Primeşte-mă în casa ta

Primeşte-mă în casa ta

chiar dacă nu mai sunt locuri la masă

nu mi-e foame,

nu mi-e sete am băut bucurii

care s-au transformat în şerpi,

am băut tristeţi

cărora le-am mulţumit

de aceea  întâmpin seara cu ferestrele deschise

am înlocuit toate ochiurile sparte de furtuni sau  de linişte

si am acoperit toate petele de pe pereti, chiar şi pe cele viitoare

am escaladat povestea fiecărui fir de nisip

cu care am zidit, mereu mă tem de furtunile de nisip inchis pe viaţă,

şi am strecurat  lumina fiecărei dimineţi de fiecare umbră

încât la intrare s-ar putea ca o  lumină atât de pură să vă strivească sufletul,

e nevoie să vă protejaţi sufletul dacă-l mai aveţi

sau să vă închiriaţi unul dacă l-aţi pierdut,

aici

vi-l puteţi răscumpăra dacă aţi pierdut tot,

primiţi-mă în casa care îşi aminteşte de mine

ca de un oaspete prea repede plecat

 

Primiţi cu povestea?

A fost odată o poveste pe care nu voia nimeni s-o citească,

din zeci de motive care mai de care mai năstruşnice: ba că prea semăna cu alte poveşti ştiute din fragedă pruncie, spuneau cei care apucaseră să-i citească începutul; ba că se ascundea aşa de bine că nu reuşeau să-i găsească personajele, adăugau cei care citeau câteva rânduri de la mijloc.Ba că e prea lungă şi seamănă a roman de duzină.Sărmana poveste, îşi dorea aşa de mult să fie citită, să se regăsească şi ea alături de surioarele ei vitrege, o cenuşăreasă, o scufiţă roşie, o sirenă, o lebădă ,care nu voiau în preajmă o rivală sau pur şi simplu se prefăceau că nu ştiu de existenţa ei şi doreau să fie mereu doar ele în vitrina cu cărţi a unei librării vestite, în pachetul de cadouri al oricărui copil îşi permitea să le cumpere în ediţii de lux cartonate, pe hârtie lucioasă, frumos colorate şi strălucitoare.

-Pleacă de lângă mine, îi spuse Frumoasa din pădurea adormită poveştii noastre care se străduia să intre şi ea mai aproaae de celelalte poveşti,intr-un volum, sperând să fie remarcată şi invitată macar pe post de “Poveste pentru copiii răi”.

-Nu vreau să-mi ţină companie în pădure, îi spuse Scufiţa Roşie, prietenei ei, Cenusareasa, dacă nu mă mănâncă lupul cel rău, de unde vor învăţa copiii să se ferească de pericole?

-Asa este,  se alinta si Cenusareasa, pe mine tot insista sa ma duca la un centru de infrumusetarea…Dareu nu vreau, il astept pe print…

Biata poveste era tare nefericită.Se apropiau sărbătorile şi toate poveştile se pregăteau să cunoască alţi prieteni:copii din toate ţările care să le iubească, să doarmă cu ele sub pernă, să le viseze, să le interpreteze la serbările şcolare sau, aceasta era cel mai frumos vis, să le dea viaţă într-un film 3 D pe care să-l vizioneze milioane de copii şi părinţi din toate colţurile pământului şi astfel ele să devină din zi în zi mai celebre, mai iubite, mai dorite şi invidiate de poveştile care nu aveau şansa să fie atât de cunoscute.Povestea mea se străduia din rasputeri să placă împodobindu-se cu cele mai năstruşnice întâmplări care să nu semene cu întâmplările arhicunoscute din alte poveşti, inventa cele mai neoşişnuite peripeţii şi salva cât mai mulţi Feţi-Frumoşi dorind să aducă zâmbete şi bucurii pe buzele tuturor cititorilor ei.Dar ce folos, Povestea mea, oricât de bogată şi de senzaţională era, circuland clandestin ca un manifest interzis, pe hartie scrisa de mana, avea un neajuns: încă nu fusese tipărită într-o carte de poveşti, încă nu-i pictase nimeni chipul frumos, Feţi-frumoşii ei şi Cosânzenele ei erau doar scrise de mâna unui scriitor de al cărui nume nimeni nu auzise şi pe care nici o revistă nu voia să.l publice, oricâte poezii şi poveşti le trimitea:

-Nu am auzit de dvs niciodată!Cine sunteţi?

