Amanari de wekeend

Incep saptamana cu speranta ca voi aduna destule frustrari, destule renuntari ca sa am cu ce umple sfarsitul de saptamana urmator.Traiesc in trecutul wekendului ce tocmai s-a incheiat, nemultumita, dezamagita ca aproape nimic din ce mi-am propus nu s-a realizat, si in viitorul celui ce va incepe peste cateva zile, in care sper ca voi recupera timpul pierdut, ca si cum ar exista undeva un Birou de wekeenduri pierdute unde poti primi inapoi gratuit tot ceea ce ai neglijat, uitat, abandonat, chiar daca uneori cea abandonata esti chiar tu. De parca as sari dintr-un wekeend in celalt ca un sportiv care traieste doar cand se antreneaza.Ma antrenez pentru un wekeend special, in care voi aduna, daca ar fi posibil, destule proiecte, voi darama destule obstacole, voi concentra in cateva ore energia si inspiratia care ma ocolesc in cursul saptamanii si intarzie sa apara in celelalte wekeenduri.De pilda, a merge la un spectacol de teatru a ajuns sa fie mai dificil decat a programa o excursie peste hotare, pe care desigur, nu o fac. A termina cartile incepute, a finaliza un proiect domestic sau spiritual, a te redescoperi pe tine sau pe cei din jur, nimic din toate astea nu se mai intampla.Merg ca un orb tinandu-se de o panglica periculos de subtire , fixata deasupra unei prapastii , pe acelasi drum, pana la serviciu si inapoi, imi golesc mintea de tot ceea ce inseamna (insemna) EU, adica vis, dorinta, speranta si imi cultiv doar naivitatea de a crede ca mai am o sansa.Sansa la ce?Astept un wekeend salvator, in care ea sa revina acasa.EA, cea in trupul careia locuiesc eu, o straina, o impostoare,  pe care n-o mai recunosc si care ma dezamageste cu tot ce face.Amana orice in speranta ca wekeendurile se vor apropia unele de altele, ca stelele unor zodii benefice,  si ii va fi mai usor sa le sorteze, selecteze, aranjeze continutul.Sunt acolo piesele unui puzzle pierdut candva si printre ele si cheia spre wekeendul perfect.

Recital de pian ANGELICA POSTU

Marti, 22 noiembrie, ora 19 sunteti asteptati la un eveniment artistic la Ateneul Roman.Detalii, aici:

Exercitii de automodelare

Articol publicat  
http://www.romaniaculturala.ro/images/articole/mariapostu8286familia510.pdf

Romanul Drumul la zid a apãrut în 1984 (Ed. a II-a: Editura Ideea
Europeanã, 2009)

