“Damages”, un serial mai mult decat o fictiune

Nu sunt critic de film, asa că nu mă deranjeaza că ultima mea încercare de a-mi exprima părerile sincere despre un film, au iscat câteva conversații nefavorabile mie. Și ca să demonstrez că mi-am însușit critica, recidivez cu un  nou comentariu despre un serial, Damages, sezonul 3, alcătuit din 13 episoade pe care l-am savurat timp de trei zile, deși mi-aș fi dorit să stau lipita de monitor 13 ore fără pauze, atât de captivant mi s-a părut această serie, poate mai valoroasă decât primele două sezoane.Nu ma apuc acum să caut pe siturile de specialitate ca să văd câte premii a luat serialul, deși știu sigur că a obținut premiul  Emmy și Globul de aur. Trebuie totuși remarcată distribuția, în special Glenn  Close în rolul celebrei avocate din New York Patty Hewus și  Rose Byrne în rolul tinerei și ambițioaseie avocate Ellen Parsons.Nu vă voi povesti subiectul, intriga destul de complicată legată și de episoadele anterioare dar ramificată cu alte fire narative mult mai complicate, extinse în cele mai înalte sfere ale puterii financiare.Voi prezenta doar câteva observații despre personajele care m-au marcat, despre destinele lor, despre lupta pentru supremație, dragoste, familie, profesie, sacrificiu, mască și adevăr, minciună și demascare. Patty Hewus este un personaj pozitiv, de partea binelui, nu-i așa?Așa am fost învățați să credem că avocații sunt de partea legii , a adevărului, a binelui.dar când îl ascult pe fiul adolescent al lui Patty, Michael, îndrăgostit de o femeie mai în vârstă decât el și pe care severa și dominatoarea mamă, Patty Hewus nu o aprobă, (înceară să-i cumpere dragostea sinceră oferindu-i 500 000 dolari), despărțindu-l cu cruzime de aceasta, te întrebi de ce se întâmplă asta. Când vezi câți oameni nevinovați sunt sacrificați pentru ca Binele să triumfe, iar te întrebi dacă această victorie este definitivă?Dintre victime amintesc pe logodnicul tinerei Ellen, medicul David, asasinat în sesonul I dar al cărui ucigaș abia acum în sezonul 3 este dezvăluit și pedepsit sau avocatul partener al  lui Patty Hewus, Tom , sacrificat ca un gladiator în arenă în încercarea de a recupera banii investiți în fondul prăbușit căruia îi cad victimă peste 1000 de investitori, printre ei și avocatul Tom care își pierde peste 70 % din bunuri și odată cu ele și încrederea și respectul soției, mama celor doi copii ai săi care nu înțelege cum de s-a ajuns la această situație.De altfel, în film, personajele feminine sunt cele care conduc destine și dejoacă planurile bărbților sau îi manevrează discret dar uneori cad și ele victime, uneori incente.Mă cutremur de ipocrizia, de misterele din familia Tobin: un tată, Luis Tobin, care ruinează mii de oameni și spală banii printr-o fundație caritabilă, când este arestat își anunță fiul că i-a pus ceva bani deoparte pentru întreaga familie dar uită să-i spună ceva esențial: femeia mai tânără pe care propria lui soție o credea amanta sotului, fusese de fapt amanta fiului, Joe Tobin, și creștea o fiica, Tesa Marketti,  nu a bătrânului, ci chiar a lui Joe. Acesta, după moartea tataălui, preia grija familie dar într-un stil de-a dreptul demonic.Calcă la propriu pe cadavre pentru a-și apăra ”familia” susține el.Ei bine , această grijă a sa îl face să-și împingă sora la crimă, să ordone moartea oricui crede că stă în calea liniștii familiei sale, comandând chiar și uciderea fostei sale iubite și, fără să știe, ordonă și moartea fiicei sale de 24 de ani.La fel de odioasă este și mama lui care ar fi putut împiedica această crimă, dacă i-ar fi spus adevărul.Dar obsedată de bogăție și pseudo acțiunile ei caritabile, omite să=și salveze fiul, punând și ea un umăr la risipirea familiei și prăbușirea ei definitivă.La fel de misterios este și avocatul familiei, un om de încredere absolută, complice la bine și la rău care , se dovedește la final, și-a clădit cariera pe o crimă, luând numele și titlurile unui adevărat absolvent la Drept, el nefiind decât un fost paria al societății.Cel mai mult m-a impresionat drama lui Tom, drama Lui Michael,fiul lui Ptty, care încearcă spre final să-i provoace mamei sale un accident.Da, in final, se pare că se face dreptate:Tobin este capturat, cu dovezi scrise, mama lui se sinucide, urmându-și soțul care plecase și el la fel din viață, fiica este acuzată de crimă, fiul, cel mai vinovat dintre toți, află pe cine a ucis, fără să știe.iar avocata, Patty, deși celebră, apreciată, temută, invidiată, este cel mai de compătimit dintre toate personajele.A cîștigat o victorie dar viața ei este sub semnul neîmplinirii și al regretelor.A divorțat, copilul a părăsit-o, prieteni nu are.Fiul ei îi repetă ceva ce o definește.”Pe tine toți te părăsesc sau mor”.Impresionantă este încercarea scenaristului de a o umaniza sau doar de a dezvălui cât de uriașă a fost setea de dreptate a acestei femei.În tinerețe, ignorând sfaturile medicului, a provocat moartea întâiului ei născut, o fetiță, a părăsit tot ceea ce iubea de dragul profesiei.În coșmarurile ei, apare din când în când, un cal, o câmpie și un misterios personaj masculin, identificat în plan real cu arhitectul care trebuie să-i redecoreze casa, de fapt să-i schimbe viața.Calul acela e simbolul libertății pierdute și al dorinței de a evada.Evadare imposibilă pentru o asemenea femeie, un fel de Gelu Ruscanu însetat de dreptatea absolută a lumii americane.