-Păi…Sunt autor de poveşti, poezii pentru copii…

-Cine vă recomandă, întrebă arogant reactorul-şef al uneia din editurile celebre care publicau printre multe alte lucruri inutile, şi cărţi pentru copii.(Şi pentru că autorii nu prea mai aveau fantezie dar în schimb erau “recomandaţi” de cineva, redactorul-şef publica tot vechile poveşti, mascate şi coafate în alte haine sub semnătura autorilor”recomandaţi”.)

-Cum adică, să mă recomande cineva?spuse autorul poveştilor necitite.Personajele mele se recomandă singure. Citiţi-le şi veţi vedea că nu au nevoie de proteze…

-Ascultă…domnule autor nepublicat!Sunt atâtea edituri particulare, du-te mata, plăteşte şi vei fi un autor publicat…

-Dar merit mai mult, de ce refuzaţi să-mi citiţi povestirile?

-Pentru că  ai, cum se cheama? Chestia aia ciudata care te face sa te scoli noaptea din pat si sa te apuci sa mazgalesti hartiile sau sa apesi cu disperare pe tastele computerului de parca te-ai crede salvatorul universului…Ah, da…talent, parca ii zice…Nici nu stiam ca mai exista specia asta…Talent…De ce vii cu lucruri noi?Oamenii, copiii vreau să spun,  s-au obişnuit cu Ilenele, Feţii, broscuţele, lebedele, sirenele şi toată fauna de personaje din basmele copilăriei…Între timp au mai venit vampirii, vrăjitorii, strumfii, trolii şi toate celelalte personaje.

-Dar eu vin cu personaje fascinante,   cu întâmplări care îi vor captiva pe micuţi, îi vor îndepărta de statul ore întregi la computer, îi vor face curioşi, nerăbdători, dornici să citească , să-şi croiască propriul film după imaginaţia fiecăruia…

-Vino cu altceva, mai şocant, violent, puternic, nu cu dulcegării şi scene siropoase…Copiilor de azi le place violenţa.Dacă vor creşte buni şi sensibili, ce vor face televiziunile, poliţia, autzorii de romane de groază?

Şi redactorul-şef îl concedie pe autorul cel trist dar care scria poveşti blânde şi care i-ar fi făcut pe copii să zâmbească.

Dar nu disperă.În timp ce cobora scările uriaşului sediu al editurii care îl refuzase de atâtea ori, îi veni o idee:

(va urma)

Sfarsit de semestru scolar, sfarsit de an

Una din putinele schimbari pe care le aprob aduse de noua lege este incheierea semestrului I in luna decembrie. Intoarcerea la scoala spre a incheia un semestru ale carui rezultate se stiau deja din decembrie  presupunea un efort urias, pe care il depuneau si profesorii si elevii.Se mai putea mari o medie, salva o corigenta, dar nu mai mult de atat.Oboseala isi spunea cuvantul.Vacanta de iarna nu lasa prea mult timp pentru lectura, munca la birou cu cartea, caietul si pixul.Alte sunt preocuparile celor mai multi elevi.Cititul?In ciuda sondajelor …incurajatoare, adevarul e altul.Dintr-o clasa de uman, citesc, cel mult jumatate.Restul se multumesc sa rasfoiasca prefete, sa citeasca referate de-a gata, sa copieze din diverse locuri, fara ghilimele, pretinzand o nota buna doar pentru efortul de  reproduce parerile altora.Da, goana dupa note nu oboseste.Ma bucur cand dau peste o clasa unde se citeste si unde se copiaza mai putin la efectuarea temelor.Aud acolo de autori clasici, englezi mai ales, de romane de calitate, de impresii persoanale, filtrate printr-o minte selectiva, obisnuita cu cititul si ganditul.E o clasa de uman, formata din cei mai buni elevi admisi care au solicitat pe lista de inscriere umanul.Cu alte cuvinte, alesi pe spranceana.E clasa Irinei, a lui Raducu, Andrei, a Soniei, a Roxanei, a Madalinei…I-as putea cita pe toti.Sunt asa e draguti ca uneori, cand sunt acasa, mi se face dor de ei.Se cunoaste.E destul sa rostesc numele unui autor pe care-l citesc ca sa-i vad venind a doua zi cu el si vorbindu-mi cu pasiune.Ma bucur cand contaminez pe cineva din cei care in mod obisnuit nu prea citesc, sa prefere o carte in locul unui film.

