Natură statică cu Maria

Am văzut-o pe Maria în braţele mamei şi am simţit nevoia să-i sărut zâmbetul.

Apoi am privit-o fascinată de cutiile cu cadouri, grăbindu-se să le desfacă pe cele mai frumos colorate, în timp ce ochii înduioşaţi ai familiei îi urmăreau topiţi fericirea atât de uşor de cumpărat.

Am privit-o pe Maria în prima zi de şcoală, speriată de mulţimea de feţe noi şi de povara obiectului pe care trebuie să-l care zilnic la şcoală.

Un pic mai târziu, Maria s-a îndrăgostit…Se plimbă emoţionată de mână cu un băiat, coleg de clasă sau nu, nu pot zări că mi s-au înceţoşat ochii, sau poate că Maria a întrerupt studiile şi visează să fie dansatoare în plaiuri exotice şi apoi nu mai ştiu, că i-am pierdut urmele…Numnele Mariei iradiază fericire şi toată lumea întoarce capul după ea când trece printre noi şi fură în batistă câţiva stropi de lumină.

O mai zăresc din când în când pe maria întâmplător.Ce s-a mai întâmplat cu ea? Şi numele ei a obosit , parcă şi-a pierdut strălucirea şi luminozitatea.

A mai trecut ceva timp şi am văzut-o pe Maria copleşită de bagaje virtuale şi de poveri invizibile care îi aplecau umerii şi îi întristau privirea.

Am strigat-o:”Maria?”A privit mirată în jur să vadă de unde vine strigătul.Se oprise în mijlocul trecerii de pietoni, blocând circulaţia, nemaiauzind claxoanele şi doar glăsciorul acela de copil strigând-o:”Maria!” I s-a părut că e glasul mamei….Uite-o aplecată deasupra pătuţului ei şi oferindu-i lumea  odată cu privirea aceea unică, pe care toate femeiel o au , măcar o dată în viaţă, plină de dragoste şi duioşie..Se aude din nou strigată:”Maria!”A! E doamna învătoare care strigă catalogul, în prima zi de şcoală.Ar vrea să strige:”Prezent!” Dar nu mai are putere. Din nou o strigă un glas tandru, iubitor, pierdut de mult, tulburator….:”Maaaaariaaaaaaa!”Nu-i poate răspunde deşi ar vrea atât de mult să-i cuprindă mâna pe care el i-o întinde.Sunt atâtea mâini întinse spre ea, atâtea glasuri, subţiri, cristaline, duioase, dure, ascuţite, tăioase în care se împiedică şi nu se mai poate ridica….Apoi un sunet asurzitor de sirenă, claxoane care nu se mai opresc, şi senzaţia aceea de plutire, atât de diafană ca prima  lecţie de dans, ca serbarea ei de preminată…ca prima îmbrăţişare…Se simte îmbrăţişată, purtată de braţe ocrotitoare, nu distinge dacă sunt ale mamei, ale bunicului, ale bărbatului vieţii ei…Totul e atât de vag , contururile obiectelor din jur se estompează, până şi numele ei se risipeşte în silabe, litere, sunete, până când nu mai rămâne decât o urmă pe asfalt pe care şoferii grăbiţi o strivesc indiferenţi şi trec mai departe, chemaţi parcă de strălucirea şi parfumul altor nume….

În căutarea inspiraţiei pierdute

“SĂ-I ÎMPART ŞI LUI DUMNEZEU DIN INSPIRAŢIA MEA”

Moartea e o chestiune de gust, îi spunea Faust lui Goethe,

când traversa o criza de inspiratie cum traverseaza altii canale subterane,

nopti albe sau trec înot peste o mare de carton

neuitând sa vina de acolo cu ceva perle sau frânturi de epave

( ca si cum si-ar citi viitorul în palma uriasa a marii)

se întrista Goethe, ce sa ma fac cu tine,

îsi spunea împovarat de inspiratia aste debordanta care nu-i dadea pace,

ar trebui să-i împart si lui dumnezeu, îsi spunea, un pic de

inspiraţie, nu strică, o rezervă pentru urmatoarea planetă

pe care o va popula, ce-ar fi să-i mai dau o idee : o planetă a tuturor personajelor umanităţii, buni si răi, martiri şi călăi,

