Ceilalți îmi spuneau atâtea despre tine încât se întâmpla să uit cum arată Adevăratul, ce stele privește, ce mâini îl mângâie, ce nări îi respiră iubirea,
dacă mă duceam spre tine, îmi ieșeau în cale pregătiți cu replici și discursuri incendiare,
dacă încercam să-ți scriu ceva, îmi aruncau caietele în foc sau imi întrerupeau conexiunea,
când încercam să-ți scriu un mail,
orice aș fi făcut să te întâlnesc, ei aveau ceva în plus de spus și de adaugat, de pildă, dacă îmi desenam chipul și-l afișam pe ziduri sperând să te îndrume cineva spre mine,
imediat ei îl transformau în caricatură, orișicâte variante ale chipului tău si al meu aș fi avut, orișicâte piese disponibile aveam la mine spre a-ți înlocui cele uzate, inima, trecutul sau măcar câteva amintiri prost așezate , ei nu mă lăsau să cred în tine, să te privesc măcar prin geamul din spate al mașinii cum încercai tu să mă depășești sau chiar să-mi provoci un accident în lanț în care chipul tău, cum îl păstrez eu în memorie, să moară…
Îmi spuneau atâtea despre tine încât de multe ori oboseam să plec iar în întâmpinarea ta,
mă prefăceam că accept portretul-robot pe care ei mi-l dăruiau spunând că acela ești tu, Adevăratul, pe ascuns însă, pe ascuns când ei în sfârșit uitau de noi, îți scriam despre mine,
aceasta e prima scrisoare, sper că la tine funcționează netul, mai ai hârtie de scris și locul meu în amintirea ta e tot acolo…
IN CAUTAREA PIETREI DE INTRARE SPRE SENSURILE CÂRTII
L-am descoperit pe acest autor japonez odata cu “Padurea norvegiana” si de atunci nu ma mai pot desprinde de sub vraja sa care ma invaluie definitiv tot mai mult cu fiecare carte pe care i-o citesc.Cartea pe care tocmai am terminat-o mi se pare cea mai profunda creatie a sa dintre cele citite de mine: gasesti aici si dragoste, si singuratate, prietenie, indoiala, mister si realism, vraja si seductie incifrate in simboluri pe care nici dupa lectura cartii nu poti afirma categoric ca le-ai descifrat definitiv. Sau orice cititor isi poate descoperi aici propriile sale simboluri care pot fi diferite de intentiile autorului sau ale altor cititori.
Cele doua planuri narative se deruleaza paralel, in doua locuri diferite dar se apropie din ce in ce mai mult pana cand se suprapun. Fidel modelului sau Scott Fitzgerald, dupa cum marturiseste in Padurea norvegiana, Murakami apeleaza din nou la naratiunea la persoana I a adolescentului care, fugind de acasa de la tatal sau(unicul sau parinte), si-a adaugat la numele de famile Tamura, Kafka. In destinul sau se impletesc motive mitice modernizate, readuse intr-o Japonie a secolului XXI dar cu atat mai interesante si tratate original. Matur, indraznet, curios, Kafka Tamura descopera lumea si se autodescopera chiar daca va trebui sa implineasca blestemul tatalui sau, ca in tragedia antica, de a face dragoste cu mama sa si cu sora sa, cu a doua, in vis, refacand, pe coordonate moderne, mitul lui Oedip.Asemanarea cu personajul antic nu se opreste aici, el suspectandu-se si de uciderea tatalui sau, vanatorul de pisici, lucru straniu, pe care insa nu si-l aminteste .Pe parcursul romanului mai apar si alte indicii care conduc catre aceasta reactualizare a mitului antic in decorul straniu, ca in picturile lui Dali, din romanul lui Murakami. La inceput evadarea sa pare o simpla revolta adolescentina fara sorti de izbanda, dar cand locul in care se adaposteste este o biblioteca si cand persoanele care “lucreaza ” aici sunt fiecare din ele incarcate de mister si suferinte, propriul destin al tanarului de cincisprezece ani capata consistenta si se impleteste cu ale celorlalti. Directoarea bibliotecii ascunde o poveste de iubire tragica si un trecut enigmatic anticipat de inteligenta si incredibila maturitate a adolescentului Kafka, dar completat apoi cu propriile ei dezvaluiri: ea intalnise perechea ideala de care vorbea Platon, cu care refacea intregul originar dar pe care o pierduse datorita absurdului existential, ceea ce-i marcase definitiv viata facand-o sa se rateze ca femeie. Ca personaj, nu mi se pare foarte diferita de alte personaje feminine ale lui Murakami, asemanarea cea mai puternica putandu-se stabili cu Sumire, din romanul “Iubita mea Sputnik” pe care deasemenea o poveste stranie de iubire o marcheaza definitiv, facand-o inapta sa se mai deschida altor posibile povesti de iubire..Si totusi ea, conform unor rememorari si asociatii bizare pe care le face tanarul Kafka, pare a fi mama lui Kafka iar acesta, locuind in camera in care pe vremuri locuise tanarul iubit al d-nei Saeki, se indragosteste de d-na Saeki ,adolescenta de odinioara, care il viziteaza noaptea si de fapt face dragoste nu cu fantoma d-nei Saeki ci chiar cu femeia despre care presupune ca ar putea fi mama sa.