Si personajul principal, Castor Ionescu, este o variantã a lui Grobei, care parcurge în sens invers drumul lui Grobei, sau, dupãmãrturisirile lui Breban, Castor Ionescu este Paul din Animale bolnave.Numele sãu are o dublã semnificaþie. Ionescu, simbolul anonimitãtii, si Castor e un nume cu aluzii mitologice.În timp ce Grobei, aflat laînceputul întemeierii cãsniciei, este supus iniþierii, descoperirea lui Farca si transformarea lui într-un obiect de cult, în paralel cu metamorfozarea lui Grobei dintr-un tip comun, într-un stãpân, cu Castor Ionescu se întâmplã altceva. El are o familie cãreia i se consacrã cu patimã, cunoaste cele douã forme de iubire, paternã si masculinã, e un fel de tatã si sot model, si totusi, în acest aparent Cãtãlin, se ascunde un Luceafãr,un Aliosa dostoievskian, care a gustat din fructele vietii si a simtit tentatia de a vedeace se întâmplã „dincolo”, pe celãlalt drum, pe care nu l-a ales, al renun-tãrii, al abandonãrii acestei existente confortabile, cãldute. Ce mistere se ascund pe celãlalt drum, pe care nu l-a ales, ce l-ar fi asteptat dacã l-arfi ales? O posibilã pistã de lecturare a complexitãtii personajului ne oferã N. Manolescu: „Personajele si actiunile lor existã în acelasi timp într-un plan imediat perceptibil, real, si într-unul secret, ideologic, mitic.Ne ascund în permanentã ceva.”Dar pânã la sfarsitul romanelor, cãci ne-am confruntat cu aceastã existentã dublã si în romanul În absenta stãpanilor, nu aflãm acel ceva pe care personajele nu vor sã-l devoaleze. Ele preferã sã-si pãstreze inefabilul si ambiguitatea, respingând încadrarea într-o serie datã, epuizabilã si uniformizantã. Si iatã-l pe neînsemnatul Castor Ionescu, functionar la o întreprindere de aprovizionare, metamorfozându-se – nu brusc, precum Gregor Salsa- , în ceva strãin naturii sale intime – treptat într-un fel de sfânt, pierzându-si vitalitatea, spiritul sangvinic de care se acuzã, si devenind imun la ceea ce reprezentase pânã acum bucuria vietii, instalându-se într-un soi de ascezã. El isi refuzã micile bucurii existentiale care-i coloraserã pânã atunci existenta, cum ar fi concediul la mare alãturi de familie, alegând sã-si purifice spiritul,supunându-l la efort fizic si la reîntoarcerea familiei sale, se pare cã„boala” i-a trecut si îsi reia „corvezile casei pe care le iubea acum îndoit”.O formã de a-si ascunde „puterea” realã, originea miticã, prevalneta realului asupra sacrului, este încercarea de a pãrea la fel ca ceilalti: „Era din nou fericit. Îsi reluase munca sa la birou, corvezile casei pe care le fãcea acum îndoit: în primul rând se ostenea pentru ai sãi, pentru «avutul sãu pãmântesc», apoi, în al doilea rând, eforturile acestea zilnice, fizice, erau un semn (numai pentru el, evident) cã totul era în regulã, cã era ca «si ceilalti», într-adevãr egal cu ceilati (un fel de aristocartie aceastã egalitate!), cã era, devenise cel de dinainte”.

În modestul functionar, se ascunde un ales, care însã, pentru a-si
dovedi superioritatea, va trebui sã parcurgã cercurile ascezei, ale umilin-
tei, ale îndoielii: „În fiinta lui de muritor oarecare se ascunde zeul”.

Este oare Castor unul dintre cei care îsi trãdeazã ursita, în sensul conferit de
Mircea Eliade acestui termen si cãruia i se permite sa-si intuiascã trãdarea si sã ispãseascã prin suferintã aceastã trãdare? Autopenitenta nu s-a încheiat: el îsi pãrãseste familia si începe a se pregãti pentru cealaltã viatã, stârnind la cei din jur o reactie dublã: pe de o parte, un vag dispret, care se manifestã în forme ironice, pe de altã parte, admiratia unora care, vrãjiti de puterea lui, încep sã-l urmeze, mai ales cã functionarul „fãcea zilnic «exercitii de moderare, de flegmatizare», cum le numea el, exercitii de «autostãpânire», de «limitare a exceselor» etc.” În acest moment, eroul pare victorios, multumit de ea, desi nu era definitivã, „o victorie care nu a uitat cum fusese el, ce munci complicate si curajoase trebuise sã îndeplineascã pentru a ajunge asa cum fusese, pentru a ajunge din nou ceea ce fusese”. Precum la eroul din poveste, sub semnele banalului se ascunde unicitatea ,si la Castor Ionescu unicitatea preferã sã se ascundã, temându-se de reactia profanilor. Dar nu doar neinitiatii sunt ostili indivizilor alesi, ci si el, în care vituiesc doi Castori, se teme de constientizarea adevãratului eu, ascunzându-se în banalitate, sã nu piardã ceea ce are. Extraordinarã, având un rol premonitoriu asupra destinului lui Castor cel aflat la începutul initierii sale, mi se pare întâlnirea dintre Castor si o femeie în varstã, pe care mi-as îngãdui s-o numesc: Bãtrâna.