al cărei preşedinte sa fii, tu Faust, şi unde noi, autorii,

să fim invitati de propriile nostre creaturi în concediu,

aşteptându-ne, bineînţeles , ca, la micul dejun, să fim serviţi

pe rând unul câte unul, pâna când ne va veni tuturor rândul,

primul cu care a şi început ospatul, esti, tu, cititorule,

de aceea nu te supara ca n-ai să cunosti niciodată sfârsitul acestui poem

LOCUL MEU NU MAI E ÎN POEM

Am ieşit târâş-târâş din poemul tău ca dintr-o închisoare nesigură,

pe vremuri aici mă simţeam protejată, nu simţeam nevoia să-l părăsesc,

acum însă locul meu nu mai e în poem,

poemul pe care nu-l rostesc buzele îndrăgostiţilor nu mai e poem ci text de reclamă banală,

poemul care nu e pus pe note e bun de alungat spiritele negre,

de aceea am fugit din poem şi-mi caut un loc pe un  zid întunecos alături de un grafitti obscen,

undeva într-un colţ de ziar sperând să atrag atenţia unui vânător de recompense,

poemul nu mai e o închisoare pe măsura mea,

ci doar un pod de pe care mă puteam sinucide prea uşor,

fără să mă doară, la ce bun un poem- sedativ

pe care iubita nu-l deosebeşte de instrucţiunile de folosire ale unui uscător de păr,

la ce serveşte un poem din care nu poţi învăţa nici moartea,

nici viaţa pe de rost ,

am început să deşir cuvintele din poeme,

în aşteptarea poemului-Ulisse,

am început să-i vând organele unul câte unul la colţul străzii,

credeţi-mă, sunt conştientă de urmări,

locul poemului nu e aici.

Cine nu are fler, să-şi cumpere…

Dictionarul defineste flerul ca este “Simț de orientare rapidă într-o împrejurare sau într-o situație dificilă; perspicacitate.”E unul din cuvintele care-mi place: e scurt, nu are decât 3 consoane şi o vocală, nu ocupă mult loc în dicţionar, nici pe buze când îl rosteşti, nu e greu de explicat, nu se plimbă toată ziua dintr-o gură în alta, ca alte cuvinte obraznice  de care te ciocneşti de câte ori deschizi o pagină de ziar sau o ferestră virtuală, sau un televizor.El e delicat, fragil, timid, scump la vedere, parcimonios cu propria sa persoană, nu-şi etalează trecutul lingvistic nobil(vine din fr flair), nu se împăunează cu expresiile în care apare şi cu toţi cei care s-au folosi de el, uitând apoi să-i mulţumească.Poţi avea fler să cumperi la timpul potrivit o casă şi s-o revinzi mult mai scump. Sau o poţi cumpăra împrumutându-te din bancă şi apoi rămânând dator ani buni. Poţi avea fler în alegerea unui job de viitor, a unei oportunităţi financiare, a unui prieten, a unei cărţi, a unei stări sufleteşti care ţi se potriveşte cel mai bine şi pe care o afişezi oridecâte ori ştii că e nevoie să faci impresie. Nu contează de care: impresie să fie! Poţi afişa masca melancolicului sau a blazatului neînţeles de amici, ocolit mereu de şansă, a ratatatului cerând permanent un umăr pe care să plângă, sau poţi avea flerul să laşi acasă melancolia când se cere o persoană energică şi debordând de imaginaţie şi poftă de viaţă in cautarea unui job bine platit . A avea fler mi se pare o calitate rară. Şi mă întreb cum se dobândeşte. Seamănă cu inspiraţia: nu ştii când vine, de unde, cât stă şi mai ales, când e urmatoarea vizită.Aşa că profită de prezenţa flerului şi dă-i câteva carţi  de vizită, nu se ştie pe la cine le  uită şi poate reuşeşti în sfârşit să-ţi deschizi acel magazin de vândut fler la care viseaza de mult o multime de indivizi ocoliti de inspiratie si care dau mereu anunt sperand sa gaseasca. Daca aflati adresa unui asemenea magazin, anuntati-ma, sunt foarte interesata. Nu am avut niciodata fler, de aici….o multime de consecinte existentiale, vizibile si invizibile.