Al doilea plan narativ cuprinde, narata la persoana a III a povestea lui Nakata, un om ciudat, considerat de colectivitate handicapat, de aceea traieste doar din ajutor social, nu stie sa scrie dar ascunde o putere interioara necunoscuta celor din jur dar care ,dupa cum spune tanarul Hoshino, devenit din pura intamplare, ucenic al lui Nakata,un fel de Sancho Panza al acestuia, cum remarca foarte inspirat un alt comentator al acestei carti, are in el puterea de a deveni maestru, lucru imposibil oamenilor comuni. Fara sa merg prea departe cu comparatiile, as vedea aici o revenire a unor idei ce vin tocmai din romanul rus, din Dostoievski (de altfel , lasati-ma sa va soptesc si asta, unul dintre autorii mei preferati), si anume, existenta cuplurilor, victime-calai, stapani si slugi, ucenici si maestri .Motivul pentru care Nakata nu are trecut si se simte gol pe dinauntru este experienta stranie traita in copilarie in timpul celui de-al doilea razboi mondial in padure, experienta in urma careia Nakata a stat in coma 2 saptamani iar cand s-a trezit nu a mai avut nici amintiri nici memorie. Redand aceasta experienta, autorul adauga romanului sau o alta categorie a fantasticului care il apropie de SF, sugerandu-ni-se ca grupul de copii din care facuse parte si Nakata cu aproximativ 50 de ani in urma, cu invatatoarea lor ar fi fost subiectii unei experiente desfasurate de calatorii unei nave spatiale necunoscute. Una din putinele minusuri ale cartii ar fi abandonarea acestui fir si inlocuirea acestuia cu alte tipuri de fantastic: miraculosul mitic si magic, straniul utilizand intr-o mixtura adesea derutanta pentru un cititor neinnitiat in acest gen de lectura teme majore ale literaturii fantastice ca visul, obsesia absolutului, intamplarile ciudate si inexplicabile pe care incercarea de a le transpune in registrul plauzibilului si rationalului este sortita esecului.Si totusi Nakata este un instrument al destinului care implinind anumite lucruri pentru ca asa trebuie, devine cu fiecare experienta pe care o parcurge, mai intelept, dovedind ca de fapt nu este vid in interior si ca necunoasterea scrisului si a cititului este compensata de alte facultati, superioare..Si el fuge, evadeaza, din casa, din orasul in care a locuit toata viata, la fel ca si tanarul Kafka dar fuge pentru ca, banuieste l-a ucis pe tatal lui Kafka din motive obscure.
In drumurile lor paralele, cei doi nu stiu nimic unul de altul dar catre sfarsitul cartii, drumurile se apropie , asa cum era de asteptat de catre un cititor care nu are rabdare si doreste sa anticipeze sfarsitul cartii, asa cum, va spun tot in soapta, fac eu,Ceea ce cauta Nakata cu ardoare, ascunzandu-se de politie, ghidat de tanarul sofer Hoshino, care abia acum parea ca si-a gasit un rost vietii sale, se apropie de deznodamant. Nakata ajunge chiar in biblioteca in care se adapostise tanarul Kafka, cautat si el de politie, tot in legatura cu moartea tatalui sau.Importanta este misiunea si chiar daca Nakata nu o poate realiza, cel care ii supravietuise, a preluat de la acesta dorinta si puterea de a o indeplini, ceea ce si face, totul invaluit in aceeasi atmosfera misterioasa si incitanta.
Pe langa derularea intamplarilor intr-un mod care te tine captiv ore intregi (credeti-ma, in cu totul alt mod decat m-au tinut captiva miile de pagini din romanul Stieg Larsson, Millenium) pendularea dintre real si fantastic si incarcatura de simboluri, reprezinta o alta reusita a cartii. Granitele dintre real si fantastic sunt deseori estompate, limitele temporale si fizice dispar iar eroii calatoresc cu usurinta prin timp fara sa sesizeze riscurile la care se expun.Insistenta cu care apare in romanele lui Murakami motivul padurii misterioase care te vrajeste si in care te poti pierde definitiv mi-a amintit de nuvela lui Mircea Eliade “Nopti la Serampore”.