„– Dumneata esti tânãr, îi spusese bãtrânica, dar esti deja întelept.
Îti prevãd un mare viitor! Pe cuvânt!
– Vai, doamnã, protestã jenat, râzând, într-adevãr înveselit Castor,
sunt încã tânãr, e adevãrat, dar nu sunt nici întelept si nici un «ilustru»
viitor nu cred cã mã asteaptã. (…) Sunt fericit cu prezentul meu!
– Ei, vezi cã esti un întelept? Fãcu doamna Barbu cu ironie. (…)
Vreau sã zic cã este ceva în jurul persoanei dumitale ca si cum… da,
parcã ar vibra aerul, asta…da, da, cred cã esti o personalitate, domnule
Ionescu! Esti o personalitate mai specialã, dar… oui-oui, vous avez une
forte personalité et, croyez-moi, je dis pas ça a tous qui m’aident à
porter mon sac, ha, ha!”
Bãtrana are rolul Sfintei Duminici din cunoscutul basm Povestea
lui Harap-Alb – de a-i revela eroului ascuns sub aparenta banalului, sacrul si misiunea dificilã ce-l asteaptã. Într-un cadru desacralizat, orasul
modern, civilizat, al secolului XX, ca în naratiunile lui Mircea Eliade,
sacrul s-a camuflat în profan, si naratorului îi revine sarcina de a-l revela
cititorului, revelatie pe care n-o poti avea la o lecturã superficialã. Din
pãcate, asemãnarea se opreste aici, cãci initierile la care este supus personajul, sau mai bine zis, se autosupune, nu-l vor conduce cãtre acea victorie posibilã într-un alt tip de societate. Sacrul rãmane definitiv camuflat în profan, chiar dacã la un moment dat, cititorul are impresia cã i-a simþit adierea eternã printre filele cãrtii: „Începu acum, revenit la «normal», sã se ascundã, cumva, în propria lui viatã. Sã se chirceascã, sã se ghemuiascã usor, sã fie si mai putin vizibil si sã nu atragã în nici un fel atentia”. Personajul parcurge toate variantele esecului, dar cu toate acestea, nu renuntã la ambitia de a relua, dupã fiecare rostogolire în genuni, urcusul sisific spre autodesãvârsire, cu pretul sacrificãrii celorlalti. În
finalul romanului, el devine un soi de Mîskin, deopotrivã sfânt si idiot,
deschizându-ne perspectiva de distrugere a zidului ce ne tine captivi în
neputinta unui spirit însetat de absolut. Castor are unele elemente
comune cu Grobei: obscurul Traian-Liviu Grobei se ataseazã neconditiont de textul ciudatului Farca, fãrã a-l trece prin filtrul propriei
conºtiinte, cum procedeazã modernitatea, text pe care îl descoperã, îl
reîncarcã, îl resemantizeazã, îl ridicã la Mit. Acelasi lucru se petrece si cu
Castor Ionescu, cititorul pasionat al Noului Testament, „viciul” lui secret
pe care-l practicã adãpostit într-o mansardã (stim de la Mircea Eliade ce rol stimulativ si creator are mansarda asupra unui spirit însetat de cunoastere, în acelasi timp, mansarda devine un fel de loc al sihãstriei, al izolãrii, al ascezei, al autopenitentei). El fuge aici, în mansardã,descoperind degradarea sa sufleteascã prin rutina cotidianã. Castor doreste sã se recreeze pe sine, lucru imposibil într-o societate de tip totalitar. Recluziunea este o formã de protest insesizabil pe plan general, care, pe plan restrâns, are urmãri tragice: „Excentricitãtile demonstrative ale lui Castor motiveazã omul-kitsch, demonul meschin al unei generaþii infraumane si al unei lumi maculate pânã la esentã.

Prin Castor, metamorfoza devine o renastere esuatã grotesc si absurd.
(…) Castor existã pentru a-si rata nasterea”.

Cititi articolul in intregime aici: si aici:

