Într-o bună zi, voi râde…

Într-o buna zi voi râde de toate acestea: de felul în care încercam sa par alta si nu aveam curaj sa fiu eu însămi, de teamă că voi şoca prea mult, de felul în care mă minţeam zi de zi că am motive să continui jocul, de felul în care păşeam pe trepte alunecoase în căutarea mereu a unui punct de spirjin exterior, sperând că poate următoarea nu se va prăbuşi cu mine, voi râde de tot ce-am lăsat în urmă ca de o rochie demodată, ce mă făcea să par de altă vârstă, voi râde de tot ceea ce credeam cândva sau poate cred acum, căci acest prezent încă nu a devenit trecut, că mă poate face fericită, voi privi cu alţi ochi zecile de motive care mă întristau şi cele câteva care mă bucurau…

Într-o bună zi mă voi ridica de pe şinele tristeţii pe care am zăcut ani în şir sperând că măcar în moarte mă voi întâlni cu trenul vieţii mele şi voi spune că, dacă aş fi mers în întâmpinarea trenului, poate l-aş fi întâlnit în această viaţă. Dar când crezi cu toată fiinţa ta că ai greşit secolul şi planeta, este posibil ca nimic din ceea ce gândeşti să nu se materialezeze, nici măcar într- carte de succes.

Într-o bună zi mă voi privi în oglindă fără obsesia ridurilor şi a firelor albe, ci îmi voi număra doar amintirile şi le voi retrăi pe cele frumoase, uitându-le pe celelalte ca pe nişte bagaje pe care le-am cărat inutil căci, credeţi-mă, nu există second hand pentru amintiri şi nici centre de reciclare sau refolosire a acestora. Sunt ale tale şi chiar dacă, întâmplător, în ele apar şi alţii, ei şi-au luat doza lor de viaţă din ele lăsându-ţi ţie doar doza de moarte.

Într-o bună zi voi înceta să mai caut . Şi asta ,sigur, nu va însemna că am găsit acel lucru, acea stare, acea persoană pe careo căutam:va însemna pur şi simplu că am obosit, că m-am resemnat, că am înţeles că importantă nu e găsirea, realizarea dorinţei ci doar căutarea. Aşa scrie în toate cărţile bune.dar eu nu cred asta. Mai importantă e reușita, împlinirea, indiferent că ai căutat doar câteva clipe din viaţă sau câteva decenii. Şi uneori, la ce-ţi serveşte să găseşti acel ceva…intraductibil în cuvinte şi sunete, dacă nu mai ai timp să te bucuri de el?

Într-o bună zi voi privi cu detaşare la propriul meu trecut ca la o carte pe care am parcurs-o în fugă sperând că voi avea timp să o retrăiesc pe îndelete: da, dar doar rememorând. O voi privi pe eroina cărţii cu condescendenţă, chiar cu uşor dispreţ şi îmi voi permite să-i dau lecţii, chiar dacă ele sunt inutile şi penibile. Poate totuşi, cineva le va citi şi va învăţa ceva din ele!Voi regreta că nu le-a scris altcineva, înaintea mea, voi regreta că nu le-am citit şi eu şi că am ratat şansa de a-mi fi schimbat destinul…Dar daca e nepermis ca alţii să greşească aidoma nouă, de ce nu ne-am strădui, măcar de la înălţimea senectuţii viitoare, cei care vom avea norocul sau nenorocul să ne bucurăm(sau să ne întristăm de ea) să le oferim sfaturi de viaţa celor mai tineri? Că nu le vor urma, e sigur, dar cel puţin, vom avea sentimentul că le suntem utili urmaşilor  si altfel decât financiar.

Într-o bună zi nu mă va mai durea timpul şi nu voi mai încerca să-i atenuez urmele pe suflet cu pansamente efemere…Am învăţat  sau voi fi învăţat între timp să mă protejez, să mă acopăr cu armuri sclipitoare şi pânze opace ca o mumie despre care nu veţi mai şti nimic decât atunci când trupul se va fi resorbit total în pânzele şi parfumurile ce-i grăbeau descompunerea.