Am fost impresionata de simbolurile muzicale din toate cartile lui Murakami. Si in “Padurea norvegiana” si aici, (un alt indiciu despre aproopierea dintre Kafka si Oedip, )un text muzical foarte valoros, devine pretext pentru apropierea personajelor, pentru facilitatea autocunoasterii, pentru usurinta comunicarii si a revelarii unor aspecte despre sine nestiute pana la impactul decisiv al Muzicii asupra personalitatii celui care o descopera si se descopera pe sine altfel decat se stia, mai uman, mai sensibil, mai profund asa cum se intampla aici cu soferul Hoshino, in contact cu muzica lui Beethoven si Haydn.
Dupa lectura cartii nu numai personajele descopera despre sine lucruri pe care nu le banuiau ci si cititorul atent, ramane impresionat de complexitatea launtrica pe care o ascunde si de modalitatile si imprejurarile in care se poate revela.
Nu in ultimul rand, titlul cartii inspirat de o pictura a iubitului d-nei Saeki la varsta la care se afla actualul erou tanarul Kafka, este extrem de bine sustinut prin scenele care se leaga si se desfasoara in camera biblitecii in care locuise cu peste 30 de ani in urma acest iubit al d-nei Saeki, camera ce tainuise si iubirea lor.
M-au impresionat versurile cantecului compus de d-na Saeki intitulat chiar “Kafka pe malul marii< cantec in care si-a transpus intensa dar , fara sa anticipeze, scurta poveste de dragoste.Refrenul cantecului sustine inca o data, daca mai era nevoie, apropierea pe care am facut-o dintre Kafka si Oedip, cel care a dezlegat intrebarile Sfinxului.
Intr-adevar, , fiecare lucru are o piatra de intrare pe care o tot cautam o viata intreaga.Aceasta carte ascunde prea multe intrari ca sa poti crede ca ai gasit-o pe cea buna.Va las pe voi sa va cautati propria intrare in ea.
Istoria unui cantec, Gloomy Sunday…A fost compus de pianistul Seress Rezso. În 1933, Seress acesta a fost părăsit de către iubirea vieţii sale. Distrus, cu inima spulberată, a compus acest cântec. Acestea sunt versurile originare :
Duminica tristă,
cu sute de flori albe în capelă, iubito,
am aşteptat-o în rugăciune.
Astă duminică dimineaţă, visele mele te-au bântuit.
Şi totuşi, mesagerul amărăciunii mele s-a întors fără tine.
De atunci sunt tot aşa de trist în fiece duminică,
lacrimile-s potiune, şi pâinea-cea-de toate-zilele mi-e hrană amară.
Duminica tristă
În cea din urmă duminică, iubito,
Vino spre mine! îţi voi fi deopotrivă părinte,
sicriu, catafalc ori giulgiu.
De asemenea, atunci, cununi te vor aştepta,
da, cununi – şi un sicriu, inflorite sub copaci,
voi să-mi iau ultima plimbare.
Şi cu ochii larg deschişi pentru o ultimă privire asupră-ţi,
nu ai teamă de ochii mei, încă în nefiinţă,
voi să te binecuvântez …
Ultima duminică.
In jurul anului 1940, cântecul a ajuns pana în America unde a devenit un hit in interpretarea lui Billie Holliday, care l-a supraintitulat “Hungarian Suicide Song”. După aceea cantecul a fost reluat de nume celebre ca Sarah Vaughan, Ray Charles, Serge Gainsbourg, Ray Charles, Marianne Faithfull, Björk, Sarah Brightman, Portishead, Elvis Costello, Marc Almond etc.Exista legende potrivit carora, in perioada cand a fost compus acest emotionant cantec, au existat 17 sinucideri in Budapesta, ceea ce a condus la interzicerea cantecului…Se pare ca, totusi, exista dureri care nu pot fi tratate prin nimic…
Poate de aceea, savantii s-au gandit sa modifice genetic animalele destinate sacrificiului in vederea consumului uman pentru ca acestea sa nu mai simta durerea.stiri-stiintele_vietii-6124771-vacile-trebui-modificate-genetic-pentru-nu-simti-durere.htm?cfat=,Oamenii…sunt oameni tocmai prin aceea ca simt si nu uita durerea. Nu ma refer, desigur, la durerea fizica, pe care o simt si animalele.simt_animalele_durerea.html. Stiu, spun platitudini, lucruri banale, nesemnificative… Am simtit nevoie sa fac un inventar al durerilor, a ceea ce ne-a provocat candva durere si nu vom putea uita, nu se va putea vindeca niciodata, a ceea ce lasa urme atat de adanci in constiinta noastra, pe fata noastra, in vocea noastra, in forma literelor pe care le scriem hartie, pe forma corpului, poate chiar pe intensitatea cu care ii privim in ochi pe ceilalti si ei, fara sa fie buni psihologi, stiu ca au in fata un om care nu a uitat Durerea.
Medicii spun: durerea nu trebuie suportata, si inventeaza atatea pastile incat durerea este incetul cu incetul aneantizata odata cu constiinta noastra parca , iar dupa ce trece efectul calmantelor, suntem parca mai expusi durerii, mai vulnerabili.
