte Elegii pentru fiinţe mici.

“Copiii din poezia lui Eugen Ionescu sînt nişte mici oameni mari. Trăiesc într-un univers complet şi complicat, redus la scară, la dimensiunile jucăriilor lor. În lumea mică a copiilor există totul: un cer mic, un soare în miniatură,o biserică mică, de mucava şi chiar un Dumnezeu mic căruia să-i adresezi o mică rugăciune. Imaginea Dumnezeului mic, apărut în literatura română în 1931, în volumul Elegii pentru fiinţe mici, este suficient de îndrăzneaţă ca să valideze un poet mare.”, spune Ioana Pârvulescu in România Literară, nr.16, 2003.

“S-a sfărâmat

păpuşa care mişca mâna dreaptă,

când trăgeai sfoara stângă,

şi piciorul stâng,

când trăgeai sfoara dreaptă.

Acum nimeni nu mai mişcă nimic

şi nimeni nu poate face nimic.

Nimeni nimic.

gata”

“Păpuşile cu care s-a jucat ( în realitate sau în poezie) “fiinţa mică” Eugen Ionescu nu sînt simplă recuzită, ci modelul omului ionescian. Elegie pentru păpuşa cu tărîţe conţine, in nuce, toată filozofia ionesciană şi scenariul tuturor pieselor sale. Este aşadar, o artă existenţială şi un crez artistic,” afirmă Ioana Pârvulescu în studiul citat.

Scrierile publicate in  tara, inainte de plecare, (cartea “NU”) de exemplu, dezvaluie un  spirit iconoclast, negand, de pe pozitii avangardiste, uneori cu violenta, formele literare traditionale, in genere obosite prin repetarea temelor si a tehnicii mimesis-ului aristotelian. Eugen Ionescu gaseste, in teatrul de la jumatatea secolului al XX-lea, un teritoriu propriu de manifestare artistica, in care isi instaleaza, firesc si incontestabil, cu titlu de prim stapanitor, instrumentele si mijloacele tehnice ale unei noi arte: teatrul absurdului.

Prima  piesă de teatru, La Cantatrice Chauve (“Cântăreaţa cheală”) a fost reprezentată la 11 mai 1950  la Théatre de la Huchette în regia lui N. Bataille, fiind primită cu răceală de public şi de critică. Piesa relua o alta, scrisă în limba română, şi intitulată “Englezeşte fără profesor”, publicată din nou în limba natală abia după 1990.“Cantareata cheala”, demoleaza in primul rand conventiile clasice ale limbajului dramatic, purtator de sens, de mesaj, dincolo de care se profileaza, in absenta acestuia, vidul existential al personajelor, rutina cotidiana ce duce la anihilarea treptata a memoriei si individualitatii lor, transformandu-le in marionete, in artefacte prinse intr-un joc aleatoriu, iesit din limitele logicii comune. in “Note si contranote”, Eugen Ionescu se confeseaza asupra ideii de la care a pornit in scrierea piesei: in intentia de a invata limba engleza dupa un manual de conversatie, descopera, prin cuvinte, sintagme si enunturi, un univers inedit, dar exasperant de simplu, proiectia de fapt a lumii intr-o noua limba decat cea materna, limba engleza. “

Imagine din piesa “Cantareata cheala”prezentata de compania franceza Les Intempestifs, pe scena teatrului Odeon in noiembrie 2009

În intregul ei, anti-piesa “Cantareata cheala” este o parabola a noncomunicarii, a lumii care se minte pe sine si nu gaseste solutia (nici nu doreste) sa iasa din impas. Faptul ca o multime de oameni poarta numele de Bobby Watson si ca sunt comis-voiajori arata ca lumea nu poate fi privita decat ca o masa informa, in care individualitatea umana a pierit.