UN ROMAN CARE ACUZĂ

CHEMAREA DESTINULUI

de Marian Malciu, editura SimArt, Craiova, 2010

Oare pe cine acuză acest roman? Şi de ce am merita noi, cititorii iubitori de lectură ,”Hypocrite lecteur-mon semblable,-mon frere!”-, să fim acuzaţi, când noi deschidem porţile unei cărţi cu nonşalanţă, ca şi cum am proba o altă rochie la modă sau un alt parfum, cu dorinţa de a epata, de a ne impresiona prietenii, colegii de serviciu, cu lecturile noastre, cu ideile noastre împrumutate din cărţile citite, dar  cărora nu le divulgăm sursa, vai, nimănui, dându-le drept ale noastre… Te simţi lezat, Cititorule? Te regăseşti în postura vreunuia dintre personajele romanului lui Marian Malciu? Ai învăţat să te camuflezi atât de bine încât nici măcar tu nu-ţi mai recunoşti adevărata identitate? Oricine eşti tu, Cititorule de romane sociale, politice, erotice, aşa cum doar Marian Malciu poate scrie, dacă ai căzut în plasa lecturii poveştilor sale, greu mai poţi fi eliberat de acolo! Poate doar o altă lectură te va putea smulge de acolo aruncându-te în braţele seducătoare ale altei cărţi, chiar dacă aceste braţe ascund adevăruri pe care le ignorai, le treceai  pe stand- by pentru când te vei simţi confortabil şi vei avea puterea să le citeşti, fără să te laşi impresionat de cruzimea lor. Dar, între noi fie vorba, Cititorule, de ce crezi că o carte îţi va oferi doar desfătare, vorba lui Arghezi, doar bucurie şi doar pace interioară? Nu, dacă tu asta cauţi în lectură, e cazul să amâni pe mai târziu lectura cărţilor lui Marian Malciu. Nu este o lectură confortabilă, nici una de vacanţă sau de weekend. Pentru asta există cărţile vândute de anumite reviste pentru femei sau cărţile unor autori, aflaţi, cam de multişor, în căutarea propriei identităţi

Marian Malciu şi-a găsit de mult propria identitate şi cărţile sale se tipăresc la edituri valoroase,  se lansează cu succes şi se epuizează foarte rapid. Pentru că, încă de la primele sale cărţi, Femeia, eterna iubire…Ispita, autorul  şi-a educat cititorii, i-a ademenit în lumea lui atât de verosimilă din punct de vedere estetic, dar şi după chipul şi asemănarea celei reale, încât cititorii săi fideli simt mereu nevoia s-o viziteze şi, de ce nu, să încerce s-o desluşească mai bine pe cea reală, ghidaţi de adevărurile emanate de cărţile lui. E o lume în care trăim şi noi, cititori sau doar personaje în devenire într-o viitoare carte pe care, poate, Marian Malciu o va scrie într-o bună zi, o lume pe care ne-o imaginăm mai bună, mai curată, decât aceea în care trăiesc personajele din romanul Chemarea destinului ori din alte scrieri ale aceluiaşi autor. Câţi dintre cititorii acestor romane au curajul să recunoască asemănarea lumii reale cu cea ficţională ? Nu, nu avem curajul să schimbăm ceva, nu avem puterea pe care o are autorul acestei cărţi, înfăţişându-ne  un adevăr dur, rău,  dureros, cu curaj, cu tristeţe, cu amărăciune, dar şi un strop de speranţă la final. Da, e lumea din jurul nostru, în care se fură valori materiale şi morale, lumea în care se distrug vieţi, se desfac şi se refac destine ca într-un menuet ciudat, în care glasul raţiunii şi al legii adoarme de multe ori zămislind monştri de indiferenţă, munţi de suferinţă,  pe care nicio compensaţie nu o poate răscumpăra.