Psihiatrul spune: durerea trebuie retraita, rememorata cu aceeasi intensitate ca in trecut si apoi ea se va elimina, se va uita.
Eu nu sunt medic, nici psihiatru si cred ca: durerea nu poate fi calmata, aneantizata, uitata, distrusa…de nimic si nimeni niciodata. Cui ii place sa-si inventarieze durerea? Sa-si aminteasca primul “Nu se poate!”, din viata de copil, prima infrangere, prima iubirea neimaparatsita, imatura, ciudata, ireala, dar totusi, dureroasa…Si apoi, nu poti uita si nu te poti ierta ca atunci cand prietena ta cea mai buna a avut nevoie de tine, erai departe si nu ai putut-o ajuta, nu ai putut impiedica iremediabilul. Nu te-a acuzat nimeni, doar constiinta ta. Cand dupa lunga vacanta de vara te-ai intors la scoala si profesoara ta preferata murise intr-un accident de masina, iarasi te-ai acuzat ca nu ti-ai luat ramas bun de la ea. Si ai simtit din nou durerea. Durerea de a trece in fiecare zi pe aceeasi strada pe unde ai fost candva fericita, durerea de a te intalni cu toti care au reusit acolo unde tu ai esuat, (nu, nu invidia te macina ci revolta impotriva neputintei tale), durerea de a scrie pe nisip ceea ce valurile sterg imediat si nu pe stanci, cum ai fi dorit, durerea de a evita apele adanci de teama ca nu stii sa inoti (seamana cu lasitatea sau cu instinctul de conservare, dar tu o simti ca o durere), durerea de a nu privi in jos de la inaltime de teama ca ametesti si poti sa cazi si nu vrei sa declansezi compasiuni ridicole a doua zi cititoarelor ziarelor (“Saraca! Cine stie ce boala o fi avut!” sau zeci de comentarii mai mult sau mai putin inspirate la editia online a ziarului care ar consemna cu litere de-o schioapa disparitia ta), durerea de a nu putea juca mai multe roluri, nici macar unul, si acesta jucat prost (nu meriti sa primesti nici macar “Zmeura de aur” pentru cat de prost iti joci rolul), durerea de a fi nevoita sa zambesti cand de fapt ai chef sa injuri sau sa urli, durerea de a nu putea bate cu pumnul in masa lui D-zeu ca-l rogi sa-ti acorde o audienta sau macar un interviu netrucat, durerea dea fi un pic…altfel si de a nu gasi nicaieri un leac impotriva acestei stari, durerea de a nu putea inventa o limba comuna cu a celorlalti…Durerea de a sti ca exista dureri mai mari decat ale tale, pe care nu le poti opri, impiedica sa se aseze ca un strat de pulbere radioactiva deasupra vietii semenilor tai, necunoscuti, dar totusi, oameni…Dureri atat de mari, pentru care nu exista cuvinte spre a le putea descrie, imagini sa le cuprinda, sunete sa le exprime…Pur si simplu:durerea de a fi…sau de a nu fi aici cand tu te visezi in alta parte, in alta parte, cand tu te visezi aici….
“Sinuciderile in masa nu sunt tocmai o realitate pe care ai vrea sa o prezinti copilului sau nepotului tau in timp ce merge la culcare. Insa din vremuri stravechi si pana in prezent, istoria consemneaza asemenea experiente umane ingrozitoare. Iti prezentam trei dintre cele mai inspaimantatoare sinucideri in masa pe care le-a experimentat umanitatea:
Sinuciderile socheaza, ingrozesc, provoaca lacrimi, compasiune, furie si nepasare. Sau dimpotriva. Provoaca o goana nebuna dupa cauzele si motivele care ar putea justifica aceste acte terifiante. Este adevarat. Sinuciderile in masa nu sunt tocmai o realitate pe care ai vrea sa o prezinti copilului sau nepotului tau in timp ce merge la culcare. In mod sigur fac parte din lucrurile pe care nu vrei sa le auzi. Insa din vremuri stravechi si pana in prezent, istoria consemneaza asemenea experiente umane ingrozitoare. Indiferent ca sunt comise individual sau in masa, indiferent de motive (religioase, ideologice, militare, etc), sinuciderile raman la fel de terifiante si neintelese ca si crimele. Iti prezentam trei dintre cele mai inspaimantatoare sinucideri in masa pe care le-a experimentat umanitatea. P.S.: Citeste doar daca te tine inima!