De aceea vacanta aceasta mai lunga, sper sa fie benefica elevilor, astfel ca, lectura sa nu fie pentru ei doar o sarcina in plus.E timp de mess, de facebook, de sarbatori, de petreceri dar sper sa fie si timp de citit.

Cum sa (nu) ratezi o seara

Vine tiptil spre  noi, se prelinge de-a lungul peretilor holului lung si aproape pustiu, e deja ora 8 si un sfert, traversat din cand in cand de o femeie de serviciu plictisita si prefacandu-se ca o intereseaza, la cei “x” roni primiti drept recompensa pentru prestatia ei fizica, curatenia si ordinea in salile de clasa. Si totusi, Ea inainteaza, nestingherita, se opreste in dreptul usii si arunca o privire prin gaura cheii, dorind sa ne avertizeze ca Ea va veni. Ii aud respiratia placuta si ii simt deja caldura privirii.E asteptata de toti si ea stie asta si nu ascunde ca-i place sa fie dorita.E doar ea, seara de vineri. Ascunde la spate cu stangacie un dar si noi stim ce e dar ne prefacem mereu curiosi si nerabdatori sa desfacem cadoul.E ziua de sambata ce sta cocolosita in  pumnii d-rei Vineri si incet -incet, Sambata se va rasfira si intinde peste noi ca o neasteptata copertina  a unui curcubeu parfumat. Nici nu se aude bine soneria ca  , din banci, au si tasnit spre usa gata pregatiti sa-i deschida usa asteptatei vizitatoare.Pleaca impreuna cu ea. Fiecare apuca o bucatica din parfumul ei, din pelerina ei, din zambetul ei.Unii incep conversatii la telefon si le continua in drum spre usa salutand din mers grabiti.Altii intarzie cateva secunde in fata oglinzii pregatindu-se pentru stiu -ei-ce. Ca de obicei sunt ultima.Mai am ceva de notat in catalog, un caiet de inchis, o nota de verificat, de adunat hartii de pe catedra, de raspuns zambind la salut.

Harmalaia a trecut.Au plecat toti.O aud pe femeia de serviciu intr-o sala de clasa vecina.Ies si eu incet sa vad daca a mai ramas ceva din seara de vineri si pentru mine.Undeva, in coltul coridorului central, pe care-l traversez incet, amanand cat mai mult scurtul drum al serii catre noapte, o zaresc.E toata o farama de fata.Nu a avut timp sa-si adune toate caietele si cartile in ghiozdan, in demodatul ei ghiozdan.Paleta e aruncata undeva in alt colt al culoarului, dar si culoarul este altul:pe peretii sai sunt tablouri ale elevilor Liceului de Arta iar din loc in loc sunt mulaje  folosite la orele de sculptura .Fata priveste parca dincolo de timp, dintr-un tablou ramas neterminat si ai vrea atat de mult sa poti trece si tu dincolo de rama tabloului, sa corectezi ceea ce s-ar fi putut corecta atunci…Nu a avut timp sa-si ajunga colegii din urma plecand spre numai-ei-stiu-ce-loc, unde ea nu a ajuns niciodata.Incerc sa-i vorbesc.Pare ca nu ma recunoaste.Crede ca si eu sunt una din acelea.Ca am devenit ce ea nu si-ar fi dorit sa devina.Incerc sa o consolez.”Mai e timp sa devii ceea ce doresti!”Nu ma aude, concentrata in lumea ei din care ma simt deja exclusa.Ma indepartez incet, propunandu-mi sa revin din cand in cand s-o vizitez si sa stau de vorba cu ea.Dar ea intotdeauna ma reneaga, nu ma recunoaste, ma acuza, de parca as fi dezamagit-o”.Pleaca!”Imi spune din priviri.

Traversez incet holurile pustii, aproape stinghere in izolarea si abandonul lor. Cateva afise ale unor evenimente deja consumate atarna pe jumatate rupte.O excursie, un curs de actorie, un spectacol… Le privesc cu nostalgie, regretand ca s-au consumat.Rand pe rand ies din salile de clasa toti colegii si la fel de nerabdatori ca si elevii pleaca spre casa.Mai verific o data niste hartii, mai controlez impreuna cu secretara de serviciu nr de cataloage.Au plecat toti.Isi face aparitia portarul de noapte.Stiu, acum pot pleca si eu.Incotro?