Nu mă pot împiedica să nu visez ce bine ar fi să existe și în justiția românească asemenea luptător pentru dreptate și pentru pedepsirea vinovaților.

Ce poţi face cu această toamnă?

Ce bine e să nu simţi că vine toamna…Să nu-ţi pese că au începută să cadă frunzele, că dimineaţa şi seara sunt mai răcoroase, şi alte chestii de genul ăsta răsuflate care se găseau pe vremuri în manulele de citire de la clasele I-IV şi care îi învăţau pe cei mici cum stă treaba cu ttimpul şi trecerea timpului. Dar ascultaţi-mă pe mine: cei mici habar nu au cum trece timpul şi ce sunt alea anotimpuri.Viaţa lor, vorbesc desigur de o familie normală, se scurge între vacanţa de Craciun care vine cu cadouri, cea de Paşte care vine cu iepuraşul, cea de vara care vine cu zile la mare şi eventual la bunici.Timpul e un medicament interzis celor mici. El devine vizibil abia după vârsta de 20 de ani, iar la unii chiar mai târziu. Parcă mai ieri , astă primăvară, prin aprilie-mai, veneam la ţară şi încercam din 2-3 ore petrecute sâmbăta pe micuţul teren din faţa casei, să încropesc o idee de grădină. Doar o idee, că mai mult nu-mi permit. Adică, pe aici un strat de crăiţe, pe dincolo  nişte cîrciumărese, apoi nişte regina nopţii, apoi câţiva butaci de trandafir. Şi margarete. De toate. Au ieşit dar o bună parte au fost strivite, ucise de bălării .

Au supravieţuit doar gălbenelele, curajoase şi imbatabile care nu au nevoie de îngrijire ca să răsară peste tot. Şi nişte crini de augut care de la an la altul sunt tot mai numeroşi fără să-mi solicite în mod deosebit atenţia. Mai smulg din când în când câteva bălării. Îmi umplu braţele cu ele, le arunc undeva la gunoi sau în foc, mai luminez câte un colţişor de grădină a cărui frumuseţe îmi este vizibilă doar mie. Musafirii, puţini care au chef să vină în acest colţ de Bărăgan, observă ironic că se cunoaşte că aici nu stă nimeni. Mă doare când îmi privesc palmele aspre de smuls buriueni şi când ştiu că daca nu aş fi făcut şi puţinul pe care l-am făcut, grădina mea ar fi arătat ca o junglă.Dar în afară de ideea de flori pe care o cultiv aici, am şi legume şi plante aromate. Câteva fire de roşii, ardei, straturi de pătrunjel, mărar, cimbru, leuştean.Leuşteanul e pretenţios, va spun eu, dacaă nu-l uzi la timp se usucă. Noroc cu drăguţul de pătrunjel că rezistă de la un an la altul, fără prea multe pretenţii. A, şi mai e ceva: mai vine un vecin amabil şi le mai aruncă, în cursul săptămânii,  câte o găleată-două de apă, până ajung eu sâmbăta, altfel, mica mea grădina cu aer de semi-junglă nu ar supravieţui. Azi îmi culegeam mica mea recoltă de roşii şi le savuram parfumul foarte ecologic. Apoi mi-am făcut o rezervă de cimbru şi pătrunjel pentru iarnă. Şi am cules şi cei câţiva ardei piperniciţi dar deasemenea aromaţi şi cu o culoare sănătoasă. Am avut şi castraveţi dar din lipsă de apă, nu au dat decât câteva legume şi apoi s-au uscat.Am uitat să vă spun că pe vremuri aveam şi un smochin care a îngheţat şi acum e alcătuit doar din frunze. Sper ca peste câţiva ani, dacă nu îngheaţă iar iarna viitoare, să facă din nou smochine din care să fac dulceaţă. Ştiţi cât e de bună dulceaţa de smochine, din grădina ta?