Asemănare – un poem rătăcit

Din întâmplare,  în căutarea altor documente mai vechi din computerul meu abandonat in favoarea laptopului, concurență neloială, veți zice, și vă voi da dreptate, am dat peste manuscrisul volumului Abonament viață-moarte publicat în 2004 la editura Vinea, și răsfoindu-l, la final mi-a atras atenția acest poem pe care , tot modificând variantele volumului în dorința de a o găsi pe cea mai bună, renunțasem la el, pentru că probabil nu era în ton cu restul volumului.Dar este în ton cu starea mea de acum și de aceea l-am așezat aici.

Ajungeau până la mine adevăruri trunchiate,

Zvonuri incerte,sunete înăbuşite în pâsla fricii

Uneori

Rămânea urma prezenţei tale undeva foarte aproape de mine,

Clanţa uşii umedă de palmele tale,
Perdeaua fluturând a ferestrei prin care trecuseşi
Umbra ta pe zid întârziind să te urmeze
Apa tulburată în paharul din care ai băut
Chiar respiraţia ta alături de mine
Când mă trezeai în miez de noapte

Se spărgea câte un bibelou din vitrină
În urma trecerii tale prin oglinzile pe care le aşezam
Naive capcane în care speram să cazi într-o noapte
Am risipit atâtea insomnii să-ţi capturez esenţa într-o sticlă

Atâtea metafore încât am infectat memoria computerului meu
ce-mi ţine loc de psihiatru, duhovnic şi coleg de celulă
poate am trecut de mii de ori pe lângă tine şi nu te-am recunoscut

mă-ntreb dacă şi tu comiţi acelaşi gând impudic încercând
să-ţi imaginezi o femeie aplecată deasupra tastaturii ca asupra
unui glob pământesc din care  inca n-a ţâşnit viaţa.

Mizerabilii de Victor Hugo sau Suferinta care purifică

Exista cărți care se uită imediat după lectură și cărți care îți rămân in memorie nu neaparat prin intamplări, suspans, atmosfera fascinantă în care te lași prins și purtat în alte universuri din care greu mai revii înapoi, și de cele mai multe ori, cel care revine este un Altul, diferit de cel care a plecat în această călătorie prin lumea Cărții.Dar mai există și cărți din care păstrezi mai mult decât un personaj, mai mult decât emoția unor întâmplări, cărți a căror atmosferă unică nu mai poate fi reconstituită ca un parfum al cărui secret îl știe doar inventatorul lui.Despre unele fragmente din asemenea cărți care , în ciuda trecerii timpului, continuă să mă obsedeze și să mă cheme înapoi încercând să le aflu misterul, voi scrie aici, mai bine-zis, nu voi scrie nimic, le voi lăsa pe ele să vorbească, să se mărturisească singure eventualului cititor care le pune întrebări și care știe să citească răspunsurile pe care citatele alese de mine le conțin…

Cartea cea mai cunoscută a lui Victor Hugo , a fost elaborată dificil, cu perioade de abandon şi a văzut lumina tiparului abia în 1862.Cele zece volume publicate între 3 aprilie şi 30 iunie vor apărea în Franţa pe cînd autorul se afla la Guernesey, în exil.Fără a fi lipsit de defecte, Mizerabilii este un roman impresionant care justifică toate epitetele care i s-au atribuit:roman de aventuri,roman-frescă, melodramă, roman didactic, roman pamflet, saga unui roman mitic, etc.

Jean Valjean, protagonistul romanului, fost ocnas, graţie generozităţii episcopului Myriel care nu-l acuză de furt ci, dimpotrivă, îl apără în faţa poliţiştilor, se va schimba radical încercînd să le ofere celor mai deznadăjduiţi decît el, motive sprea a crede în viaţă şi în dreptate. Dintre personajele feminine ale romanului, pe mine m-a impresionat în mod deosebit personajul Fantine, care fiind sedusă de un student, dă naştere unei fetiţe, Cosette.

“Femeile din categoria Fantinei sunt lasate cu totul de legile noastre la discretia politiei.Aceasta face ce vrea, le pedepseste cum vrea, si confisca, dupa bunul ei plac, cele doua lucruri  pe care ele le numesc:meserie si libertate.Javert era impasibil.Chipul lui serios nu trada emotie.Era totusi grav si profund preocupat.Se afla intr-unul din momentele cand isi exercita puterea discretionara; fara control, dar cu toata grija unei constiinte severe.Simtea in clipa aceasta ca scaunul sau de agent de politie era un tribunal.Judeca.Judeca si condamna.Chema toate ideile pe care putea sa le aiba in minte, in jurul faptei mari pe care o savarsea. Cu cat examina mai mult fapta femeii, cu atat se simtea mai revoltat.Era vadit ca el vazuse ca se comisese o crima.vazuse acolo, in strada, societatea, insultata si atacata de o fiinta in afara de lege.O prostituata atentase la un burghez.El, javert, vazuse aceasta.Scria in tacere.