Poveste cu ceai din frunze de gutui (reluare la cererea cititorilor anonimi)

Reteta de ceai?Nuuuu!Solutie impotriva tristetii?Nici macar…Leac impotriva trecerii timpului?…S-ar putea…

“În toamna asta nu am avut timp să admir cum se coc gutuile.De fapt nu mai am timp de foarte multi ani.Timpul meu s-a oprit parcă în loc atunci când m-am mutat definitiv în oraş. Acest „definitiv” este foarte diferit pentru fiecare om.Poate însemna câteva luni, cîţiva ani, o viaţă…Eu eram obişnuită să observ toate lucrurile cum răsar, cresc, inverzesc, înfloresc, împrăştie parfumul până aici în amintirea mea şi nu mor niciodată pentru că eu am mare grijă de livezile mele, de lanurile mele, de păşunile mele pe care îmi pasc visele.Am atîtea proprietăţi ilicite că încă mă mir că nu mă obligă nimeni să plătesc impozite şi să completez mereu hârtii, dări de seamă, rapoarte, scheme cu toate tranzacţiile pe care le efectuez la adăpostul nopţilor mele albe.De exemplu, ce uimită am fost să constat cum au crescut la această bursă clandestină acţiunile pe care le deţineam asupra trecutului meu!Cu cât trece timpul, ele devin mai valoroase, mă îmbogăţesc tot mai mult, doar din dividende, că dacă aş vrea, mi-aş putea petrece toate wekendurile şi vacanţele în Tenerife, Tahiti,Maldive sau în alte locuri unde nu speram vreodată să ajung. Se vând bine proprietăţile virgine.Exploratori experimentaţi, care au traversat cu bine toate crizele planetei caută terenuri virgine unde să întemeieze oraşe onirice şi să ofere distracţii  onirice, unor persoane reale care sunt în căutarea unui alt tip de distracţie.Nu m-au convins să le cedez nimic din proprietăţile mele.Sunt mândră că le posed sau să mă las voluptuos posedată de ele.În fiecare noapte le descopăr alte striaţii, nuanţe , coridoare, ferestre, poduri şi cascade care îmi scăpaseră la ultimul recensământ al amintirilor. Mereu mă tem să nu le pierd, să nu-mi dispară pe străzi periferice, rău famate, căzute în capcana altor amintiri abia înmugurite.Şi de câte ori le fac recensământul descopar că ele s-au înmulţit, ilegal, fără voia mea, şi au atras în  mreaja lor alte amintiri pe care nu ştiam că le mai am.De pildă, aceea a frunzelor de gutui din care o mână grijulie alegea pe cele mai arămii, mai galbene, mai transparente, care refuzau să cadă de pe ramuri.Le împletea pe  un fir subţire de aţă, le agăţa apoi într-o cămară plină de aromele altor flori uscate, plante din grădina mea fermecată .Apoi aşteptam împreună să sorbim privind prin geamul aburit de respiraţiile noastre şi de aburul ceştilor de ceai din frunze de gutui, prima zăpadă.Daca ea nu va cădea, frunzele mele de gutui, culese şi agăţate într-o cămară cu amintiri, nu-şi vor mai dărui niciodată parfumul unor ceşti de ceai şi aroma buzelor mele cărora nici un alt gust de ceai savant prelucrat în laboratoare de renume mondial, nu le alină dorul de copilărie.”

L-am recitit si nu am schimbat nici macar o vrigula…As putea oare schimba ceva din trecutul meu daca as putea?Nu, de teama ca acea schimbare sa nu  ma duca spre o fundatura mai mare.Asa ca ne consolam cu ceai de frunze de gutui, in loc de.