Unde ne poate aduce manipularea psihica… Tragedia sinuciderii in masa din Jonestown
Teorii inimaginabile ale conspiratiei, miscari impotriva culturilor religioase, tehnici de manipulare a mintii umane, crima in masa… tragedia de la Jonestown (vezi foto aici) a zguduit puternic lumea din temelii si a generat o serie de reactii. Minciunile si adevarurile despre eveniment s-au amestecat insa… Pana la teribilul eveniment din 11 septembrie, tragedia din Jonestown era considerata drept cea mai mare pierdere de vieti umane necauzata de vreo catastrofa naturala. Sub influenta unei minti diabolice, peste 900 de vieti omenesti au fost intrerupte in timpul “sinuciderii revolutionare”.Cine vrea sa auda ca dintre cele 913 victime, 276 erau copii?… Jim Jones, liderul unei secte crestine din Statele Unite “Templul Oamenilor” ce incerca sa combata rasismul, este acuzat in anii ‘70 de manipulare psihica in masa, abuzare psihica si violenta asupra adeptilor sectei sale.
Reactionand impotriva acuzatiilor, Jones alaturi de o parte dintre sutele de membri ai sectei infiinteaza in jungla Guyanei o regiune agricola utopica. In urma unor plangeri ale unor fosti membrii, congresmanul Leo Ryan, impreuna cu alti politicieni viziteaza Guyana. Oamenii pretindeau ca ferma este un fel de lagar de concentrare si ca sunt retinuti acolo impotriva vointei lor. Considerat o amenintare serioasa intrucat unii membrii ai sectei l-au rugat sa ii ajute sa plece din Guyana, Ryan este ucis. Acelasi lider doreste cu orice pret “purificarea orasului” si cere adeptilor sai “moartea cu demnitate”. Sute de oameni au baut (de buna voie sau fortati cianura), iar cei care s-au impotrivit, incercand sa fuga din oras, au fost impuscati. Pe unele trupuri s-au gasit urme de injectii. Va puteti imagina un peisaj mai infiorator si mai macabre decat cel format de 913 trupuri intinse unele langa alte, intr-o pozitie identica?… Au existat insa si cativa supravietuitori. Ce au povestit este de neimaginat…”
A aparut nr 9 al deja cunoscutei si apreciatei revistei Faleze de piatra .Aici pe langa nume cunoscute si iubite de cititori, sunt si eu prezenta cu cateva articole:un profil de scriitor dedicat poetului , traducatorului si prozatorului Ilie Constantin, un grupaj de poeme si o proza scurta.
Va mai recomand sa va bucurati de exceptionalele poeme ale lui Sorin Olariu, excelent ilustrate de artista Maia Martin.Doua poeme tulburatoare scrie Alina Dora Toma. Personalitatea romana celebrata in revista este Vasile Parvan, careia Maria Sava ii dedica un studiu complex si bine scris.Am remarcat proza scurta a lui Gheorghe Mocanu, un bine cunoscut si apreciat scriitor , un text emotionant al Irinei Radu, Cealalta casa a ingerului meu, despre cat de importanta este relatia cu Divinitatea mediata de un om cu vocatie.Irina Radu este prezenta si cu textul Recompensa unei nefericiri.La categoria “Roman”, recomandCamil, Ia Catiei Maxim, o autoare deja celebra si prin prezenta ei pe frecventa radio a Republicii.Cristian Lisandru ne plaseaza in atmosfera misterioasa a romanului Geamantanul, 4, reusind sa ne tina cu sufletul la gura ca de obicei pana data viitoare.O interpretare foarte originala a mitului lui Pygmalion ne ofera Carmen Ardelean in proza in serialLumea vazuta prin ochii inteleptului.Un alt text demn de citit este Retrospectie al autorului Adrian Munteanu.Va rog sa nu omiteti, citind aceasta revista, extrordinarul interviu realizat de Maria Sava cu istoricul Flori Balanescu, o prietena foarte apropiata a marelui scriitor disident Paul Goma.La rubrica “Aparitii editoriale” este semnalat un nou volum de poeme intitulat Scrum/Cendre scris de Stefan Doru Dancus, editie bilingva romano-franceza, la editura Grinta din Cluj Napoca.
Parafrazandu-l pe Rodian Dragoi care intr-un poem foarte izbutit exclama, “Doamne, ce mult intuneric a ramas pe cutit!”, spun si eu, “Doamne, ce multa lumina a ramas in aceasta revista”! Iertati-ma, dragi colegi, ca nu am timp sa va multumesc pentru bucuria lecturii pe care mi-o daruiti de fiecare data si sa va citez macar numele, asa cum meritati. O vor face, desigur, cititorii acestui articol.