Ziua aceea poate veni oricând, mâine, peste cinci ani, peste zece…Mă tem de ea şi ştiu că nu este a mea: e a celor care spun că nu e bine să te risipeşti, că e inutil să suferi, că e nociv să -ţi rupi sufletul şi să-l arunci în cele patru puncte cardinale la fiecare răsărit iar seara la apus, să-l primeşti înapoi ferfeniţă, să-l refaci noaptea şi a doua zi să-l arunci din nou într-un tsunami distrugător, doar  ca să-i verifici caratele.

Într-o bună zi mă voi întâlni pe aleile timpului cu o străină care seamănă cu mine sau cu tine și mă îndoiesc că voi avea puterea să o salut. Dacă totuși o voi face, îi voi reproșa că s-a încrezut prea mult în puterea memoriei și că a aruncat prea multe la recycle bin crezând că nu mai are nevoie de nimic din trecut și că într-adevăr, după cum spune o fostă mare supraviețuitoare Non, rien de rien, non, je ne regrette rien.Așa să fie?Dar cocorii unde se duc când se duc?Dar amintirile unde se duc când se duc? E chiar așa nociv să trăiești cu cadavrul lor îngropat în tine străduintu-te zi de zi să le dai viață, să te agăți de ele ca de niște prietene care nu te pot trăda? Timpul te vindecă de toate, inclusiv de viață.Am contactat fiecare această boală de a cărei povară dulce devenim conștienți fiecare în alte momente.Unii ne vindecăm repede de ea,  presupune concentrare, dăruire, pasiune, flacără, alții…nu reușim și ne este jenă să ne purtăm infirmitatea de a mai avea viață în noi, la lavalieră.

Într-o bună zi, voi râde cu tot sufletul rămas intact și cu toate amintirile rămase vii, bagaje desuete care îmi vor îngreuna trecerea dincolo…Dar până atunci mai am timp….De aceea le voi lăsa aici, semne ale incertei mele reîntoarceri…

Phoenix-un concert pentru elevi si profesori deopotriva

Pe 27 mai am asistat la sala palatului la un concert extrordinar al celebrei formatii PHOENIX cunoscută în Occident ca Transsylvania-Phoenix.1000 de bilete au fost distribuite gratuit celor mai buni elevi si profesorilor lor din capitala.A fost o atmosfera electrizanta. S-au ascultat piese clasice si piese arhicunoscute si fredonate de tineri si mai putin tineri deopotriva, cum ar fi:Mugur de fluier, Hora, Fata verde, Mica tiganiada si multe altele pe teme clasice si folclorice

Phoenix a fost deschizătoare de drumuri în muzica adresată publicului larg în România celei de a doua jumătăţi a secolului xx. Membrii formaţiei au abordat numeroase subgenuri ale rock-ului; traseul stilistic al formaţiei a pornit de la muzica beat, evoluând spre rock psihedelic şi de aici către hard rock cu un număr de experimente de rock progresiv. În anii 1970, efectele schimbarilor politice din ţară asupra vieţii culturale au adus la destrămarea multor formaţii de gen. Între cele care au continuat prin adoptarea unui stil nou, Phoenix a avut una dintre cele mai neaşteptate evoluţii, dând naştere subgenului rock numit etno rock (inspirat din folclorul romanesc  autentic, comparabil cu celtic rock-ul iniţiat de formaţia irlandeza Horslips cam în aceeaşi perioadă).

Confuzii

Particip la Concursul de proza arhiscurta organizat de Trilema.

-Credeam că ți-ai pierdut telefonul…Te sun de azi-dimineață.

-Credeam că ți s-a intamplat ceva rău, spuse în prima seara femeia cu glas dulce.

-Nu era decat un semafor defect și ne-am ciocnit în intersectie derutati…

-Credeam că vii să serbăm în doi ziua primei întâlniri,spuse femeia cu glas plâns a doua seară.

