Concursul de poezie de la Mizil s-a incheiat

Azi s-au afisat rezultatele concursului de creatie Romeo si Julieta la Mizil,aflat la a IV-a editie ,organizat de Laurentiu Badicioiu si Primaria orasului Mizil, concurs desfasurat pe doua sectiuni:Poezie si Epigrame si calambururi.Primii clasati la sectie epigrame si calambururi sunt:

TODERASCU IOAN,I, GHITA LAURENTIU,II IURASCU CONSTANTIN  II

Aici este lista completa a cestei sectiuni.

La sectiunea Poezie primii clasati sunt urmatorii:

MILESCU VICTORI, I

OFILEANU LIVIU, I

FILISAN LILIANA,II

POSTU MARIA,III

DUMITRAN RALUCA ,III

Aici gasiti lista completa.La sectiunea Poezie au participat 237 de concurenti iar la sectiunea Epigrame si calambururi 76 de concurenti.Felicitari organizatorilor si participantilor.

Voi reveni cu fotografii de la premiere si fragmente din textele premiate dupa aparitia lor in Antologia concursului.

O zi de nastere a unui Dictator

Vila lui Ceausescu din Covasna

De ziua lui, 26 ianuarie, Nicolae Ceausescu nu tinea sa faca o sarbatoare deosebita, spun surse apropiate. Dealtfel, luna ianuarie era “ocupata” cu sarbatorirea sotiulor Ceausescu, ziua ei era pe 7 ianuarie. Era perioada cand populatia astepta diverse forme ale “generozitatii” sale, de la amnistiile celor din inchisori, pana la o mai buna aprovizionare  a magazinelor, macar pentru cateva zile.Lui Nicolae Ceausescu i se pareau mai importante  sarbatoririle  legate de calitatea lui de secretar general. Voia sa para un om obisnuit. Se trezea ca de obicei la ora 7.30, la fel ca si sotia lui, faceau incalzirea, adica isi puneau in spate un rucsac cu cateva kilograme, stabilite de doctor, si se plimbau prin parcul palatului un numar de minute. Apoi, la ora 9.00 erau la birou.N-a iubit petrecerile desin era vazut la televizor participand la acele serate impuse de conditia de conducator in compania altor sefi de stat. In schimb, vanatorile il pasionau. Ce spune lumea ca aducea muzicanti ca sa se distreze este o legenda. Rareori s-a intamplat asa.. Se mai relaxa uitandu-se la cate un film. De altfel, sotii Ceausescu se culcau foarte devreme. El avea o singura ora pe zi, dupa-amiaza, pe care o petrecea cum voia. Vizavi de casa lui din Primaverii era Club-bazinul in care era o sala mare de sport, cu o mica pista de bowling, sport care-l amuza.

In acest timp, Elena primea cate  un musafir, de fiecare data cam acelasi, fiindca nu iubea prietenii. De obicei, era doamna sau domnul Bobu. Dar sa ne intoarcem la ziua lui, dupa ce ajungea la C.C. se imbraca la fel ca intotdeauna. Veneau cei apropiati la cabinetul lui sa-l felicite, dupa care, in sala de sedinte se aduna toata lumea, i se citeau urarile primite. Uneori, ambasadorii il felicitau personal. Ceausescu oferea o cupa de sampanie, dar el nu bea, ci doar isi muia buzele. Cred ca in toata viata lui n-a baut mai mult de 10 litri de vin rozé, preferatul lui. E un vin pentru nebautori. Nu fuma, tarie nu bea, nu manca niciodata dupa pofta inimii. Era un om abstinent, respecta cu sfintenie ce-i spuneau medicii.I se ofereau flori, o carte, un tablou. Ceilalti – directori de fabrici, sefi de Judetene de partid, sindicate ofereau   kitsch-uri.  Toate  erau adunate in niste depozite din strada Molière. Erau fotolii, canapele – disparate -, covoare pe care scria, din tesatura, cate ceva de genul “Sa ne traiti, tovarase Nicolae Ceausescu!”. Deci, inutile. In ultimul timp, se ajunsese la decizia ca arhitectii sa scrie la judete cam ce cadou sa pregateasca, atasandu-le uneori si schita de model. Noi lucram la atatea palate si aveam nevoie de mobile, dar cele primite de ziua lui Ceausescu erau inutilizabile. Nici tablourile nu se puteau folosi, fiindca ii reprezenta pe ei doi sau numai pe el.Rudele nu prea aveau voie sa intre in casa lui. Fratii lui Ceausescu nu-i treceau pragul daca nu erau chemati. Poate n-o sa credeti, dar fiicei lui Petre Borila, sotia lui Valentin Ceausescu, nu i se permitea sa intre in casa. Il aducea pe copil sa-si felicite bunicul, dar ramanea la usa. Cel mic intra si ea venea dupa el o ora, doua mai tarziu. Sa nu credeti cumva ca Elena ii facea cine stie ce cadou. Ii oferea flori, se sarutau, fiindca s-au iubit foarte mult, dar erau zgarciti. S-a zis ca ea a avut bijuterii fabuloase. Nu este adevarat. Din strainatate, pentru ei se importau medicamente si… apa de baut.