Teatrul cel mai de seamă al Franţei, La Comédie Française, prezintă în 1966, pentru prima dată, o piesă de Ionescu, Setea şi Foamea şi apoi piesa Regele moare. Anul 1970 îi aduce o importantă recunoaştere: alegerea sa ca membru al Academiei Franceze, devenind prin aceasta primul scriitor de origine română cu o atât de înaltă distincţie.

Opera lui Eugen Ionescu a constituit si constituie obiectul a numeroase  cărţi şi sute de studii, teze de doctorat, colocvii internaţionale, simpozioane şi festivaluri. Criticii disting, în general, două perioade sau maniere ale teatrului ionescian. Prima cuprinde piese scurte, cu personaje elementare şi mecanice, cu limbaj aberant şi caracter comic predominant: Cântăreaţa cheală, Lecţia,Scaunele şi altele. A doua cuprinde piese ca Ucigaş fără simbrie, Rinocerii, Regele moare etc., în care apare un personaj principal, un mic funcţionar modest sau rege visător şi naiv, cu numele de Beranger sau Jean. În aceste piese acţiunea şi decorul capătă importanţă, limbajul este mai puţin derutant şi comicul este înlocuit progresiv cu tragicul. Temele predominante sunt singurătatea şi izolarea, falsitatea, vacuitatea.  Marea forţă motrice a operei lui Eugen Ionescu este obsesia mortii, de la moartea gândirii şi a limbajului la moartea neînţeleasă şi neacceptabilă a individului. Prin ce minune, atunci, geniul autorului creează în mod paradoxal comicul? Nici didactic, nici moralizant, antisentimental şi anticonvenţional, teatrul lui Ionescu este un teatru-joc, un joc adevărat, deci liber şi straniu, pur şi sincer, provocator, un lanţ pasionant, vertiginos şi în toate direcţiile. Aici, comedia şi tragedia se împletesc in asa masura incat drumul luminos de comedie devine drumul spre întuneric, spre moarte.

La propunerea Romaniei prin vocea ambasadorului tarii noastre la UNESCO, criticul Nicolae Manolescu, cu ocazia centenarului naşterii scriitorului, în anul 2009 opera lui Eugen Ionescu este celebrata oficial în întreaga lume. Autorului îi sunt consacrate numeroase manifestări culturale atât în ţară cât mai ales în străinătate.

Negarea sau scoaterea din circuitul universal a scrierilor sale in limba romana, ar fi o greseala, ele contribuind la sporirea faimei si originalitatii operei dramaturgului, la care unii reduc opera sa.

Suzana Fantanariu in emisiunea de pe TVR 3 “Artistul la el acasa”

Suzana Fantanariu, un artist adevarat, graficiana de renume international, prezenta la toate manifestarile artistice de gen din tara si din lume, astazi 22.XI.2009,   la ora 11 vorbeste spectatorilor si admiratorilor sai despre pasiuni, mediul sau de viata si tot ceea ce o defineste ca OM si ARTIST.Pe larg despre acest artist exceptional, intr-un alt articol, in curand.

 

“Nimic fara dragoste “-un alt poem de Teo Basica

Astepti pe lungul coridor al medicului dement

cu acelasi entuziasm al nenorocitilor care-si asteapta calaul;

te gandesti daca sa (mai) fugi, daca (mai) are rost

capul plecat, e frica paranoica de necunoscut, rozi unghiile.

Confuz, parca ieri aveai un sens, o cale, un drum

ieri afirmai, in naivitatea ta “nimic fara dragoste!”

prin ce oribila eroare ai ajuns sa te intrebi

cum se poate, ca din toate profilurile pe care, minutios, ti le-ai prescris

ca din toate variantele ale aceluiasi erou

ai ajuns chiar cea pe care n-ai vazut-o?

te ridici elegant, abia iti mai poti controla emotiile,

ranjesti in oglinda, incercand sa te vezi iar frumos

in loc, vezi un batran uzat, un adolescent plin de infectii,

un copil fara dinti si par

Te ingrozesti, mai bine te asezi la loc.

iti soptesti „nu trebuie sa mai dureze mult…“

Nimic fara dragoste??! Bine, Nimic!

cineva urla groaznic in biroul domnului Doctor,

agonia continua, desi eroul s-a tradat pe sine.

nu intelegi de ce nu se opreste cand ii spune Stop.