Dupa ce termina, iscali, indoi hartia si spuse sergentului de post, incredintandu-i-o:

-Ia trei oameni si du-o pe femeia aceasta la inchisoare.Apoi intorcandu-se spre Fantine:

-Esti condamnata la sase luni!

Nenorocita tresari:

-Sase luni? Sase luni la inchisoare?striga ea.sase luni am sa castig cate treizeci si cinci de centime pe zi?Dar ce o sa ajunga Cosette, fiica mea?dar eu datorez peste 100 de franci luiThenardier.Domnule Inspector, stiti dumneavoastra asta?”

Nu, domnul Inspector, nu stie asta sau refuza sa nu stie.Se incapataneaza sa nu stie. Ceea ce e mai trist e ca asemenea cazuri mai exista. E plina lumea de Javerti si Fantine impinse la oa semenea meserie de saracie.cand se va termina acest carusel al absurdului ?

Prima ecranizare a romanului a avut loc in 1958 in regia lui Jean Paul Le Chanois, avandu-l pe Jean Gabin in rolul lui Jean valjean cu o interpretare neegalata de distributiile ulterioare in acest rol a altor actori.

O alta ecranizare celebra este aceea din 1998, a carui  regie îi aparţine lui Bille August iar din distribuţie fac parte Liam Neeson, Geoffrey Rush.

Filmul reprezintă o ecranizare extrem de fidela a binecunoscutului roman . Este o transpunere cinematografică fidelă a poveştii despre onoare, dragoste si obsesie, care se desfasoara in Franta, pe fundalul dramatic al secolului XIX-lea. Jean Valjean, este condamnat la ani grei de ocna pentru furtul unei bucati de paine si, cand reuseste sa evadeze, e nevoit sa se ascunda de necrutatorul inspector Javert. Totusi, in ciuda suferintelor indurate pe nedrept, Valjean nu se lasa coplesit de ura si are taria de a deveni un om cu adevarat bun.

În 2001 s-a realizat o versiune pentru televiziune, un film serial deci avîndu-l pe Gerard Depardieu in rolul lui Jean Valjean şi pe John Malkovitch, poliţistul Javert, căruia îi dă o nuanţă tragică, comform scenariului creat de Didier Decoin, deosebindu-se mult de alte interpretări ale acestui personaj.

• Gavroche, un alt personaj memorabil al romanului care  a devenit unul din miturile copilului-erou.
• Alaturi de Cosette, el devenit eroul unor carti pentru copii care reuseau sa emotioneze si sa indemne la lectura intregii carti pe micii cititori, in frumoasele vremuri cand jocurile video sau alte tentatii periculoase on-line nu le distrageau acestora atentia de la adevaratele valori.
• Cosette, fiica Fantinei, aflata in ingrijirea nemiloasei familii Thenardier, este tratata ca o servitoare, in ciuda banilor trimisi cu mari eforturi de catre mama ei, Fantine.

• 

Unica și inconfundabila Ludmila…

Nu ți-am scris de mult, Ludmila, si nu te-am cautat niciodata deși as fi putut să o fac.Și poate chiar aș fi avut șansa să te găsesc și să te întreb, direct, față în față:Ce mai faci, Ludmila?Mai știi cine sunt eu?Aș fi putut posta un anunț care să circule din ziar în ziar, de pe un site pe altul în care să spun:O caut pe Ludmila.Unica.E ușor de recunoscut.Timpul nu cred că i-a schimbat prea mult semnalmentele.E Ludmila.Unica și inconfundabila! Dar n-am făcut-o la timp și acum, poate e târziu.

Îți voi spune de ce te caut, Ludmila:pentru că vreau să știi ce nu ți-am spus niciodată și vreau să știu ce nu mi-ai spus tu niciodată.