-Am înlocuit un coleg chemat urgent acasă.

-Dar mâine vei veni sigur la timp, spuse a treia femeie în una din cele trei seri bărbatului care-și pierdea telefonul,  greșea intersecțiile, zilele aniversare.

Ea avea ceva de spus…

Particip la Concursul de proza arhiscurta organizat de Trilema.

Ea avea ceva de spus dar nu le știa  limba.A început să danseze dar ei nu auzeau muzica.Avea ceva de desenat dar ei nu vedeau culorile.Avea ceva de scris dar ei nu cunoșteau acest alfabet.Avea ceva de împărțit dar ei nu aveau nevoie de daruri.Avea ceva pe care ei ,dacă ar fi știut,l-ar fi luat.Ea ar fi plecat cu tot ce avea de spus,cantat,desenat,împărțit.A început să  învețe limba, dansul, culorile și a încercat să se despartă de sine.Dar ei plecaseră în cautarea femeii care le traversase cândva viața …

Furt de identitate

Acest poem a fost predispus la toate bolile copilariei

pana cand a devenit imun la orice tip de virus sau sentiment extradat

de  poetii de cartier adunati in cenacluri cu iz de alcov,

acum nu se mai hraneste decat cu informatiile

de la canalele de stiri si din rubricile de la faptul divers,

a fost un poem- problema care a incercat toate tentatiile adolescentei

de la circulatia fara permis prin gazetele de mana a doua, pana la

consumul de cuvinte si expresii interzise de codul bunelor maniere

si furtul de identitate al altor poeme celebre ce nu mai pot parasi

biblioteca decat in baston sau in  carucior,

incat a ajuns sa fie cercetat in stare de libertate

avand interdictia de a mai parasi vreodata acest caiet,

si in ciuda tuturor viciilor expuse cu nonsalanta publicului,

pare la fel de pur si candid ca Dorian Gray dupa sinuciderea lui Sybill

daca vreti sa vedeti adevaratul chip al poemului

smulgeti aceasta pagina din caiet sau angajati un detectiv

care sa depisteze impuritatile genetice ale acestui poem

care si-a tradat arborele genelogic

De prin gazete adunate…

de-la-pudoare-la-ipocrizie-543645.html

Picasso- Domnisoarele din Avignon

“De la pudoare la ipocrizie”- articol de Tudor Octavian

“În faţa unui tablou înfăţişând cu mult adevăr biologic o femeie goală, oricât de emancipat estetic ar fi bărbatul care contemplă tabloul şi oricât de autorizat s-ar referi el la virtuţile plastice ale imaginii, ceva tot mişcă în masculul din el.

În veacul al XIX-lea, Saloanele europene au fost mai pline ca niciodată cu “Nud”-uri, reprezentate ca atare şi nu în posturi mitologice şi decorative, ca în arta barocă. Puţini artişti însă s-au încumetat ca şi prin titlul gravat pe plăcuţa de aramă de pe ramă să mărturisească pasiunea lor naturală pentru feminitate. M-am amuzat întocmind un inventar al categoriilor de titluri frecvente la Saloanele oficiale de acum un secol din Paris, unde participarea mondială era dublată de o ipocrizie tot atât de mondială.

Un număr de artişti au renunţat la truvaiul imaginativ şi şi-au botezat goliciunile femeieşti simplu, cu numele de generic: “Nud”. Uneori şi cu unele complemente care, deşi nu aduceau nici un spor de interes la privitor, aveau o funcţie prietenoasă: “Nud pe canapea”, “Nud în iarbă”, “Nud pe malul mării”, “Nud în faţa oglinzii”. Cei mai mulţi însă procedau cu ocolişuri. În tablou, tot omul vedea o doamnă mândrindu-se cu bunătăţile trupului ei, dar artistul zicea în titlu c-ar fi vorba de “Meditaţie”. Ca şi cum femeile de asta se dezbracă sub privirile unui bărbat, ca să mediteze la idei înalte.