Dupa ce soseau rudele invitate, ciocneau un pahar, mancau, stateau de vorba. Nimeni nu prea agrea compania lor, asa ca mai toti se grabeau sa plece… Prezenta Elenei Ceausescu intimida, incomoda. Si, de fapt, masa nu se punea la ei in casa, ci alaturi, la acel Club-bazin. Dar sa stiti ca mai mult veneau neamurile ei decat neamurile lui.Sever. Ea nu-si comanda rochiile in strainatate. Se faceau in tara. Atelierele care-i lucrau erau modeste, intr-o casa care a fost demolata, pe locul ei ridicandu-se azi sediul Ambasadei Germaniei. Pantofii ii primea de la Guban, iar bijuteriile purtate de ea erau modeste, facute in tara. Cu invitatii era foarte rezervata si foarte socotita. De exemplu, cand am primit ordin sa renovam casa parinteasca de la Scornicesti, la sfarsit ne-a cerut devizul si ne-a spus ca suma trebuie impartita egal intre toti cei cinci frati. Primul care a achitat a fost Nicolae Ceausescu, si apoi le-am cerut banii si celorlalti.
In legatura cu cadorurile primite, camasile cred ca erau primele in preferinte, fiindca avea foarte multe. Sigur, un sef de stat nu are o garderoba ca a noastra. Odata, cand am fost la Timisoara, cei de la Guban mi-au dat sa-i aduc doua cutii cu pantofi. Dar tot ce primea de imbracat era controlat, verificat de “oamenii de specialitate”.Nici ziua de nastere a Elenei nu era serbata cu mai mult fast.
Ceausescu ii oferea un buchet urias de flori. Copiii veneau, o felicitau, ii aduceau flori si atat. Primul care pleca era Nicu. De fapt, Ceausestii nu erau persoanele cu care sa stai, chiar daca era ziua lor. El era, cu certitudine, mult mai vesel, mai antrenant decat ea. Era un bonom, care-si iubea enorm sotia. Cred ca a fost singurul sef de stat care nu si-a inselat nevasta. Elena fusese un dar al partidului pentru Nicolae Ceausescu. Ana Pauker a vrut s-o marite cu un evreu din anturajul ei, dar Maurer, speriat ca inca o activista este atrasa spre grupul Pauker-Luca-Teohari Georgescu, l-a chemat pe Ceausescu si i-a spus: “Nicule, uite fata asta e buna, muncitoare, ia-o de sotie!”. Si el asa a facut. De altfel, cred ca Valentin s-a nascut inainte ca parintii lui sa fie casatoriti oficial.Multa lume nu stia ca in casa avea icoane la care se inchina, ca ii placea mobila sculptata aproape excesiv si ca a donat 1.000.000 de dolari pentru Muntele Athos. Dar nu stiu daca si el a ajuns vreodata acolo.