Astepti pe acelasi coridor al doctorului dement

cu entuziasmul tristilor care-si ung franghia

si te intrebi de ce au trecut zeci de ani, asteptand

fara sa te cheme sa-i dai explicatii, sa-ti dea un diagnostic

Deodata te infioara un gand: sa fie acesta purgatoriul?

s21 16.11.2009 Hamburg

Mi-e frica de cei fara frica

Daca traversez strada pe rosu, mi-e frica de un politai care sta la panda si  ma va opri, ma va intreba ce nr. port la pantofi si vazand ca nu sunt din colectia lui Mihai Albu, imi va da o sanctiune atat de drastica incat alta data ma voi gandi bine daca se merita sau nu sa traveresez strada pe rosu.

Mi-e frica sa las usa deschisa de la apartament ca sa nu ma invadeze comis-voiajorii care vor sa-mi vanda ieftin ceva ce as putea lua  gratis la o campanie de promovare (alaturi de 2 alte produse platite mai scump decat pretul lor in magazine cu comision de 200%)

Mi-e frica sa nu achit la timp facturile de la curent electric, internet, televizor, intretinere, banca, gaze, etc.

Mi-e frica sa nu-mi salut vecinii antipatici ca sa nu ma trezesc cu geamurile sparte sau mazgaleli pe usa mea ca si cum ar fi a unui urmarit general.

Mi-e frica sa stau dupa perdea sa ascult barfele din fata blocului, chiar daca sunt despre mine si de aceea nici nu chem taxiul in fata blocului cand ma grabesc la serviciu ca sa nu-mi trimita un vecin amabil fiscul pe cap, contrariati de veniturile mele “uriase”.

Mi-e frica sa intru pe geam in propria mea casa daca mi-am pierdut cheile, si prefer sa dorm o noapte la o prietena pana vine lacatusul sa-mi deschida usa.

Mi-e frica de rasul sardonic al controlorului de RATB, desi, prevazatoare, am intotdeauna la mine si bilet si abonament spre …statia Necunoscut…Cu vizele stau cam prost…Nu-mi da nimeni viza, pe diferite motive puerile: ca am un bagaj cu prea multe sentimente, ca vorbesc prost limbile straine si prea bine limba romana si ca mi-am cheltuit o groaza de ani pe sperante, pentru care nu voi obtine niciodata aprobarea sa le tranzitez dincolo.

Mi-e frica daca se anunta  vremea  calda cand de fapt ea va fi rece  si ma suspectez ca mi s-au alterat simturile, mi-e frica sa spun ca eu vad rosu in fata ochilor cand de fapt toti vad verde si ma suspectez de daltonism.Mi-e frica sa spun ca mie  salariul meu de bugetar pe o luna lucrata  nu mi-a ajuns decat pentru o saptamana si ii las pe ei sa ma acuze  ca mie imi place sa risipesc banii si de aceea am mereu buzunarele goale. Mi-e frica sa recunosc ca ma imbrac ieftin cand cineva imi admira puloverul cumparat de la “12 lei orice produs”.De ce sa nu-i las sa creada ca e luat de la un magazin de firma, cand ei cer sa fie mintiti frumos?