Când persoana nudă are în mâini o carte, tabloul se cheamă “Lectură”. Nu e ceva care să şocheze, dar dacă un bărbat ar fi zugrăvit pe o pânză gol şi cu o carte deschisă în faţă, situaţia ar fi de tot hazul. În situaţii în care modelul are un corp armonios, dar nu e la prima tinereţe, titlurile capătă marcaje alegorice: “Odihnă”, “Melancolie”, “Visare”, “Fructele verii”, “Lumină de iulie”…

Dacă modelul face pasul de la adolescenţă la domnişorie, pictorii fac şi ei trimiteri, prin titluri, la cele omeneşti ce o aşteaptă pe tânără. Cu un veac în urmă, o lucrare a francezului Greuze reprezentând o copilă cu un ulcior sfărâmat în braţe ducea cu gândul la pierderea virginităţii şi li se părea contemporanilor foarte curajoasă. Curajul pictorilor în titluri s-a oprit însă aici, iar la Saloane nudurile au continuat şi în veacul al XX-lea să poarte tot definiri aiuritoare, cum ar fi: “Aşteptare”, “Odihnă”, “Pe gânduri”, “Cochetărie”, “Fantezii”, “Sofaua roşie”, “Perdeaua verde”, “Covorul albastru”.

De parcă atunci când au înainte un tablou cu o midinetă lungită provocator pe o sofa, bărbaţii la sofa şi la culoarea perdelei se uită, nu la pântecul şi la sânii împricinatei.”

Camerele japoneze

Particip la Concursul de Proza Arhiscurta organizat de Trilema .

Sectiunea Reciclare

Semn de apa la inaltime, de David Shumate

Înainte să intru în camerele japoneze ale minţii ei fac o plecăciune servitorului şi mă descalţ. Vorbesc în şoptă şi deschid uşi de pergament pînă nu-mi mai aduc aminte pe ce drum am venit. Mi se dă o pernă pe care să aştept .

Curînd ea se apropie purtînd un chimonou albastru cu alb şi cu părul strîns la spate.Poartă ceva în braţe şi văd că este copilul pe care nu l-a avut niciodată.Pune o fetiţă timidă pe o pernă lîngă mine şi ne oferă la amîndoi ceai în stilul de demult.Ascultăm o lăută în depărtare.

Cea mai frumoasa duminica a fost intr-o vineri

Particip la Concursul de Proza Arhiscurta organizat de Trilema .

Cea mai frumoasă duminica a fost într-o vineri, departe de o duminică ale carei piese instabile de puzzle compun o zi ratată :  tabieturi , monotonie…

Duminica mea ideala a fost într-o vineri când imi inchipuiam ca va urma o duminica de 24 de carate… O parte din mine a ramas pe insula acelei duminici si nu ne mai putem armoniza spre a forma un intreg…Nu stiu ce GPS mi-o poate regasi,  ce plonjare în subconștient mi-o poate scoate la suprafata spre a-mi reface săptămâna mea întreagă, fără duminica lipsă.

De prin gazete adunate….”Oameni la amurg” de Marian Nazat

Articol preluat din: http://www.jurnalul.ro/stire-editorial/oameni-la-amurg-542990.html

GONIM PRIN VIAŢĂ, IROSINDU-NE ÎN CORVEZI DE PRISOS

Oameni la amurg de Marian Nazat

“ S-a pornit dintr-odată primăvara şi soarele pripeşte deja, tolănit pe cerul limpede. S-au împestriţat străzile de oameni după iarna asta parcă fără sfârşit. Întâia zi de mai e o explozie de lumină şi soare, într-un Bucureşti surpat de-o indiferenţă instituţionalizată. Stau pe terasa unui local cu oareşce tradiţie şi mă zgâiesc la lumea din vecinătate. La o masă, fiul, trecut de prima tinereţe, şade alături de maică-sa.