Sursa :http://www.9am.ro/stiri-revista-presei/Actualitate/53376/Ce-cadouri-primea-Ceausescu-de-ziua-lui.html

Alte articole pe aceeasi tema: http://www.ziare.com/nicolae-ceausescu/comunism/nicolae-ceausescu-ar-fi-implinit-93-de-ani-1071145

http://gazetanoua.ro/index.php?mod=stiri&id=4498&title=Ceausescu-a-insemnat-foarte-mult-pentru–Olt.html

http://gazetanoua.ro/index.php?mod=stiri&id=4498&title=Ceausescu-a-insemnat-foarte-mult-pentru–Olt.html

De cine îmi pasă mie…

Trestii de Claudiu Presecan

Îmi pasă de cei care cred că dețin adevărul absolut și nu știu cât de relativ este.Îmi pasă de cei care se cred tineri dar nu știu cât de bătrâni sunt și de cei care sunt bătrâni și se tem să-și arate tinerețea să nu fie luați în derâdere de cei tineri.                                                                                                                                                    Îmi    pasă de curcubeul care se arată tot mai rar pe cerul meu și nu am pe cine să dau vina.                                                                                                                                             Îmi pasă de mantia singurătății care te face invizibil și de aceea nu-ți aruncă nimeni un colac de salvare.                                                                                                        Îmi pasă de poveștile ascunse pe care nimeni nu le va transforma în best-sellere.  Îmi pasă de trestia care m-a visat în copilăria ei și-a mea.                                            Îmi pasă de urmele pașilor pe care le-am găsit în pragul casei mele azi-dimineață și nu știu încotro m-ar putea duce.                                                                                          Îmi pasă  de cei cărora nu le pasă de mine așa cum nu le pasă de cerșetorul de la metrou sau de spălătorul de geamuri care îi obligă să vadă lumea cu alți ochi.  Îmi pasă de țipetele care sparg liniștea nopții și la care echipajele de poliție nu mai au ce face și despre care reporterii scot reportaje pe bandă rulantă scrise cu sânge și durere.                                                                                                                                         Îmi pasă de prietenii care nu mai sunt și de cei care sunt și nu sunt  prieteni.   Îmi pasă de agonia care ajunge la timp  și de extazul care te pierde și se pierde înainte de a vă stabili un loc de întâlnire în această viață.                                                Îmi pasă de gări și de trenuri, de porturi și vapoare, de clepsidre și de nisip, de jocuri și de noroc, de vatmani și de carduri, de cipuri și de procesiuni, de mitinguri și de greve, de promisiuni și de încălcări, de tratate rupte și de aliante mincinoase, de tăcere și de minciună îmi pasă ,                                                                       dar mai ales îmi pasă de trestia care  m-a visat azi-noapte și nu știe că m-a visat iar eu nu am timp să-i povestesc nimic despre cât de frumos ar fi putut fi visul ei dacă și ei i-ar fi putut păsa de mine…

Revista Meandre – numar dublu 1-2 (24-25) 2010

Am avut bucuria de primi din Alexandria un nou numar al  revistei Meandre, revista aeditata de Directia pentru Cultura si Patrimoniul national a Judetului Teleorman avandu-l ca redactor-sef pe neobositul, entuziastul si talentatul domn Stan V. Cristea.Revista numara in redactia ei nume cunoscute nu numai in judet ci in intreaga tara prin activitatea lor artistica,  profesori si scriitori dintre care amintesc: Ana Dobre, Iulian Bitoleanu, Lucian Gruia, Florea Burtan, Stelian Ceampuru, Iulian Chivu, Lidia Lazu,  Liviu Nanu, Marin Codreanu, Liviu Comsia, Emil Paunescu, Florentin Popescu, Stefan Vida Marinescu si altii carora le cer scuze ca spatiul nu-mi ingaduie sa-i amintesc. In ciuda greutatilor materiale intampinate, revista are o grafica de calitate ceea ce exprima atentia acordata contributiei graficii la cizelarea mesajului artistic al textelor cuprinse in revista. Dintre numeroasele studii critice, recenzii, comentarii si texte literare inedite publicate, semnalez editorialul Vitralii al domnului Stan V. Cristea, recenziile Anei Dobre la rubrica Contrapunct, prezentarea ultimului roman a scriitorului Stefan Mitroi, Recviem pentru Tanase,un studiu critic dedicat tematicii istoriei in opera lui Marin Preda de catre Damian Hurezeanu si nu in ultimul rand recenzia cartii mele Arca lui Breban aparuta la editura Ideea Europeana, 2010 de catre d-na Ana Dobre, careia ii multumesc pentru interesul acordat operei marelui prozator Nicolae Breban si eseului meu.