Vreau să știi cât te invidiam, Ludmila, pentru părul tău lung, roșcat, până la brâu de care-mi vorbeai ca despre o avere a familiei tale, dota cu care fetele în clanul vostru își făceau intrarea în lume și câșigau apoi locuri eterne în inima bărbabților.Pentru picioarele tale lungi , de star de cinema și pentru toate diplomele obtinute la fel de fel de întreceri sportive la toate cluburile și asociațiile sportive, turistice, de orientare și de dezorientare prin lume la care participai și erai mereu campioană.Pentru toate privirile invidioase și admirative care ți se aruncau când ieșeai pe stradă sau  când intrai pe ușa liceului nostru și când ochii baieților de la muzică sau de la pictură, se întorceau spre tine scoțând strigăte admirative.A venit Ludmila!Hei!Ludmila!Nu mă cunoști?Și totuși, mă mândream, cu tine, Ludmila.Dacă cineva îmi spunea:Esti colegă cu Ludmila!?Mă mândream, de parcă  tu ai fi revărsat asupra mea ceva din grația și farmecul tău, și astfel, miruită de frumusețea și unicitatea ta, puteam și eu dobândi o aură de mister în ochii colegilor mei care nu o băgau în seamă pe mine, cea mignonă, cu ochii banali și căprui, cu părul care se încăpățâna să fie ondulat oricât l-aș fi periat, cu aerul acela de victimă în așteptarea călăului, care se strecura mereu pe lângă culoare plutind, de parcă tocmai aș fi evadat dintr-o închisoare de maximă siguranță și toate forțele aeriene și terestre ale liceului, ale orașului, ar fi fost pe urmele mele.Știam că salvarea venea din partea ta și nimeni decât tu nu mă puteai apăra în ochii lor. Da, eram o evadată:din vârsta mea, din timpul meu, din trupul meu mai ales, voiam să evadez, pentru că tu, Ludmila, oferindu-mi generoasa ta protecție, mă făceai să simt mai acut, Diferența…

Și ce mai faci, Ludmila? Ești la fel de frumoasă? Bărbații continuă să întoarcă și acum capul după tine? Îți mai fluturi părul, acum probabil înspicat cu zeci de fire albe, în vânt, pe bulevarde și continui să spui Nu când cineva îți spune că te iubește?Lui însă, i-ai spus Da, Ludmila.Lui celui care mi-a spus într-o zi, unicul, că sunt frumoasă. A fost ziua în care mi-am citit în ochii lui Frumusețea și Unicitatea. Dar el, Ludmila, încă nu te vazuse pe tine, pe unica și inconfundabila Ludmila.Lui, doar lui, Ludmila, tu i-ai spus Da.Pentru că tu, Ludmila, deși împărțeam amandouă aceeași cameră sordidă a unei garsoniere, deși ne trezeam dimineața una pe cealaltă spre a merge la cursuri, deși ne spuneam toate bârfele despre colegii și profesorii noștri, nu mi-ai spus niciodată, Ludmila că și tu mă invidiai.Pentru premiile mele la scoală, acolo unde tu promovai la limită, premii pe care tu mă învățai să le disprețuiesc și să le refuz, dar ele curgeau în pofida indiferenței și lenei mele, pentru toate tablourile mele pe care mă sfătuiai să nu le trimit nicăieri, chiar dacă ar risca să fie premiate sau cumpărate, căci, spuneai tu, care le aveai pe toate fara nici un efort, La ce-ti folosesc gloria sau banii?Nu mi-ai spus niciodată nici dacă aveai vreun motiv să mă admiri.De aceea, Ludmila, lui i-ai spus Da.

Vreau să-ți mai spun ceva, Ludmila.Vreau să-ți spun că nu am de ce să-ți multumesc că într-o seară, când am rămas singură acasă, conducându-vă pe voi doi până la scara blocului, amabilă, protectoare, ca și cum aș fi fost convinsă că voi doi formați cel mai frumos cuplu din lume, am făcut ceea ce nimeni nu ar fi bănuit.Și vreau să-ți spun, Ludmila, că nu am de ce să-ți multumesc că ai incercat să-mi salvezi viața.Viața pe care tu mi-ai luat-o atunci când i-ai spus lui, Da.Dacă tu te mândrești, acolo în lumea aceea în care probabil și azi continui să spui Nu, pentru că, în final, el n-a rămas nici cu tine, Ludmila, spunând în stânga și în dreapta că în anii de liceu ai salvat de la moarte viața colegei tale de cameră, ei bine, te înșeli, Ludmila: nu am spus nimănui până astăzi despre crima ta.De care nu știe nimeni, doar eu și el.El continuă să tacă.