Ciocnesc halbele cu bere şi-şi scapără privirile înmuiate de revedere. Cine e fiu sau părinte înţelege ceea ce spun! E acea întâlnire a privirilor, tandră şi dureroasă, şuvoiul acela de iubire unică, imposibil de regăsit altcumva. Îşi povestesc zilele din urmă şi zâmbesc duios, asemenea amiezii atât de generoase.

În poartă se iveşte, abia mişcându-se, un bătrân micşorat la trup. Împinge sforţându-se un cadru metalic şi păşeşte anevoie, sprijinit de fiul şi el tomnatic. Se aşază, în cele din urmă, şi comandă bere. Când paharele îmbrobonate de la răceala lichidului auriu se ating, tatăl şi fiul îşi umezesc ochii. Parcă ar dura o eternitate clipa aia de dragoste ţâşnită din irisurile înrourate.

Uşor, uşor, în restaurant vin şi alţi copii la braţ cu amurgiţii lor părinţi, şi tabloul pare desprins din alt tărâm, nicidecum dâmboviţean. Chiar, v-aţi scos vreodată mama sau tatăl în oraş, la un prânz? Aşa, să le mărturisiţi cât îi iubiţi şi cât o să vă lipsească în moarte? Mă îndoiesc, căci criza de iubire în care a lunecat omenirea ne-a împietrit inimile, ne-a transformat în mecanisme ruginite şi insensibile. Gonim prin viaţă, irosindu-ne în corvezi de prisos. Trăim între impozite şi taxe, înfricoşaţi de spectrul incapacităţii de plată ce ne pândeşte de oriunde şi oricând. Suntem candidaţii propriului faliment şi parcă-i auzim pe portărei bătând în uşa destinului tot mai desperecheat de iubire…

Demult, să fie vreo 10 ani şi mai bine, colindam străzile Capetown-ului împreună cu un prieten. Era sâmbătă, şi pe la miezul zilei am intrat într-un local să ne potolim foamea. Un restaurant cu fason, dar nu extravagant, cu pecetea tradiţiei în alba nobleţe. Cumva exclusivist, dar nu ostentativ. Curând, încăperea s-a umplut cu bătrâni pergamentoşi, mulţi măcinaţi de vârstă, aduşi în cărucioare de majordomii ferchezuiţi şi îmbrăcaţi la patru ace. Femeile acelea atinse de senectute, ca şi bărbaţii, îşi puseseră hainele cele mai noi şi străluceau în atmosfera de aristocraţie pe care o degajau cu tuşe accentuate.

Bătrâneţea nu le ştirbise defel eleganţa purtată cu atâta naturaleţe, în vestimentaţie şi-n gesturi. La fiecare final de săptămână, oamenii aceştia, asupriţi de beteşugurile cu ghiotura, îşi ignorau nevolnicia şi se întâlneau cu amicii supravieţuitori. Îşi petreceau câteva ore în locanta rezervată din timp şi amânau surâzători moartea ce le da târcoale. Ori poate că o sfidau. Ce tablou impresionant, cu făpturi aproape decrepite, dar gătite după datini nobiliare, bucurându-se de pâlpâirea de viaţă rămasă! Deloc capitularzi în faţa morţii, cum se întâmplă la noi, pe plaiurile fatalităţii neclintite. Aici, unde bătrâneţea e o povară care ruşinează, schimonoseşte şi ucide bucuria de a trăi…

În jurul Parlamentului, o droaie de trecători, ieşită din imensa Casă a Ceauşescului. Şi când mă gândesc că destui, în zorii democraţiei de baricadă, urlau ca demenţii şi instigau la demolarea falnicei clădiri… Istoria i-a iertat, iar noi i-am uitat, aşa că azi ne mândrim cu “magaoaia” devenită lăcaş legislativ şi obiectiv turistic. Ziua “Porţilor deschise” i-a trezit pe mulţi din leneveala domestică, îndeosebi pe pensionari, şi i-a ispitit să viziteze sălile în care picotează aleşii neamului.