Revista gazduieste cu generozitate versuri ale unor poeti apartinand unor generatii diferite, de la Anghel Gadea, Florea Miu, Rodian Dragoi , la mai tinerii Cristiana-Maria Purdescu, Marilena Apostu, Iuliana Carnaru,.

In mod deosebit apreciez articolele dedicate unor mari profesori si scriitori disparuti prematur.Astfel,  lui George Gana, antropologul Iordan Datcu ii dedica studiul “Sa ne amintim de George Gana” iar scriitoarea Victoria Milescu scrie un emotionant articol despre Gabriel Stanescu, “Gabriel Stanescu si-a incheiat calatoria”.

Va recomand cu caldura sa cititi acesta revista pe care o gasiti la libraria de langa Muzeul Literaturii Romane, Bucuresti.

 

Lebada, Regele si Globurile de aur 2011

„Globurile de Aur 2011” si-au desemnat pe 16 ianuarie castigatorii, in stralucitoarea sala a Beverly Hilton Hotel din Beverly Hills, California. Marele castigator a fost cu siguranta  „The Social Network”, care – din sase nominalizari – a primit patru Globuri pentru Cel mai bun film, Cel mai bun regizor (David Fincher), Cel mai bun scenariu (Aaron Sorkin) si Cea mai buna Coloana Sonora (Trent Reznor). „Inception”, un alt favorit al premiilor, nu s-a ales cu nicio distinctie din partea Asociatiei Presei Straine de la Hollywood

Cei mai buni actori principali – categoria Drama – au fost Colin Firth, pentru rolul din The Kings Speech, si Natalie Portman, pentru exceptionala interpretare din Black Swan.

Annette Bening si Paul Giamatti au castigat premiile celor mai buni actori principali intr-o comedie, scotand din cursa protagonistii lui The Tourist. Deep, care mai fusese nominalizat si pentru Alice in Wonderland, nu s-a ales astfel cu nicio distinctie.

Cu siguranta seara a fost una mai mult decat stralucitoare prin tinutele purtate de actrite, care au aratat fabulos datorita rochiilor purtate, dar si a bijuteriilor exceptionale.

In cuda faptului ca in ultima perioada Sandra Bullock, Eva Longoria, Scarlett Johansson, Halle Berry si Christina Aguilera nu au trecut prin cea mai buna perioda pe plan personal, au reusit sa arate cu adevarat uluitor.

Eva Longoria a ales sa poarte o rochie semnata Zac Posen.

Cum era de asteptat, negrul a fost la mare cautare, dar spre deosebire de alti ani tinutele au excelant in culori pale, nude si nuante metalice.

Helena Bonham Carter cu siguranta ca nu a trecut neobservata si asta din cauza pantofilor: unul rosu si unul verde.  Vi se pare o alegere potrivita pentru un asemenea eveniment?

La capitolul aparitii fabuloase se poate inscrie cu siguranta Natalie Portman care arata extraordinar in rochia roz pal, accesorizata perfect cu un trandafir rosu.

(articol preluat de aici)

POEME DESPRE IMPOSIBILA IMBLANZIRE

IN CAUTAREA TIGRULUI PIERDUT

În căutarea trecutului personal sau comun, expirat sau proaspăt coafat şi îmbălsămat

gata să fie dus la Eternitatea

ca a unui tigru fugit din grădina zoologică,

trecutul tău speriindu-i pe copiii străzii adăpostiţi în cuşca tigrului, singurul lor protector,

colecţionarii de senzaţii tari au scos aparatele de filmat şi înregistrează contorsionările tigrului flămând, furios în oraşul- arenă,

sânge peste tot, sau doar suc de roşii pompierii şi ambulanţe, ca într-un film de duzină sunt gata să ,

prelungind agonia tigrului, cineva licitează blana tigrului din pădure,

pe care nu l-a mai văzut nimeni de o sută de ani, doar în reclamele agenţiilor de turism,

setea de tigri e tot mai mare, abia stârniţi vânătorii îşi fac propriii tigri din trecutul fiecăruia ori îşi amanetează viitorul în speranţa unui tigru de cea mai bună calitate în sângele căruia să se îmbăieze dimineaţa în baia tapetată cu blana animalului, în casa îmbrăcată în blană de tigru

în oraşul flămând ca un tigru devorând în fiecare zi raţia de locuitori imposibil de ascunşi în blănile putrede ale unor tigri mereu flămânzi şi tot mai invizibili.

