O TRANZACTIE REUSITA

Lucrare scrisa pentru concursul de pe Trilema.

Se pare că vom rămâne aici mai mult timp decât ne-am imaginat şi că planeta asta nu e aşa de distrusă cum spuneau previziunile specialistilor noştri ghidându-se doar după ritmul în care îmbătrâneau şi îşi epuizau resursele alte planete din alte sisteme solare pe care le vizitasem spre a ne complete datele de cercetare.

-Nu mai funcţionează sistemele  de transmisie şi nu mai putem comunica cu baza…spuse Akademos, specialistul în comunicaţii.O forţă necunoscută ne-a absorbit toate rezervele de energie.

-Dar avem setate fiecare in memorie datele schimbării de plan şi măsurile ce trebuie adoptate in asemenea caz, adăugă Crysstal, puştiul nostru de numai 200 de ani ce se afla în prima lui misiune.

-Aşteptaţi, încercai eu să-i liniştesc, poate găsim aici resurse pentru energia de care avem nevoie spre a ne continua cercetările.

-Haideţi! Vom folosi combustibilul de rezerva. Ne-am urcat pe navă,  ne-am verificat centurile de comunicaţie  şi am dat comanda vocala navei in ce directie ne indreptam.

-Du-ne în perioada interbelică, în Bucureşti…

-Dar…încercă Crysstal să mă oprească, trebuie să evităm zonele prea circulate.Putem fi reperaţi că am părăsit prezentul…

-Te înşeli dacă iţi imaginezi că există o monitorizare atentă a tuturor locuitorilor planetei..Aminteşte-ţi cum eram noi acum 100 000 de ani, inainte de a fi descoperita solutia Nemuririi,  in ceea ce istoricii au numit Evul Mediu…Nu se ştia niciodată, in ciuda recensămintelor costisitoare efectuate, câţi morţi şi câţi oameni erau în viaţă.

Era aşa o confuzie că de multe ori votau şi morţii preşedinţii republicilor.

-Mă mir că nu a fost votat un mort ca preşedinte…

-Asta numai dacă nu cumva eşti de acord cu mine că dacă îţi lipseşte o anumită parte anatomică, o mână, un ochi, eşti aproape mort şi nu te poţi comporta ca un om obişnuit.

-Dar ei nu şi le pot înlocui?

-Abia peste 50 000 de ani au aparut grefele compatibile care puteau inlocui un organ pierdut în diverse accidente.

-Atentie…Traversam o zonă  acoperită de fumul exploziilor, e vorba de al doilea război mondial, apoi o zonă afectată de cutremur.Atenţie unde aterizăm!

-Va trebuie să apelăm la recuzita de urgenţă.Fiecare dintre noi trebuie să se schimbe într-un pământean

.-Crezi că vor dori să vândă?

-Nu ai idee ce imaginaţie au pamantenii în materie de vânzare:se vinde orice, de la partenera de viaţa , prietenul din copilarie până la mama care te-a născut…

-Scuza-mă, ce înseamnă cuvântul „mamă”?

-Ei ceva demodat, o fiinţă de sex feminin care este inseminată natural şi care după 9 luni aduce la viaţă un …copil, un viitor pământean.

-Vai, ce dezgustător apropierile fizice!

-Bine că la noi nu se mai practică asta de  o jumătate de mileniu!

-Cu toate astea, completai eu, care aveam în memorie şi istoria detaliată a obiceiurilor şi moravurilor pământene, ei au ceva ce nu vând uşor, în ciuda spiritului lor comercial atât de dezvoltat!

-Ce anume?se speriară colegii mei!

-Timpul!Exact ceea ce vrem noi să cumpăram, să-i convingem să vândă! De aceea am ales perioada interbelică deoarece oamenii aveau în această perioadă mai mult timp la dispoziţie pentru orice!

-Cum adică, pierdeau timpul?Dar asta e moneda noastră forte…Fără timp, oricine este…inexistent…

-Dar e oare permis de ultima Constituţie intergalactică să ne atingem de cea mai mare bogăţie a planetelor primitive şi să le privam astfel de şansa, oricât de mică, de a evolua şi de a se dezvolta, de a depăşi starea asta primitivă de subdezvolatre-spuse Crysstal, care se vede că era încă sub influenţa profesorilor sai care studiaseră în tinereţe pe pământ, acum 500 de ani…

-Stai liniştit, se vede că e prima ta misiune în explorarea planetelor…Scopul scuză mijloacele, spunea un politician de-al acestor specimene în mijlocul cărora ne aflăm…

-Şi acum, hai la treabă!Fiecare să-şi spună rolul!

Ne îndreptarăm spre o vitrină strălucitoare ce era înconjurată de numeroşi gură-cască ce voiau să intre dar individul uriaş de la intrare nu le permitea.Se vede că se percepea un pret pe care amatorii nu aveau de unde să-l plătească.