Eu, victima ta, nu mai vreau să tac.

Să ucidem Seara de sâmbătă şi a doua zi să-i expunem cadavrul

Să ucidem seara şi a doua zi să-i expunem cadavrul…Unde?În centrul oraşului, pe prima pagină a ziarelor, în buletinele de ştiri de la radio, în emisiunile de actualităţi de la diversele televiziuni care-şi fac un titlu de glorie în a dezvolta câte moduri exista de a-ţi ucide seara:poţi merge să vizionezi spectacolul pentru copii Povestea porcului şi atunci poate poţi înţelege mai bine blogul următor, poţi petrece seara într-un club, poţi asculta un concert la Casa de cultura sa studentilor. Dacă faci parte din elita capitalei, poţi participa la un concert de flaut si chitara la Ateneul roman. Sau poţi rămîne acasă şi poţi comanda fructe de mare sau sepie prăjită de la acest restaurant.

În timp ce iei masa in sufragerie împreună cu iubitul sau iubita ta, poţi arunca o privire pe Acasa tv spre a vedea filmul Mama vitrega la 20,30, pe HBO, Ma dau in vant după cumpărături, la ora 21,

un film despre Rebecca Bloomwood care este o new-york-eză foarte simpatică, a cărei mică problemă cu cumpărăturile tinde să devină mare de tot: Rebecca are o adevărată dependenţă pentru hoinareala prin magazine, ceea ce-i provoacă o gaură imensă în buget. Sau poti  viziona o muzică de calitate pe VH1 Classic, Classic… Genesis a ora 20,30.

Dacă nimic din toate acestea nu te atrage, nu te încântă, poţi citi articole interesante pe urmatoarele bloguri:Andrei, Gina,Daurel, Ottilia, Nea Costache, Angela, Cristi Lisandru, Zamfir Pop, sau pur si simplu poti zăbovi aici, ascultînd notele unei pianine magice…Sau dacă ţi-ai uitat vreodată cheile de la apartament şi nu ştii unde, citeşte aici…

Te asigur ca vei avea o seară de sâmbătă foarte reuşită şi dacă la începutul ei doreai s-o ucizi cît mai repede, la sfîrşit, vei dori ca ea să ţină cît mai mult, pînă luni dimineaţa, dacă e posibil…Întreaga săptămână, vei rememora momentele plăcute ale acestei sâmbete şi vei ţese planuri pentru sâmbăta următoare…

De prin ziare adunate…

O stire mi-a atras atentia, referitoare la Confuzii culturale: ce credeai că ştii, dar nu e adevărat:

Greşeala: Uniunea Sovietică sărbătorea Revoluţia din Octombrie în octombrie.

Explicaţia: deşi bolşevicii au preluat controlul ţării în 25-26 octombrie 1917, una dintre primele schimbări pe care le-au instituit a fost trecerea de la caldendarul Iulian, pe stilul vechi, la calendarul Gregorian. Astfel, desfăşurătorul zilelor a fost dat înainte cu 13 zile, mutând sărbătorirea  “Marii Revoluţii Socialiste” în luna noiembrie.

Greşeala: Afirmaţia, perpetuată de-a lungul secolelor, că regele George I al Marii Britanii, de origine germană, vobea cu membri cabinetului său în limba natală sau în engleză.

Realitatea: George I, care a domnit între 1660 şi 1727, nici nu vorbea engleză, în timp ce cabinetul său nu ştia germană. Aşa că de comunicat, s-a comunicat în franceză.

Greşeala: Vasul Titanic, considerat prima navă care a cerut ajutor folosind codul “SOS”.

Ce s-a întâmplat de fapt: prima navă care transmis un “SOS” în apele internaţionale a fost Niagra, de provenienţă franceză, în 1908, cu patru ani înaintea tragediei Titanicului.

Greşeala: Preşedintele american John Kennedy a fost primul om care a rostit îndemnul “nu întrebaţi ce poate ţara voastră să facă pentru voi, ci întrebaţi-vă ce puteţi face voi pentru ţara voastră”.

Realitatea: politicienii americani au avut întotdeauna obişnuinţa de a “fura” expresii memorabile. Kennedy îl plagiase pe scriitorul libanez Khalil Gibran, care folosise îndemnul respectiv pentru a mobiliza cât mai mulţi libanezi împotriva stăpânirii otomanilor. Înaintea lui Kennedy, preşedintele Abraham Lincoln a reprodus celebra expresie “un guvern al poporului, din popor şi pentru popor” din prefaţa unei Biblii de secol al XIV-lea.