Revista “13 PLUS”

Citesc de multi ani o revista, “13 PLUS”,  care desi apare in provincie, orasul Bacau, nu are deloc un aer provincial, putand rivaliza cu succes cu alte reviste mult mai bine mediatizate si prezente si in chioscurile din oras, in timp ce revista “13 Plus” nu poate fi gasita din pacate, la nici un punct de difuzare al presei din Bucuresti.Apreciez in mod deosebit activitatea redactorului-sef, criticul si prozatorul Petre Isachi dar si a colaboratorilor acestuia, unii de cursa lunga, precum Cornelia-Ichim -Pompiliu, Delia Rodica Moldovan, Romulus Iulian Olariu, Ana Maria Mazilu, Dan Sandu, Segiu-Matei Lucaci, Crina-Laura Luca, Alin Negomireanu, altii in trecere, dar profund legati de seriozitatea si calitatea revistei.Am citit intotdeauna cu interes editorialul lui Petre Isachi care abordeaza cu curaj probleme ale momentului, indiferent de pozitia oficiala vizavi de respectiva tema, preferand sa-si exprime propria opinie fara teama.Am citit intotdeauna cu placere pagina de interviuri, dintre care mi-a atras atentia interviul cu dramaturgul , prozatorul si eseistul Viorel Savin sau paginile dedicate clasicilor nostri, intr-o vreme in care  clasicii nu mai reprezinta ceea ce erau odinioara:valoare, modele, stralucire, fiind pseudoeclipsati de numele efemere. Mi-a atras atentia un articol din acelasi nr al revistei dedicat lui I.L Caragiale, articol scris de Viorel Savin:

“Caragiale incearca de 120 de ani cu o lacrima in coltul ochiului sa ne convinga de faptul ca la noi nu exista comedii ci doarcomédii.Tragedii!Tragedii la care plangem, tragedii la care radem.ras de intelegere si subtila compasiune,- si noua ni s-ar fi putut intampla-, ras indiferent, dispretuitor,-mare-i gradina lui Dumnezeu!-, ras egoist, devastator, in marginea spaimei isterice :” Doamne, asta chiar asa este, sa nu fiu eu in pielea lor!”

(va urma)

Am citit si eu “Pe când Patapievici se năștea…”

“Era în anul 1957. Un bătrân distins, cu pantofi uzați și salopetă murdară, mătura străzile orașului. Acum mătura străzile, dar nu întotdeauna fusese măturător. A fost diplomat în capitala Franței. Înainte…

Într-o fabrică, nu contează care, un bărbat între două vârste căra șpanul strungurilor și era gluma muncitorilor deșucheați. Era „necalificatul” pentru că așa trebuia. Dar el nu fusese întotdeauna un muncitor necalificat. Fusese medic, profesor universitar. Înainte…

Într-o toaletă publică, o femeie trecută de patruzeci de ani spăla cu o pânză de bumbac murdar pisoarele. Își ștergea fruntea de sudoarea putorii, dar avea o figură delicată. Ciudat. Pentru că nu întotdeauna fusese spălătoreasă de pisoare. Ci profesoară la liceul «Regina Maria», unde preda limbi clasice. Înainte…

Într-un alt oraș, un alt bărbat împingea vagonetele cu cărbuni, deși puterile îi slăbeau. Era vagonetarul Minei Lupeni. Dar nu fusese întotdeauna vagonetar. Era I.D. Sîrbu, unul dintre marii scriitori ai țării noastre. Înainte…

Nu departe de marginea Bucureștilor, în fostul bordel Crucea de Piatră, o tânără foarte frumoasă și foarte delicată își trăia existența predând ore de franceză, iar fostele curve, muncitoare necalificate prin uzinele patriei, o batjocoreau, dar ei nu-i păsa. Statul nu o angaja nicăieri pentru că așa trebuia. Din casa părinților ei a fost dată afară și acum locuia într-o cameră a fostului bordel. Dar ea, Sanda Tătărăscu Negroponte, nu trăise dintotdeauna aici. Fusese fiica unui mare prim-ministru al României. Înainte…

Acolo mai trăia și soțul ei. Cultivat și manierat, cu o distincție care te făcea să întorci capul, era instalatorul cartierului. Pentru lavabouri și pisoare. Dar el nu fusese dintotdeauna instalator de pisoare. Ci unul dintre avocații promițători ai țării noastre, Ulyse Negroponte. Înainte…

În acel an, când se petreceau toate aceste povești, s-a născut dl. Patapievici. “(cititi mai departe aici)

Am citit si  imi permit sa fiu de acord.Macar atat…

(Articol de Adrian MAJURU)