Aproape că am uitat de întrebarea din titlu.Dar ea continuă să existe şi să mă obsedeze.Pe voi nu?

“The Rite” cu Anthony Hopkins

Regia:Mikael Hafstrom.

În distribuţie, Anthony Hopkins, Colin O Donoghue, productie SUA 2011

Nu ştiu dacă observaţiade  la începutul unui film că acesta este inspirat din fapte reale, aşa cum am fost anunţaţi încă dinainte ca acţiunea acestui  film să înceapă să se deruleze, e de natură să te atragă sau dimpotrivă, să te facă să renunţi la a mai vedea filmul.Dar există oare filme care să nu fie inspirate din fapte reale?Nu cred, aşa că am decis să urmăresc pelicula despre care auzisem păreri diverse, de la indiferenta,  pana la entuziasm si admiratie in fata noutatii nu a subiectului ci a modului cum acesta este tratat. Filmul are elemente comune cu mai vechiul film Exorcistul din 1973 considerat cel mai terifiant film din toate timpurile dar pe care, recunosc, nu l-am vazut încă.

Imagine preluata de aici:

În Exorcistul , film bazat şi el pe un caz real de posedare, este prezentată povestea unei fete care prezintă simptome ciudate de levitaţie şi putere ciudată, fiind dusă de mama ei la un preot care bănuieşte că fata este posedată şi încearcă să înlăture spiritul care o  subjugă.

The Rite este mai mult decât un film despre exorcizare ci mai mult un film despre destin, vocaţie, autocunoaştere. Tânărul preot, interpretat de actorul Colin O Donoghue se îndoieşte de vocaţia sa religioasă şi la sugestia unuia din profesorii săi pleca la un fel de specializare în Italia unde îl cunoaşte pe părintele Lucas, cunoscut pentru exorcizările de succes pe care le face.În magistrala interpretare a lui Anthony Hopkins, preotul, al cărui model real a fost părintele garz Thomas, dobândeşte o fascinaţie şi o putere de a hipnotiza spectatorul pe care nu ştiu dacă un alt actor ar fi reuşit.De menţionat că actorul Anthony Hopkins a mai interpretat personaje cu puteri oculte în filmul horror Dracula realizat de Francis Copolla în 19992.Nu am citit cartea lui  Matt Baglio, The Making of a Modern Exorcist despre viaţa acestui preot,  care a stat la baza filmului, ca să pot face o comparaţie între carte şi film, aşa cum doreşte pe blogul său Şerban Tomşa dar sunt convinsă că filmul are destule merite, în primul râ’nd prin viziunea conferită acestuia de distribuţie..De fapt, filmul tratează relaţia maestru-discipol într-un mod uşor non-conformist.Discipolul se apără cu putere de învăţătura maestrului său, îl respinge prin scepticism şi neîncedere şi asistă parcă împotriva voinţei sale la modelele de exorcizuare pe care Părintele Luca i le oferă.

Regizorul filmului a primit consiliere de la însuşi preotul care a inspirat personajul principal, acesta considerând că filmul nu este o poveste înfricoşătoare ci interesantă.dacă în prima parte , când Mickael Kovak asistă la ciudatele metode care pot înfricoşa un public neobişnuit cu acest gen de filme, în adoua parte, personal, am fost mult mai interesată de derularea acţiunii şi de transformările personajeleor cînd Răul pare că a luat locul Binelui iar tânărul preot este într-un fel somat să aleagă de partea cui este:a Bineşui sau a Răului care pare că l-a acaparat până şi pe cel mai înverşunat advaaasr al său, Fratele Lucas.La început, neîncrezător în puterile sale şi în capacitatea de a-l salva pe Părintele Lucas, pentru ca, după câteva momente de incertitudine, de suspans, când spectatorul ar putea cădea în greşeala de a crede că exorcizarea şi lecţiile primite au eşuat, tânărul acţionează  conform  credinţei şi metodelor la care asistase şi reuşeşte să-şi salveze maestrul.

Filmul se salvează de  căderea în banalitate şi lipsă de originalitate prin interpretarea magistrală a lui Anthony Hopkins dar îi dă o şansă şi tânărului actor  Colin O’Donoghue, aflat la primul său rol important de care se achită destul de bine.

Marea…inepuizabila sursa de inspiratie

Un articol actual…

si inca ceva:

 

Ce-ți veni cu marea?