Mi-a atras atentia un articol, de altfel foarte interesant despre cultura pe sticla. Cred ca in acest articol cuvantul “cultura” nu insemna , conform DEX CULTÚRĂ,culturi, s. f. 1. Totalitatea valorilor materiale și spirituale create de omenire și a instituțiilor necesare pentru comunicarea acestor valori. ♦ Faptul de a poseda cunoștințe variate în diverse domenii; totalitatea acestor cunoștințe; nivel (ridicat) de dezvoltare intelectuală la care ajunge cineva. ◊ Om de cultură = persoană cu un nivel intelectual ridicat, care posedă cunoștințe universale multe și temeinice. 2. Totalitatea lucrărilor agrotehnice necesare plantelor agricole pentru a se realiza producții mari și constante; știința, priceperea de a lucra pământul, de a îngriji plantele. ◊ Cultura plantelor = ramură a agriculturii care are ca obiect cultivarea plantelor în vederea obținerii de alimente, furaje sau materii prime. Plante de cultură = plante cultivate de om pentru folosul pe care îl aduc. ♦ Teren cultivat cu un anumit fel de plante. ♦ Creștere, prăsire a unor animale. Cultura viermilor de mătase.3. Creștere, în laborator, a bacteriilor; colonie de bacterii obținută pe această cale. 4. (În sintagma) Cultură fizică = dezvoltare armonioasă a corpului prin sport și gimnastică, atât pentru întărirea și menținerea sănătății, cât și pentru formarea calităților fizice necesare în muncă, sport etc., la care se adaugă baza materială, cercetarea științifică, procesul de formare a specialiștilor; disciplină care se ocupă cu această dezvoltare; educație fizică. –
Cultura pe sticla este mai degraba “anticultura” si aceasta este si mesajul textului.
Banii vorbescScriu de mai bine de zece ani despre televiziune în cadrul acestei rubrici, vreme în care nu am încetat să atrag atenţia asupra degradării continue a mesajelor de pe micile noastre ecrane. Am vorbit despre tabloidizare şi apoi despre OTV-izare (ceea ce e tabloidizarea extremă), despre mahalaua care cîştigă tot mai mult teren, despre crearea unor vedete din personaje de joasă speţă, care apoi sînt luate drept model de către telespectatori, despre necesitatea unei atitudini responsabile faţă de public a celor care decid programele TV. Bineînţeles, sînt conştient că aceasta e o luptă cu morile de vînt şi că nimeni nu se sinchiseşte, dintre decidenţii televiziunilor, de scrijelelile mele din acest colţ de pagină. De ce s-ar sinchisi de vorbele unui loser care tot dă din gură, cînd, pentru ei, subiectul propoziţiei e cu totul altul? În toată această trebuşoară e vorba de bani, de foarte mulţi bani – iar asta e tot ceea ce contează pentru ei. Ce atitudine responsabilă şi alte bla-bla-uri de genul acesta? Noi ne ocupăm de lucruri serioase aici!
Să luăm, de exemplu, cele două principale emisiuni tabloide de la Antena 1 şi PRO TV:Acces Direct, prezentată pînă nu de mult de Mădălin Ionescu şi acum de Simona Gherghe, şi Happy Hour, cu Cătălin Măruţă. La prima ediţie din această toamnă, cea în care debuta Simona Gherghe, Acces Direct a avut 534.000 de telespectatori, în timp ce Happy Hour s-a mulţumit doar cu 490.000. Măruţă l-a avut invitat pe bărbatul care a rămas însărcinat de trei ori, iar în platourile Antenei 1 au venit părinţii Mădălinei Manole. Deci o curiozitate de bîlci, de tipul femeii cu barbă, pe de-o parte, şi nesfîrşitele bălăcăreli pe marginea mormîntului cîntăreţei, pe de altă parte. Dar astea sînt, desigur, prostii… Să vorbim despre bani: conform www.paginademedia.ro, care citează o analiză a agenţiei Next Advertising, profitul din publicitate al emisiuniiAcces Direct, în acest an, este de 2,8 milioane de euro, în timp ce Happy Hour a adus postului din Pache Protopopescu o sumă similară – 3 milioane de euro. Pentru atîţia bani, unii sînt în stare să facă moarte de om. E adevărat, cei din televiziune se mulţumesc doar să ucidă, prin otrăvire lentă, bunul simţ al celor care le privesc producţiile.Dar ce vorbim despre cîştiguri de milioane de euro? Pentru bani mult mai puţini, unii sînt dispuşi să scoată la mezat chiar şi cadavrul propriei fiice. Este cazul părinţilor Mădălinei Manole, invitaţi – precum spuneam–, în emisiunea Acces Direct. În zilele premergătoare, tatăl cîntăreţei făcea promo la Antena 1 pentru emisiunea Simonei Gherghe, în care promitea dezvăluiri incendiare, în exclusivitate pentru Acces Direct. (Asta după ce soţul oferise exclusivitatea PRO TV-ului.) Ce durere părintească, ce dramă că fiica ţi se sinucide? Totul poate fi transformat într-o fericită ocazie să scoţi un ban în plus. Ne puteţi vedea numai la Acces Direct!