-Vrem să vorbim cu Şeful!(Era o formulă generică a pământenlor prin care era definită orice persoană de care depindea soarta altuia, o formulă cam abiguă, e drept, dar salvatoare când nu ştiai detalii despre cel căruia i te adresai).

Akademos scoase din buzunar o monedă strălucitoare, din cele cu care speram să-i convingem să ne vândă Timp şi portarul ne permise să intrăm.Ceea ce văzurăm ne luă prin surprindere deoarece nici unul din filmele istorice păstrate in arhiva planetei noastre, nici un tratat oricât de indepărtat nu descria.Se vede că autorii lor scriseseră bazându-se pe folclor şi nu pe observaţia directă la faţa locului, aşa cum făceam noi.De altfel, trebuie să recunosc, fără falsă modestie că noi trei făceam parte din echipa de elită a planetei şi că era un drept câştigat cu greu, acela de a putea călători în diferite epoci ale planetei Pământ cu scopul de a ne procura materialele şi substanţele care la noi se epuizaseră sau din care nu avusesem niciodată destul.Eram porecliţi „Vânătorii de timp” şi toţi se temeau de puterile noastre.

Dar să revenim la ceea ce ne aştepta în acel loc numit „Cazinou”.Erau două categorii de pământeni, unii cu o înfăţişare dură, îmbrăcaţi în „pantaloni” (mi-am îmbogăţit teribil vocabularul în expediţia asta, cred că la întoarcere voi scoate un Dicţionar ce va deveni rapid best-seller) şi aveau între degete ceva ca un instrument de scris de-al nostru din care ieşea un fum îngrozitor de ameţitor.În timp ce urmăreau pe o masă un dispozitiv colorat care se învârtea din când în când, ţineau în mână pahare din care sorbeau lichide colorate care deasemenea se vedea că le produceau o stare deosebită, chiar inspiraţie, deoarece daca ghiceau numărul, cel câştigător aduna de pe masă un teanc de bancnote şi monezi, în timp ce ceilalţi îl priveau cu invidie.

După câteva minute de acomodare (hm!”minute”)!Se vede că m-am contaminat de jargonul pământenilor şi folosesc cuvinte despre care habar nu am ce inseamană:ore, minute, secunde, zile, etc…Ce-or fi astea?Că la noi nu avem aşa ceva!Ce idee pe şeful nostru -Hm!Iar folosesc cuvinte noi-, să ne pună să cumpăram Timp…), cineva, probabil atent la toate persoanele noi care intrau în sală se apropie de noi.

-Vrem să cumpărăm ceva, raspunsei eu la intrebarea din privirea sa.

Omul făcu ochii mari şi deveni rapid interesat de tranzacţie.

-Desigur, ce doriţi?Avem orice…fetiţe de orice vârstă, alcool de bună calitate(nu vă speriaţi, chiar dacă e prohibiţie, noi suntem înţeleşi cu Poliţia şi nu avem aici razii), idei pentru cărţi noi…tablouri ale unor pictori ce vor deveni celebri şi vă veţi umple de bani…Ne arătă un grup de tineri visători ce stăteau într-un colţ fumând, nu se ştie ce, desprinşi parcă din această realitate.

-Platim bine, spuse Akademos!

-Da, da, confirmai eu, dar marfa noastră e mai specială, ni s-a spus că aici găsim orice!

-Fără îndoială, aţi fost bine informaţi, spuse cu orgoliu omul din faţa noastră.Orice!

Era rândul meu să-mi joc rolul.Mi-aminteam de toate tehnicile argumentative studiate zeci de ani teoretic.Era timpul să le pun în practică.Trebuia, dacă eram abil, să-l determin pe omul din faţa noastră să ne vândă marfa dorită , de fapt să ne-o cedeze chiar gratis fără să-şi de a seama.Aruncai în joc primul argument:

-Oare cei de la mese au habar de ceea ce vindeţi voi aici?

-Normal, de aceea şi vin, sunt clienţii noştri de câţiva ani buni!

-Şi sunt mulţumiţi de aceea ce cumpără?

-Uitaţi-vă la pereţii cazinoului:e decorat cu opere ale artiştilor ce-şi fac veacul la aceste mese .Afişele, textele publicitare (făcurăm ochii mari), omul se întrerupse spre a ne da o explicaţie:Publicitatea e ceva foarte nou , îi prevad un viitor strălucit, dar noi suntem deja înaintea timpurilor viitoare!Aici se naşte viitorul!Noi ştim să preţuim Timpul!

Începui să mă tem că tranzacţia planificată nu avea să se realizeze.Oamenii aştia se vede că ţineau la timpul lor.Atunci cum aveau să ne vândă şi nouă?

-Haideţi să vă prezint grupului de artişi avangardişti din colţul acela întunecat!