Facebook pentru o lume libera si transparenta

Asa afirma tanarul Mark Zuckenberg, fondatorul Facebook-ului , atunci cand reporteri si reprezentati ai mass media incearca sa-i afle secretele vietii particulare, sustinand ca viata sa privata este…privata. Dar cum se impaca afisata trasparenta a arhicunoscutei retele de socializare cu aceste scuze?E dreptul lui sa-si mentina viata la adapost de curiozitatea publicului  nesatul de informatii socante, pe care de multe ori le transforma in  subiecte de scandal, ducand la tragedii ale caror victime sunt cei implicati fara voie. De ce sunt oamenii atat de curiosi sa afle ce se ascunde in spatele unui om aparte ?Oare, vorba lui Eminscu, coborandu-l la nivelul lor s-ar simti egalii lui?Minimalizandu-l ca om nu s-ar mai simti frustarti pentru faptul ca ei nu pot inventa nimic, nici macar un alt fel de mancare sau o alta forma a oului?A barfi, a umili, a pune intr-o lumina proasta pe cei pe care ii admiram la un moment dat este pentru unii sursa proipiriei veiti si  modul in care isi procura o paine, pe care o vor proaspata, de calitate, fara e-uri si adezivi.Totusi, filmul inspirat din viata tanarului creator de geniu, a fost apreciat, rasplatit cu Oscar, savurat de milioane de spectatori, chiar daca  secretul prin care poti deveni un om de geniu, nu a fost deconspirat.Profitam toti, mai mult sau mai putin de pe urma faceboo-ului. Dar e prea mult sa-ti expui viata pe tava la dispozitia instrusilor .Exista un fel de sadism dulceag in a-ti expune preocuparile, realizarile, asteptarile, cercul de prieteni.Devii victima a unei grandomanii de duzina. prieteniile de pe Facebook pot deveni autrentice dar la fel de usor se pot prabusi in banalitate si derizoriu.E iluzia ca nu esti singur, iluzia ca ai prieteni care chiar se bucura pentru tine, iluzia ca esti aparat de monitor de intrusi.Daca fizic e;ti de neatacat ce se intampla cu psihicul tau?Mark Zuckenberg afirma ca in crearea retelei a imbinat cunostintele de IT cu cele de psihologie, el studiind si psihologia, imbinare care reprezinta de fapt “ADN-ul Facebook-ului”.

Dar pana unde merge de fapt libertatea si transparenta lumii create de Facebook?E aceeeasi lume cu cea pe care o stim noi, ca o mlastina periculoasa  ale  carei harti nu sunt niciodata date o data pentru totdeauna si care fluctueaza in functie de greutatea pasilor si de agwerimea privirii celui care se incumeta s-o exploreze?sau e o lume simplista si simplificata ca de imaginatia curata a unui copil care abia descopera culorile si foaia alba de desen imaginadu-si ca lumea a asa si nu altfel?

Oscar Wilde (16 X 1854-30 XI 1900)

 

Oscar Wilde -Oscar Fingal O’Flaherty Wills Wilde (n. 16 octombrie 1854, Dublin – d. 30 noiembrie 1900, Paris- a fost fiul unui medic irlandez. Tatăl sau, sir William Wilde, doctor specialist în boli de ochi şi urechi, anticar şi scriitor, mai avea trei copii dintr-o primă relaţie. Mama sa, Jane Francesca Elgee, era poetă (scria poeme revoluţionare sub pseudonimul Speranza) şi jurnalistă. În timpul şcolii, Oscar a excelat în studiul clasicilor, la limba greacă şi la desen, caştigând numeroase premii şi burse de studiu. După studii strălucite la Trinity College din Dublin, audiază prelegerile de estetică ale lui John Ruskin la Universitatea din Oxford, unde se distinge şi prin gusturile sale rafinate, îmbrăcămintea elegantă şi stilul dandy de viaţă. După absolvire, în 1878, se mută la Londra.

În acelaşi an, 1878, primeşte premiul “Newdigate” pentru poezie şi iniţiază mişcarea “Artă pentru Artă”, prin care dezvoltă teoria sa asupra estetismului. În 1882 publică prima sa culegere de versuri, în privinţa careia criticii nu au căzut de acord. Urmează o perioadă în care ţine o lungă serie de prelegeri de Estetică în Statele Unite şi Canada, o alta în care Wilde locuieşte pentru o scurtă perioadă la Paris, după care îşi încheie şirul de conferinte în Marea Britanie şi Irlanda. Următorii şase ani reprezintă apogeul de creaţie al irlandezului. Poveştile pentru copii, piesele de teatru şi mai ales “Portretul lui Dorian Gray” îi aduc lui Oscar Wilde, pe lânga nişte citaţii în tribunale, şi mult dorita faimă.