Tot pentru sume mult mai mici decît milioanele pe care le învîrt proprietarii televiziunilor, jurnaliştii, cei care fac treaba murdară, sînt dispuşi să renunţe la orice principii. Şi asta – chiar dacă înainte făceau caz de ele. Pe cînd era prezentatoare de ştiri, Simona Gherghe declara pentru un ziar, pe marginea tevaturii mediatice legate de sinuciderea Mădălinei Manole: „Eu ştiu că răul atrage, dar unde e decenţa?! Pe mine, vestea morţii Mădălinei m-a şocat, dar ce a urmat m-a traumatizat. O să am nevoie de zile bune, poate săptămîni, ca să mă vindec sufleteşte… Să pot să dorm liniştită. Să nu-mi mai revină obsesiv, în minte, imaginea morţii şi a grotescului“.
După cum se vede, banul e un foarte bun medicament pentru orice traumă sufletească. Cu el, îţi recapeţi, fără nici o problemă, somnul liniştit. Iar decenţa – ca orice pe lumea asta – are şi ea un preţ. Mai mare sau mai mic, după caz.
Triada timp, viata, moarte in “Strania poveste a lui Benjamin Button”
Moto:“Timpul exista pentru ca lucrurile sa nu se intample in acelasi timp” . Albert Einstein
Daca credeai ca stii ceva despre trecerea timpului, despre ce inseamna “viata”, daca crezi ca stii sau refuzi sa stii ceva despre moarte , ei bine, dupa ce vei vedea acest film, vei constata ca te-ai inselat.Ai fost inselat. Nu stii nimic. sau ceea ce stii nu mai e valabil, s-a demonetizat. Daca ai avut puterea sa stai 166 de minute nemiscat si ai urmarit filmul atent, chiar si atunci cand actiunea parea ca treneaza, cand nararea era prea lenta pentru gustul tau de spectator al secolului XXI, si erai tentat sa te ridici sa rontai floricele sau, daca erai acasa, sa-ti iei un pahar de vin sau sa-ti aprinzi o tigara, vei fi deplin rasplatit pentru atentia ta, pentru ca tocmai ai primit cea mai complexa, mai nonconformista lectie de viata, de moarte , de uitare si de neuitare. Ceea ce credeai ca se numeste “timp” ireversibil se pare ca e o iluzie. Aici in aceasta poveste, timpul curge invers. De ce sa crezi ca aceasta e ordinea fireasca a vietii? Poate adevarul e in el, Benjamin Button, cel nascut “batran” si care devine tanar pe masura ce timpul “trece”, astfel incat atunci cand vine ceasul sfarsitului el o face fara regrete, nefiind decat un bebelus. Poate ca noi, ceilalti suntem cei care masuram timpul dupa un ceas fals, adevaratul ceasronic fiind cel construit de domnul Prajitura, ceasul ce masura timpul in ordine inversa aducandu-i inapoi pe toti tinerii morti pe campul razboiului mondial. Adevarul e poate acolo, in strania lume imaginata de F. Scott Fitzgerald in 1920 si transpusa de regizorul David Fincher. Nu prestatia actorilor te impresioneaza, desi, in mod cert, contribuie la profunzimea scenariului, nu efectele speciale ale filmului, absolut senzationale m-au impresionat: ci felul in care o ecranizare poate zdruncina niste tabuuri milenare ale omului ca fiinta care se lasa dus de timp, se pierde in viata sperand sa obtina maine ce n-a avut ieri si dorind sa tina cat mai departe de el moartea.Dar Benjamin Button stie ce este moartea, nu stie ce e viata, stie cate chipuri are moartea si invata sa traiasca cu ea trista , frumoasa, fascinanta lui viata, mai scurta decat a oricarui alt om “normal” pentru care timpul are o singura directie. Paradoxal, existenta lui pare a fi un fragment din viata unui nemuritor.El e cel care simte durerea de a-i vedea pe toti din jurul sau, cei dragi, imbatranind, in timp ce el intinereste, atins parca de un blestem.Intensitatea trairii lui este insa dubla. El sufera pentru toti cei pe care ii iubeste si care il parasesc, si sufera inca o data pentru ca nu va avea langa sine pe cei care l-au iubit, l-au inteles cu ciudata lui “boala”. El traieste o data dar moare de doua ori. Asa cum batranetea iti pune pe chip o masca si vezi ca doi batrani, fosti candva pireteni, intalnindu-se pste ani, nu se mai recunosc, nici reversul medaliei nu este mai favorabil, Benjamin Button, intinerind, nu mai este recunoscut de cei din jur, cu exceptia femeii vietii lui si nu mai poate recunoaste pe nimeni, pentru ca , desi cu chip dulce si inocent de copil, a devenit senil, nerecunoscand-o nici macar pe femeia pe care a iubit-o cel mai mult si care i-a daruit un copil, neatins de sindromul “timpului inversat” de care suferea tatal ei. Exista in film scene de neuitat, coplesitoare prin intensitatea lor care te urmaresc obsesiv. As cita scenele in care “batranul” Benjamin Button se contempla in oglinda si observa transformarile ciudate din trupul lui, ciudata lui intinerire. Sau scena in care isi duce tatal biologic, cel care a refuzat sa cresca in caminul sau pe copilul ce si-a ucis mama la nastere si care semana cu un monstru, pe tatal sau acum batran si bolnav, pe malul lacului pentru ca acesta sa retraiasca o scena placuta din tineretea sa . Dar nimic nu poate egala scena in care Button, devenit un “nou-nascut”, in loc sa inceapa o noua viata, se stinge in bratele iubitei sale, acum batrana dar plina de tandrete si dragoste inzvorand din fiecare gest si privire a lui Daisy ( Cate Blanchett), scena comentata de aceeasi Daisy, acum foarte batrana si aflata pe patul de suferinta: “Am inteles din privirea lui ca el stia cine sunt!”