LECTIE DE IMBLANZIRE

Uneori se auzea gongul atât de repede încât nu apucasem să vă arăt tot ce ştiu

toate numerele cu care reinventasem algebra acrobaţiei,

continuau să sosească spectatorii cu aparatele de filmat, înşelând vigilenţa bodyguarzilor,

oferind generoşi un bici de ajutor dresorului obosit, fragilă graniţa dintre îmblânzitori şi neîmblânziţi, când, pe nesimţite, leii aveau deja zgardă de căţei de interior, tigrii întindeau labele cu prietenie spectatorilor, rând pe rând spectatorii îşi vârau capul în gura leului, se lăsau muşcaţi de şerpii otrăvitori docili şi umili ca şi cum li s-ar fi făcut o transfuzie de rouă în locul otrăvii,

uneori îmblânzirea durează seri la rând,  ca spectacolele antice, leul se lăsa greu domesticit, spectatorii se lăsau hăituiţi, loviţi cu pietre şi urmăriţi cu luminile reflectoarelor,

ca urmaşii lor să aibă ce povesti, uneori se improvizau atacuri teroriste , cei mai slabi de înger leşinau sau poate nu, era doar carnaval sau poate nu,  atunci era sigur că îmblânzirea nu se va termina curând, încă se mai lucra la proiectul îmblânzirii, la stabilirea cu precizie a identitătii celui care îmblânzeşte şi a celor care trebuie îmblânziţi.

 

 

 

 

 

Nora Iuga, o poeta exceptionala

Nora Iuga este nu numai o poeta foarte apreciata, autoare a numeroase volume de versuri premiate si traduse in multe tari ci si  romanciera si traducatoare, o personalitate mereu tanara si ancorata in literatura de valoare prin tot cee ce scrie.Acest interviu dovedeste inca o data longevitatea, prestigiul, recunoasterea si valoarea ei:

Rodica BINDER

 

Dacă nebunie nu e, poezie nu e! – interviu cu Nora IUGA

În urmă cu un an, în miezul unei ierni geroase, cenuşii, posomorîte, cu insule de zăpadă murdară şi îngheţată pe străzi, în inima Berlinului, la Galeria DAAD, sală arhiplină, la orele serii. Pe podium, în faţa publicului, Nora Iuga şi Mircea Cărtărescu. Cum ocaziile de a întîlni doi autori români de calibru greu, în Germania, alături unul de celălalt, nu sînt totuşi prea dese, după ce m-am bucurat din plin de deliciile unei lecturi publice în tandem, am avut privilegiul de a sta de vorbă cu fiecare, separat. Nora Iuga m-a invitat în locuinţa „princiară“ din Stuttgarter Platz 22, pusă la dispoziţie pe durata bursei DAAD, la finele căreia i-a apărut, în traducere germană, la editura Matthes & Seitz, romanul Sexagenara şi tînărul. Am reîntîlnit-o pe autoare, la sfîrşitul acestei veri, la Künstlerhaus (Casa de Creaţie) din Edenkoben (unde s-au mai perindat şi alţi scriitori români). I-am propus să transcriu dialogul nostru „berlinez“, spre a-l încredinţa tiparului. Un anumit spirit al locului, foarte proaspăt încă, dar şi o etapă a gestaţiei unui jurnal care acum, sub titlul Berlinul meu e un monolog, a ieşit de sub teascurile Editurii Cartea Românească, se regăsesc intacte în acest dialog salvat de la pierderea lui definitivă în eter.

Aţi scris, cred că sînteţi pe terminate, un jurnal berlinez. Ce reprezintă, ce înseamnă această nouă carte?