Mi-e frica sa te contrazic cand afirmi ca “vom avea o viata perfecta “, ca totul depinde de partea cui te afli, la un moment dat spre a atinge acesta perfectiune… Te-as putea intreba si eu ca in reclama aceea stupida”Si halatul, halatul cat costa?”…Halatul care te face sanatos,  bogat, destept, invizibil…Halatul acela fermecat cu care poti lua orice infatisare in ochii electroratului, halatul pe care toata lumea scrie cate ceva ca pe zidurile de la Piata Universitatii, ca pe un perete gol cedat generos unei armate de adolescenti  talentati care il vor acoperi cu grafitti si cu toate secretiile unei varste rebele si demodate de care abia asteapta sa scape, refugiindu-se intr-o maturitate searbada si cenusie.

Mi-e frica de orice fel de coada , chiar daca ea este coada de bunici  la cartile pentru nepotei  de la ‘Adevarul”.Si daca un singur nepotel va abandona   tastele la computer, jocurile  video si va citi acea poveste, inseamna ca a avut sens statul la coada, oricat de inspaimantator este acest lucru.

Ma intreb daca tie ar trebui sa-ti fie frica de mine.Pentru ca, eu aleg.Si nu-i voi alege pe cei care ma fac sa-mi fie mereu frica.

“In cautarea timpului pierdut” de Marcel Proust (10 VII 1871-22 XI 1922)

In 1922 pe 18 noiembrie, trecea in nefiinta marele romancier, eseist si critic francez Marcel-Valentin-Louis-Eugène-Georges Proust din cauza unei bronşite căpătate în timp ce vizita expoziţia pictorului său olandez preferat, Vermmer . El este cunoscut mai ales datorită romanului “In cautarea timpului pierdut ” ( À la recherche du temps perdu, ) operă monumentală de ficţiune a secolului XX, publicată de Gallimard în şapte volume, redactate vreme de mai bine de 14 ani. Această colaborare cu Gallimard nu a fost lipsită de peripeţii, autorul a propus volumul editurii, care în epocă purta titulatura de Nouveau Revue Francais, dar marele scriitor Andre Gide a respins manuscrisul, astfel încît autorul a publicat prima parte a romanului pe speze proprii la editura Seuil. Ulterior Gallimard însuşi a cumpărat drepturile de publicare pentru editura pe care o patrona, pe care le deţine editura Gallimard, cea mai mare şi mai prestigioasă editură din Franţa din toate timpurile, şi care există şi în prezent. Proust şi-a petrecut ultimii trei ani de viaţă închis în celebra sa cameră cu pereţii din dopuri de plută, şi a lucrat zi şi noapte la încheierea romanului său, rămas în ciuda tuturor acestor eforturi, neterminat.

In ciuda succesului ulterior al acestei carti, prima parte, Partea dinspre Swann (1913), a fost publicată iniţial pe cheltuiala sa si  nu a atras atenţia　asupra sa. Cinci ani mai târziu, cea de-a doua parte, La umbra fetelor în floare a obtinut premiul Goncourt. Părţile a treia şi a patra, Partea spre Guermantes (2 volume, 1920-21) şi Sodoma şi Gomora (2 volume, 1921-22), au fost de asemenea bine primite.

Ultimele trei părţi au ramas  în manuscris la moartea sa, fiind  publicate postum: Prizoniera (sau Captiva) (1923), Albertine a dispărut (sau Fugara) (2 volume, 1925) şi Timpul regăsit (2 volume, 1927).

În cautarea timpului pierdut” a consacrat „tehnica memoriei involuntare“ bazată pe procedeul specific proustian al nararii din perspectiva mai multor personaje sau pe înlănţuirea întâmplătoare a evenimentelor. Metoda consta în faptul că povestea era spusă în funcţie de impactul unei senzaţii organice asupra memoriei afective: este „clasic” episodul în care naratorul gustă o madlenă înmuiată în ceai, amintindu-şi de anii copilăriei, când i se servea des prăjitura respectivă.

In romanul-fluviu scris de Proust sunt abordate intr-un amestec destul de atipic si inovator pentru acea epoca , teme ca  dragostea, gelozia şi homosexualitatea, dar şi  pagini de satiră socială.