Dupa ce ai vazut filmul te intrebi daca intr-adevar l-ai vazut sau altcineva a stat si te-a privit cum stateai in sala de cinema sau pe canapea si acum urmeaza sa-ti deruleze pelicula in ordine inversa. Sau poate filmul nici nu a inceput si ceea ce crezi ca ai vazut e doar un vis de-al tau. Benjamin Button esti chiar tu numai ca nu stiai sa acorzi timpului adevarata lui semnificatie. Acum ai inceput sa inveti.
Il vad scotandu-si cu grija caietele, cautand un loc al lui in casa supraaglomerata, coltisorul lui de liniste in care sa-si faca temele…Nu-l atrag rasetele copiilor care se aud afara, nici filmul de desene animate la care se uita surioara lui mai mica, abia la gradinita.Se grabeste sa-si intinda cartile, caietele pe masa, de parca ar avea tone de ganduri de exprimat in scris.Dar e abia prima saptamana de scoala si te intrebi oare ce teme grele ar avea de scris baietelul tau de clasa I…
-Uf!Mami, vino si tu sa vezi, fac bine?
-Ce sa faci mami bine, bastonase si liniute?
-Nuuu!Mami!Ai uitat?Am tema…Un rand cu a mare de tipar si a mic de tipar…
Uf!:invatatoarele astea…asa repede sa dea teme acasa la baieti asa draguti , blonzi si cu ochii verzi cum este copilul tau.”Mami, daca as fi eu invatatoarea ta, ti-as da bomboane si jucarii…in pauze”
-Mama, baiatul devenit grav, imi spune “mama”, noi nu avem pauze.Noi stam si in recreatie sa scriem bastonase, liniute si uite, am si trecut la a mic si a mare…Nu ca alti lenesi de la alte clase care intarzie o jumatate de semestru pana trec la litere.O fi stiind ea invatatoarea ceva, nu ma apuc sa ma cert cu ea.Se grabea mereu sa fie cu materia inaintea programei, sa aiba timp sa fixeze cunostintele in mintea copiilor care poate nu aveau acasa o mama rabdatoarea ca mine care sa-i intrebe ce au de scris si daca nu cumva au uitat ca maine e scoala.De aceea venea mereu prima dimineata la scoala si exersa pe tabla cu copiii matinali litere, cuvinte, calcule, reguli…Constiinciozitatea ei uneori ma irita, faptul ca nu tolera nici o greseala, oricat de mica, dar mai tarziu, cand fiul meu a deprins de la ea rabdarea si constiinciozitatea, permanenta nemultumire si refuzul de a te culca pe lauri cand ai fost odata laudat, i-am multumit doamnei invatatore de la scoala Generala nr 75.Nu am mai trecut de mult pe acolo sa-i spun ce mai face elevul ei de acum multi ani.S-ar bucura sa afle, desigur, cat de mult i-a folosit disciplina impusa, seriozitatea si refuzul oricarei concesii, permanenta dorinta de autoperfectionare pe care atat noi, familia, cat si doamna invatatoare, i le-am impus.
Doamna invatoare, nu stiu ce mai fac ceilalti elevi ai dvs, cat de sus au ajuns, daca increderea dvs in ei s-a adeverit sau nu: dar vreau sa va spun un lucru, baietelul care scria urat, dar care avea o fantezie bogata, facea compuneri exceptionale pe care le notati mereu sub 10, avea mereu probleme cu matematica, platea mereu tribut de lacrimi premiului I de la sfarsit de an, care il ocolea cu intentie sau nu, a terminat bacalaureatul cu o medie printre primii elevi din Bucuresti si acum, desi departe de mine, ma reprezinta cu cinste si ambitie, reusind sa ma faca sa uit faptul ca , odata, pe vremea cand Premiul I reprezenta pentru mine si familia mea suprema incununare a inteligentei, am plans la serbarea de sfarsit de an …
Dar viata mi-a demonstrat ca premiantul din clasa I nu ia totul…
O halta abandonata -imagine preluata de aici