Împărţită în cinci capitole, cartea debutează cu imaginea unui cuplu de tineri ce traversează o criză a relaţiei şi nimic din tonul  naraţiunii nu prevesteşte că, de fapt, subiectul cărţii nu îl reprezintă această poveste de iubire ,ci alte destine, ale unor personaje pe care bărbatul din acest cuplu, Gabriel, le târăşte după el fără să vrea şi fără să ştie. Treptat, acţiunea se complică şi alte personaje se aşază pe tabla de şah a destinului fără ca, deocamdată, cititorul să realizeze legătura dintre ele. Una dintre eroinele cărţii, pentru că Marian Malciu este un fin cunoscător al sufletului femin şi de aceea personajele femine, indiferent de vîrstă, beneficiază de tot talentul şi dragostea creatorului lor, este Iuliana, elevă de liceu, smulsă din candoarea şi puritatea vârstei de un act brutal, violent, care îi va marca întreaga viaţă. Întorcându-se de la şcoală este răpită şi violată. Ritmul acţiunii se accelerează invers proporţional cu încercările autorităţilor de a-i descoperi pe vinovaţi. În ciuda bunelor intenţii şi a devotamentului profesional al comisarului Olaru, indolenţa şi indiferenţa altor poliţişti implicaţi în acest gen de cazuri, prelungeşte deznodământul nefericitei întâmplări. Remarc aici că autorul se mişcă cu dezinvoltură în mediul juridic şi poliţienesc şi că  ancheta, filierele urmate, sunt extrem de atent descrise şi oferă o imagine crudă a Poliţiei Române şi a organelor de drept abilitate să rezolve asemenea cazuri. Din păcate, tot victima este cea care îşi scurtează suferinţa reuşind să-şi alerteze la timp părinţii, care la rândul lor alertează autorităţile, fata reuşind să fie salvată, dar rănile psihice nu vor putea fi vindecate niciodată. Prin arestarea unui nevinovat, chiar personajul cu care făceam cunoştinţă în debutul romanului, acţiunea romanului se complică, purtându-ne prin flash-back în perioada comunistă pictată magistral de autor, în secvenţe antologice desprinse din rememorările lui Gabriel. Remarcabile sunt câteva scene familiale ale părinţilor săi, discuţiile ţăranilor de la cârciumă şi visurile lor de îmbogăţire, rapid spulberate în noua conjunctură politică. Toate aceste manifestări se derulează rapid prin faţa cititorilor, în timp ce, discret, se insinuează în text destinul altui personaj cu care se vor intersecta destinele celorlalţi eroi ai cărţii. Este fratele lui Gabriel, un copil problemă pe care însă „binefacerile” Revoluţiei îl vor preface în mult mai mult: un adult-problemă care va distruge multe vieţi în jurul său, fără să aibă conştiinţa vinovăţiei sau sentimente pentru cei din jurul său. Printre victimele sale se numără fete inocente, cum este şi adolescenta Iuliana, dar mai există şi victime de genul masculin şi acesta este chiar fratele său, Gabriel. Regăsim aici o adaptare modernă a mitului lui Cain şi Abel, adaptare condusă cu mare rafinament artistic de către scriitor, care până la finalul romanului nu dezvăluie legătura de sânge dintre cei doi fraţi şi groaznica pedeapsă a celuilalt frate (victimă, la rândul său, a împrejurărilor altui viol pus de el la cale), pedeapsă de altfel meritată. După o viaţă închinată Răului era firesc ca personajul Gavrilă s-o sfârşească aşa. Scena morţii sale e de un realism dur, insuportabilă pentru minţile delicate, dar mă întreb: oare televiziunile nu ne oferă violenţă pe pâine, la mic- dejun, la prânz şi seara, în loc de somnifere ce, zice-se, ar crea dependenţă?

Marian Malciu nu-şi iartă personajele vinovate. Măcar el, autorul să-i pedepsească, dacă Legea, de multe ori, le pierde pe drum sau le confundă. Finalul romanului e reconfortant, optimist, binefăcător.Victimele sunt recompensate moral prin deschiderea unor uşi ale speranţei, conform proverbului: ”Când ti se închide o uşă, ţi se deschide o fereastră”.

Vă invit să priviţi şi dumneavoastră prin fereastra transparentă deschisă de autor. Veţi vedea că mai există un strop de speranţă, de încredere, de optimism, infuzate cititorului de către tonicul prozator Marian Malciu, cu fiecare filă a cărei răsfoire îmi gâdilă plăcut auzul, făcându-mă să regret că într-o bună zi, cărţile vor dispărea şi că ne vom rezuma doar la lectura virtuală… Dar ziua aceea este încă departe…

Autor,

Prof. dr. Maria Postu

membră a U.S.R.

Articolul a fost publicat aici:http://casa-gandului.ning.com/profiles/blogs/un-roman-care-acuz?xg_source=activity si aici:http://confluente.ro/Literatura–Beletristica/Romanul_care_acuza.html

Faleze de piatra -un nou numar

Va recomand sa cititi un nou numar al cunoscutei reviste virtuale Faleze de piatra coordonata de Emanuel Pope. Lectura placuta!