Greşeala: Invenţia penicilinei, atribuită lui Alexander Fleming.

De fapt: deşi Fleming a fost cel care a descoperit că humusul Penicillium notatum are proprietăţi antibacteriene, Howard Florey şi Ernst Chain au reuşit să purifice compusul astfel încât să poată fi folosit de oameni.

Greşeala: Descoperitorii ADN-ului (acidul dezoxiribonucleic) au fost Watson şi Crick.

Cum au stat lucrurile: James Watson şi Francis Crick au primit într-adevăr Premiul Nobel graţie ADN-ului, însă numai pentru că au prezentat un model de ADN care reunea toate descoperirile anterioare pe acest subiect. Astfel: cel care a descoperit acidul este Friedrich Miescher, apoi oamenii de ştiinţă Avery, MacLeod şi McCarty au făcut legătura cu ereditatea, pentru ca Rosalind Franklin să expună difracţia ADN-ului.

Greşeala: Mouton-Rothschild este un vin de Bordeaux de primă mână.

Clasificarea reală: s-a făcut în 1855, iar Mouton-Rothschild nu a intrat în primele patru clase, stabilite ca fiind Lafite-Rothschild, Latour, Margaux şi Haut-Brion. De atunci, Mouton-Rothschild s-a identificat prin motto-ul “Pe primul loc nu pot fi. Pe al doilea nu vreau să fiu. Sunt Mouton”.

Greşeala: Faxul a fost inventat după telefon.

De fapt: în 1876, atât Alexander Bell, cât şi Elisha Gray au înregistrat propriile versiuni de telefoane, însă primul fax a fost patentat în 1848 de către Frederick Bakewell, iar, în 1861, Giovanni Caselli a inventat un aparat similar, de o calitate superioară.

Greşeala: Albert Einstein a fost un elev slab.

Realitatea: cercetătorul american care s-a documentat asupra situaţiei şcolare a lui Einstein a omis să ia în considerare schimbarea sistemului de notare. Cât timp a fost Einstein la şcoală, notarea s-a făcut de la 1 la 6, 1 fiind nota cea mai mare. Însă, după anul în care celebrul om de ştiinţă a absolvit, sistemul a fost inversat, 6 devenind nota cea mai bună.

Greşeala: Urşii Panda mănâncă doar bambus.

Adevărata dietă: omnivoră, ceea ce înseamnă că urşii Panda ar putea să mânânce şi animale mici sau chiar stârvuri. Se limitează la bambus pentru că sunt prea înceţi să vâneze şi, într-un veritabil cerc vicios, sunt prea înceţi pentru că bambusul oferă puţină energie.

Greşeala bonus: Statele Unite sunt singura ţară care foloseşti unităţile de măsură picior, galon, livră şi grad Fahrenheit.

De fapt: sistemul arhaic de măsurare, moştenit de americani de la britanici, mai este folosit şi de Liberia, stat înfiinţat de foşti sclavi americani. De asemenea, vechiul sistem britanic este încă în vigoare în statul asiatic Myanmar (fost Birmania), colonie engleză în trecut.

(articol preluat din ziarul Romania libera)

“Intunecatul april…”

Emil Botta (1911-1977)

De ce nu “luminosul april…, de ce nu “rozul april’ nici macar “intristatul april” ci…”Intunecatul april”…Asa i-a spus poetul Emil Botta unui volum minunat publicat in 1937, din care spicuiesc cateva versuri:

“Sa ma refugiez in cortul padurii,

Intunecatul april este pe urmele mele,

Zornaitoare lanturi taraste,

Si un cutit in maini sa mi-l infiga in coaste…

N-am defaimat niciodata amurgul si tacerea

Care sosesc hamesite din pesteri si din grote…”

(Ordin)

Creatia sa este asociata expresionismului si existentialismului, poetul fiind asezat de catre critica iterara, cu o intarziere nemeritata in seria providentiala a marilor B  interbelici, alaturi de Bacovia, Blaga, Barbu.Volumul de debut “Intunecatul april…” se caracterizeaza , dupa Doina Uricariu, printr-un “soi de ardoare expresionista” iar inscenarile eului liric se proiecteaza intr-o maniera accentuat teatrala in universul devenit neincapator pentru freneiza dionisiaca a acestuia, amintindu-ne de relatia cu absolutul, cu ilimitatul a poetului Lucian Blaga din “Poemele luminii”:

Dionyssos in mitologia greaca era zeul vegetatiei, al pomiculturii, al vinului, al fertilitatii, numit la romani Baccus.Cultul lui era răspândit în întreaga lume.