În 1884 se căsătoreşte cu Constance Lloyd, cu care are doi fii: Cyril (1885) si Vyvyan (1886). Tot în 1886, Wilde are prima relaţie homosexuală cu tânărul Robbie Ross (la moartea acestuia din urma, în 1918, cenuşa sa va fi înhumată în mormântul lui Oscar Wilde).

În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea publică o serie de opere care îi aduc un mare renume în lumea artistică.

Declinul său începe în vara lui 1891, cand Oscar îl întâlneşte pe lordul Alfred Douglas. In curând, cei doi devin iubiţi şi de nedespărţit până la arestarea lui Wilde, patru ani mai târziu, când după acuzarea de homosexualitate (pe atunci ilegală în Anglia) va fi condamnat la închisoare. Ostil filozofiei şi convenţiilor morale ale epocii victoriene, Oscar Wilde duce o viaţă de ostentaţie cinică şi de scandal, afişându-şi public relaţia sa homosexuală, ceea ce îi atrage în 1895 o condamnare penală de doi ani închisoare pentru ultragiu la moralitatea publică.

Între timp soţia şi copiii îl părăsesc şi îsi schimbă numele în “Holland”. După eliberare, ruinat financiar de luxoasa relaţie cu Bosie şi căzut în dizgratie, Wilde mai trăieşte încă trei ani, cutreierând Europa şi locuind în hoteluri ieftine.

Ultima parte a condamnării o ispăseşte în închisoarea din Reading şi va face obiectul unei celebre balade. Eliberat în 1897, se stabileşte în Franţa, unde-şi sfârşeşte viaţa în uitare şi singurătate. Işi gaseşte sfârşitul la Paris pe 30 noiembrie 1900, după o meningită, ce se instalase pe fondul unei infecţii puternice la o ureche. Este înmormântat în cimitirul “Père Lachaise” din Paris.

Oscar Wilde a publicat versuri (Poems, 1881), povestiri (The Happy Prince and Other Stories, 1888), eseuri (The Soul of Man under Socialism, 1891). Romanul “Portretul lui Dorian Gray” (The Picture of Dorian Gray, 1891), cea mai importantă operă a sa, este o ilustrare pregnantă a principiilor sale estetice. El defineşte rolul artistului în căutarea rafinamentului şi frumosului şi situează arta mai presus de viaţă, pentru că exprimă esenţa caracterelor şi a fenomenelor mai fidel decât însăşi realitatea.

În creaţia sa dramatică, “Evantaiul doamnei Windermere” (Lady Windermere’s Fan, 1892), “O femeie fără importanţă” (A Woman of no Importance, 1893), “Soţul ideal” (An Ideal Husband, 1895), “Ce înseamnă să fii onest” (The Importance of Being Earnest, 1895), care continuă tradiţiile comediei engleze din secolul al XVIII-lea cu Sheridan, Oscar Wilde satirizează snobismul, frivolitatea şi făţărnicia “înaltei societăţi” a timpului, lăsând să se întrevadă preocupările sale proprii pentru problemele spirituale majore ale omului. Subtilitatea caustică a satirei şi ingeniozitatea paradoxului, verva scânteietoare a dialogului, bogăţia ornamentală şi rafinamentul cizelării stilistice a frazei au impus creaţia lui Oscar Wilde în dramaturgia de la finele secolului al XIX-lea.

Ultimele lucrări, după proces şi după şederea în închisoare, vădesc sensibil depărtarea de principiile sale estetizante. În confesiunea De profundis (1897) el nu mai face risipă de paradoxuri strălucitoare, ci povesteşte cu multă durere în suflet despre zbuciumul său. Ideea că viaţa este un vârtej de suferinţe pe care oamenii şi le pricinuiesc unii altora stă la baza ultimului poem al lui Oscar Wilde, “Balada închisorii din Reading” (The Ballad of Reading Gaol, 1898). Ea a fost scrisă sub impresia lăsată de executarea unuia dintre deţinuţii care se aflau împreună cu el în închisoare şi care fusese condamnat pentru că îşi ucisese iubita:

Citate ce-i apartin:

Un pesimist este cineva care, atunci când trebuie să aleagă dintre două rele, le alege pe amândouă.

O mască ne spune mai multe decât o faţă.

Experienţa este numele pe care îl dau toţi greşelilor pe care le fac.