Este de fapt a doua parte a unui jurnal, prima parte se numea Fasanenstraße 23, adică adresa unde se află Literaturhaus Berlin şi unde am avut prima bursă în anul 2000. Am scris-o acum zece ani. Fac şi eu ca Dumas, numai că la mine nu e după douăzeci, la mine e după zece ani… Iată, acum locuiesc pentru un an la Berlin, datorită acestei extraordinare burse la care nici măcar n-am sperat vreodată, e cea mai mare bursă DAAD pe care o dă statul german pentru scriitori străini! Sînt nişte condiţii de creaţie şi de existenţă, în general, la care nici nu am visat! Prin urmare, după zece ani, locuiesc într-un palat şi scriu a doua parte a jurnalului berlinez, care se cheamă Stuttgarter Platz 22. El reprezintă, într-un anume fel, şi o experienţă existenţială; vezi, mă exprim puţin cam pompos şi ironic, în acelaşi timp. În interiorul meu, în straturile cele mai intime, Berlinul din a doua parte a existenţei mele aici nu mai seamănă deloc cu Berlinul de acum zece ani. Diferenţele sînt foarte mari. Acum zece ani, eram fascinată de Berlin, ca spaţiu de existenţă, trăiam mai mult în exterior, în această vastitate a unei metropole uriaşe, care, într-adevăr, la ora actuală este, mai ales pentru lumea culturală şi artistică, ceea ce a fost Parisul altădată. M-a impresionat geometria perfectă a străzilor, a clădirilor, m-au impresionat parcurile, ferestrele sclipitoare, uluitoarea curăţenie, locuinţele uriaşe pe care le-am vizitat, acele deosebiri foarte mari faţă de o locuinţă din România, chiar faţă de una somptuoasă. Pentru că şi noi avem somptuozitatea noastră, dar e încărcată, balcanică, orientală, cu moliciuni, cu covoare, cu perdele… Aici casele sînt uriaşe, parchetul e impecabil, camerele nu au perdele, nu au covoare, nu au acea căldură senzuală. Este cu totul şi cu totul altă viziune, o senzaţie de austeritate, de gol, de răceală care reflectă cumva, poate, sufletul locatarilor. Eh, acum privirea mea este întoarsă înspre oameni şi aici te las să-mi pui o nouă întrebare.

Ascultîndu-vă, mă gîndeam că este posibil să vă fi obişnuit cu o ambianţă anume, ceea ce vă face acum să constataţi diferenţele. Dar la fel de plauzibil este ca şi acel entuziasm, datorat unei prime descoperiri a Berlinului, a iubirii dintîi, să se fi şters între timp. Au trecut nişte ani de-atunci, ani care au lăsat urme în noi înşine, în semenii noştri, în fizionomia oraşului. Este această a doua viziune, foarte interioară, cum spuneaţi, asupra Berlinului, este ea una melancolică, ironică, critică?

(Continuarea articolului aici)

 

De ce iti place sa te reinventezi atat de des?

E bine sa-ti cunosti interiorul, sa nu intri acolo ca intr-o casa straina si sa te uimesti de tot ce vezi si ce s-a mai intamplat de la ultima ta vizita pe acolo:plantele pe care le-ai asezat din intamplare au inverzit sau s-au uscat?Peretii  sufletului s-au ingalbenit si e nevoie sa le reimprospatezi culoarea?Ai mai aerisit, ai mai rasfoit filele trecutului?Sau te porti de parca in  fiecare zi trebuie sa te reinventezi si sa o iei de la capat?Nu mai e nimic cert in casa ta?Peretii de caramida au fost inlocuiti cu prefabricate, sticla cu termopan, clorofila cu verdele sters de plastic, mobilierul ales din linii drepte si oglinzi adevarate a fost inlocuit cu labirinturi si oglinzi inselatoare din care nu stii cum sa mai iesi. De aceea refuzi sa mai intri acolo, sa te privesti si sa extragi seva cu care sa mergi mai departe.Preferi sa te reinventezi, sa-ti cauti alta casa, alte mobile, alte ferestre, alte peisaje in lumina lor.Si peste vechea constructii asezi inca un decor de carton, si inca unul pana cand te-ai pierdut definitiv si nu il vei mai gasi niciodata pe Adevaratul jertfit la temelia unei case de care toti se leapada si se tem.