“Eu sunt Dionysos, spusei,

Arborii sunt sorii si luceferii mei,

Si cerul meu e acest limpede iaz,

Si va rog sa nu faceti haz.”

Si totusi, de ce “Intunecatul april…?’, de ce nu ”luminosul april…, de ce nu “rozul april’ nici macar “intristatul april” ? Poate pentru ca eul liric isi atribuie cu voluptate o masca tragica care ii accentueaza stare de melancolie, poate pentru ca moartea devine o tema majora a poeziei lui Emil Botta, ceea ce-l apropie din nou de Lucina Blaga pentru care deasemenea elementul thanatic reprezinta o cale de integrare in mit, in anonimat.

Thanatos- mesagerul mortii

Adoptand in viata si in arta poza, el fiind si un mare actor, Emil Botta isi construieste un adevarat “autoportret prin masti” , ceea ce sporeste conotatiile textului.

“Elita luase loc la parter

si prostii sus, aproape de cer.

In loja statea o intamplare cam abatuta,

si un napraznic destin in mare tinuta.

Un dezastru tare cat zece,

tot spera ca totul va trece.

Un naufragiu dormita in fotoliu

infasurat in lintoliu.

O raceala vagabonda prin sala.

O inocenta stralucea

printr-o totala absenta”

(Spectacol)

Memorii din zid – Poeme

CONFUZII

Confuzia cadea întotdeauna ca lama unui cutit

peste indiferenta ta pe care ei o luau drept blazare,

peste insomnia ta molipsitoare, peste drumul tau

spre casa Restauratorului pe care ei îl luau drept

o tentativa nereusita de evadare, disperarea din ochii

tai era dispret, încercarea de le vorbi se lovea

de tacerea lor, surâsul tau resemnat era un semn

de mândrie, bocancii cu care îti tropaiau dimineata

în usa erau semne de salut, saliva cu care îti împroscau

geamurile masinii, cuvintele obscene pe care ti le spuneau

la telefon erau dovezi de dragoste, otrava pe care ti-o

serveau în cafea era un act de generozitate,

muzicile cu care îti spargeau timpanele erau un imn

de slava dedicat tie,

înlantuiti tot mai mult într-o jungla de confuzii

calaul devorându-si victima, victima iubindu-si

calaul, va apropiati tot mai repede de

inevitabila cascada…

ULTIMUL STRAT

Timpul se lovea de tine, provocându-te, se retragea apoi

învins, neputând sa-ti stirbeasca trufia de mai fi

acolo unde cad toate zidurile devenite inutile ca si granita

dintre bine si rau, dintre pacat si iertare, de aici evadarea

este imposibila, spun temnicerii adaugând înca un strat

de vopsea si înca unul peste chipul Madonei cautat cu

disperare de Restaurator.

Lovendal-Moartea lui Socrate

SOSIREA RESTAURATORULUI

Crezând ca mi-ai dibuit ascunzisul, călcâiul lui Ahile,

te apropii de mine alunecând pe axa gândului meu

încât simt cum fosnesc de emotie secundele în asteptarea ta

( venirea Ta de mult prezisa vindeca clepsidrele sparte,

transforma un muzeu ars într-o scoala de pictura venetiana)

esti atât de aproape încât îti pot pune un diagnostic expeditiei tale,

pot ghici ce cauti sau daca nu esti aici dintr-o întâmplare,

Restauratorule, chiar daca îti ascunzi chipul sub o multime de masti,

stiu ca tu esti acela de care ma temeam, dorindu-l si chemându-l,

crede ca tu ai ales drumul spre mine, crede ca te poti abate oricând

de la acest drum, crede ca te mai poti întoarce sa ma eviti, crede

ca tu ma vei îmblânzi pe mine,crede asta în timp ce cuvintele mele

te vor dezbraca încetul cu încetul ca pentru o noapte de dragoste

lunga cât eternitatea, pâna când voi afla cum si cu ce arme transformi

poemele în deserturi si cuvintele în gradini.