Sărmanii bunicuţi şi-au pus ţoalele păstrate în odaia mirosind a naftalină şi au luat pieptiş Dealul Arsenalului. Parc-ar urca Golgota, nu altfel îmi par şirurile de bătrâni opintindu-se pe povârnişul cariat. O septuagenară, cu părul coliliu şi palidă în obraji, se opreşte ţinându-se de gardul scorojit. Figura i se strânge într-un rictus de durere.

Murmură nedesluşit din buzele decolorate de osteneală şi priveşte în jos. Se uită cu sfială împrejur şi se descalţă de pantofii prea strâmţi, eliberându-şi picioarele dospite de atâta mers. Încălţările sunt noi, condurii drumului de îngropăciune probabil, cum se obişnuieşte în vatra sufocată de credinţele rurale. Cu pensiile de austeritate naţională, nici o speranţă să-şi primenească garderobele, înţesate de vechiturile adunate cu chiverniseală forţată. Şi nu-i întreabă nimeni de ce li se umflă picioarele sau mâinile, amărâţii! Se târăsc disciplinaţi şi resemnaţi, cerşindu-ne adesea o fărâmă de înţelegere şi de respect.

La firimituri de afecţiune nici nu îndrăznesc să mai spere, de vreme ce societatea i-a exilat brutal, deposedându-i de onoare şi demnitate.”

A apărut nr 5 al revistei “Faleze de piatră”…

Ziua în care pășesc pe Faleze de piatră este o zi specială, pe care mi-am rezervat-o în calendarul meu spiritual ca zi a lecturii și a înălțării.Și cum să nu fie așa când revista mă ține cu sufletul la gură prin tentațiile promise și îndeplinite, prin noutățile și lumina nouă în care prezintă scriitori mai vechi, mai noi, teme foarte vechi și foarte noi, cu un ochi proaspăt, necontaminat de prejudecăți sau opinii de-a gata.

Ca în fiecare  număr redactorii au avut o misiune foarte grea, de a selecta textele care apar în revistă fără să nedreptățească nici pe autorii experimentați precum  Cristian Lisandru, Urzică Gheorghe, Ion Manzatu, Camen Ardelean, Maria Postu (Atât de aproape, atât de departe... și De cealaltă parte a zidului) ,nici pe autorii mai tineri ca Ioana Baciu cu un interesant articol despre atrofierea lumii reale si riscul ca acesta sa fie înlocuită tot mai mult de lumea virtuală. Este un articol pe care îl recomand cu toată căldura.

În seria Studii critice continuă exceptionalele Erezii de la Iași ale profesorului Ion Mânzatu, din care citez  :Inefabilul este memoria fundamentala a Cosmosului, a cărei existență se cuprinde în teritoriul subtil dintre Haos și Cosmos și care permite, în condiția ei naturală, o existență totală în lipsa de memorie, astefl oferind elementelor fundamentale capacitatea de a fi extrase prin simpatie, și de a reactiona la momentele specifice ale Realității, lăsându-se astfel asimilate. Tot aici găsim un studiu dedicat marelui poet Ion Barbu de către Maria Sava  cu ocazia implinirii in luna martie a 115 ani de la nasterea poetului.Din rubrica Recenzii recomand Istoria literaturii la doua mâini de Ana Dobre.

Scriitorul român celebrat în revistă în acest număr este scriitorul George Bălăiță, autorul cunoscutului roman Lumea în două zile, o operă ambițioasă, care are în centru problema creației, a raportului dintre existență și adevărul romanesc, dintre seriozitate și joc, după cum susține autorul articolului, Tudor Cristea.

Revista are multe alte pagini interesante pe care  din lipsa de timp nu le pot aminti aici. Dar nu pot încheia fără să reamintesc rolul foarte important în apariția la timp a revistei și în coordonarea muncii în echipă care îi revine domnului Emanuel Pope.

Va recomand lectura numărului V al revistei Faleze de piatră, care cu siguranță, va va produce trăiri estetice deosebite.