Acum câteva zile când mă pregăteam să plec la mare (bagaje, haine de schimb, costume de baie, sandale, șlapi, cărți de citit, reviste mai vechi, jocuri de dezlegat etc, de parcă marea ar fi locul în care trebuie să recuperez tot ce nu am citit și rezolvat tot anul), m-a pocnit o idee: la anul nu mai vreau la mare!Întâlnesc aceeaș oameni, ușor schimbați, cu riduri mai fine, parcă, cu alte toalete, alte cunoștințe noi pe lângă cele vechi, alte discuții care ajung vag pe la urechile mele, alte trasee de vacanță la mare în care toți pleacă spre a se întoarce peste câteva ore tot aici, unde suntem cazați, dornici să retrăiască povestind ce au trăit și țesând deja un alt plan de plecare. Ajung până la mine crâmpeie din aceste povestiri, de parcă aș fi invizibilă, inofensivă, inabordabilă, incapabilă să mă poziționez vreodată în lumea țesută de cuvintele lor. Eu rămân mereu aici, prinsă în chingile aceluiași traseu: plajă, același loc îngust și plin de scoici și alge, aglomerat, apoi, treptele spre hotel, apoi masa în același loc primitor dar parcă mie ostil, plimbări scurte pe faleză seara, discuții banale, ca și cum aș pune o bandă de magnetofon să ne auzim vorbind ce am vorbit aseara și anul trecut și acum  câțiva ani.Apoi înapoi în camera mică, sufocată de lucrurile noastre aruncate neglijent peste tot (măcar în vacanță să scap de obsesia lucrurilor aranjate frumos în sertare).Totul e vraiște, ca și gândurile mele , ca și hotărârea de a nu mai veni anul viitor la mare…De a alege o mare nouă pe care o voi inventa începând chiar din clipa asta.

(Tablouri de Sabin Balasa)

UN BLOG INDOLIAT (Constantin Stan-1951-2011)

constantinstan51.blogspot.com

De aici puteti afla mai multe informatii despre disparitia nedreapta a prozatorului Constantin Stan.

 

 

Articolul meu in revista AGERO din Stuttgart

A%20patra%20conferinta%20Unifero%202011%20de%20Postu.htm

Din jurnalul nescris al unor zile de vacanta

De când mă știu nu mi-au plăcut vacanțele: vacanța e un loc în care ești exilat și nu poți ieși din el decât când îți expiră temenul.

E o condamnare din care nu poți ieși oricât de ieftină ar fi cauțiunea plătită.Toți judecătorii au propria lor vacanță, nu le pasă de a ta.

Unei vacanțe, oricât de bine i-ai organiza programul, se vor ivi mereu necunoscute, lucruri ce nu pot fi prevăzute, sosiri sau plecări neanunțate, evenimente vesele sau triste, ținute în frâu tot restul anului de programul rigid al locului de muncă și care acum, în sfârșit, se eliberează de inhibiții și dau buzna în viața ta.

Vacanța e un timp în care cu cât ai mai puține dorințe, cu atât mai bine, deoarece, oricum, nu se vor realiza din zeci de motive care nu depind de tine.Dorințele unei vacanțe nu țin de o zonă geografică anume, de un spațiu cultural care trebuie invadat și cucerit cu piciorul , cu autocarul sau cu avionul.Teritoriile pe care aș vrea să le cuceresc în vacanța aceasta interminabilă, îmi sunt inaccesibile și inabordabile.Ori ele sunt prea departe de mine, ori eu am rămas în urma lor prea mult.Ori nu le-am localizat încă latitudinea și longitudinea și atunci, unde să le mai caut?Ori mi s-au epuizat toate stocurile de vise și nu mai pot călători spre ele, și atunci, la ce bun vise expirate și inutile?

Ori nu ar trebui să aibă vacanță oamenii care nu au nevoie de ea și se mulțumesc cu mult mai bogatele vacanțe de wekeend?

Ori amestecul ciudat de toamnă-vară, ploaie-caniculă îmi dă senzația că am fost exilată într-un roman de Hemingway sau de Scott Fitzgerald, autorii și-au început de mult ultima călătorie și nu mai are cine mă salva din paginile unor romane deschise tot mai rar?

Helen Mirren la 66 de ani, fara inhibitii

“La 66 de ani, actrita Helen Mirren se poate lauda cu un Oscar castigat pentru rolul din The Queen, dar si cu titlul de cel mai bun corp al anului. Titlul a fost stabilit in urma unui sondaj realizat de lantul de sali de sport L.A. Fitness, in randul a 2000 de iubitori si iubitoare de fitness.”

Cititi aici continuarea articolului.

Va recomand si un articol mai vechi al meu despre filmul The Queen la care actrita Helen Mirren a obtinut Oscar.