Ne conduse spre colţul indicat şi am rămas impresionaţi de teribilismul acelor tineri.Le-am fi smuls bucuroşi timpul din braţe şi am fi luat-o la fugă(mai bine-zis, ne-am fi reluat înfăţişările noastre obşnuite şi am fi ieşit din zbor din local dar avem o regulă:pământenii nu trebuiau să ştie că noi suntem printre ei şi le urmărim bogăţiile insuficient folosite).Aşa că am rămas în continuare la masă alaturi de tinerii rebeli.Curând ni se alatură şi  alte trei reprezantante ale speciei, îmbrăcate în rochii decolatat şi care lasau la vedere  nişte forme apetisante.Privindu-le,   am simţit, aşa, ceva necunoscut, ca un fel de fluturaşi în stomac.Mi s-a înroşit bateria şi asta era semn rău. Trebuia să ne scurtăm şederea aici.

-Ascultă, mă adresez eu tânărului din dreapta mea, nu ţi se pare că e o pierdere de timp să staţi aici?Nu vrei să ieşi afară, am o propunere interesantă!

Ma gândeam să ies afară şi acolo să-l jefuiesc.Ceilalţi ar fi ieşit după el şi am fi procedat la fel cu toţi.Dat fiind faptul că erau artişti care cuceriseră eternitatea, ne-am fi ales cu o captură bogată de timp, din care am fi dus pe planeta noastră tuturor locuitorilor cât aveau nevoie.Desigur, la noi, timpul se dădea pe raţie, dar nu era o problemaă, daca intram în banda jefuitorilor de timp, puteam oricând reveni spre a face noi capturi.

Tânărul păru interesat şi ieşi cu noi afară.Ne rezemarăm de unul din zidurile încărcate de afişe ale Cazinoului.Tânărul începu să ne prezinte subiectul ultimei lui opere cu care câştigase nu-ştiu-ce-premiu naţional.Îmi spuse că îl cheamă Tristan şi nu mai ştiu cum.Îl ascultam şi încet-încet începeam să uit motivul pentru care ne aflăm aici.În povestirea lui auzeam des cuvântul timp.Ma concentram intens dar nu –mi aminteam nimic exact.Parcă toate comenzile din memoria mea s-ar fi şters.Colegii mei erau şi ei în altă lume.Aveam toţi acelaşi vis, căci eram creaţi în acelaşi laborator, dup aceleaşi legi:se făcea că eram acasă, în laboratorul nostru, în care aşezaţi în vitrine, in stare de veghe, aşteptam să ni se dea viaţă.Priveam pe fraţii nostri, clone de fapt, cum iau viata, capătă memorie şi voce, li se introduc comenzile şi apoi ne părasesc.Apoi a venit şi rândul nostru.Ne-am desprins din starea de aşteptare, amorfă şi am primit ceea ce se cheamă viaţă.Uneori însă, Creatorul nostru mai greşea dozele.Unii erau mai inteligenţi, alţii mai frumoşi, rar de tot, unii aveau şi suflet.Se petrecea ceva ciudat cu noi.Aveam oare suflet?Amintirile ne copleşeau şi un dor imens de a ne întoarce acasă ne sfâşia sufletele.Doamne, aveam suflete?Imi aminteam de ultimul amendament din Constituţia Intergalactica :

„Nu intraţi niciodată în Valea Plângerii!Pericol de umanizare!”

Gazdele noastre se speriară când văzură că începem să ne schimbam la faţă.Intrară să cheme ajutoare.

-Să profităm de plecarea lor şi să ne întoarcem acasă!

Ne-am reluat înfăţişarea de la venire şi ne-am regăsit cu greu nava.I-am dat comanda „Acasa!” şi nava s-a desprins uşor de pe pământ.

Ne întorceam acasă.Cum le vom justifica oare celorlalţi schimbarea de plan, confuzia, slbăciunea noastră, faptul că nu reuşisem să cumpărăm marfa atât de ară, Timpul?

În scurt timp, nava se opri, dar nu pe planeta noastră, ci in prezentul din care plecasem când eram la vânătoare de timp şi ne oprisem în perioada interbelică.Eram in faţa unei case de vacanţă, înconjurată de verdeaţă, din pragul căreia ne zâmbeau încurajator fetele pe care le văzusem la cazinou.Coborârăm şi uimiţi, observam cum ne pierdusem înfăţişarea noastră de extratereştri şi eram oameni.Se pare că, în cele din urmă, tranzacţia reuşise.Venisem să cumpăram timp şi reuşisem.Dar preţul era uriaş.Viaţa noastră eterna in favoarea celei limitate a pamantenilor. Nu ştiam dacă vom regreta sau nu acest schimb.Mai exista oare cale de intoarcere?

.

Mesaje pentru un destinatar necunoscut

Acesta este poemul cu care am participat la concursul organizat de Emanuel Pope pe Cititor de proza si cu care nu am castigat.(sper ca nu v-am facut sa va opriti din lectura poemului dupa aceasta marturisire). Multumim pentru aceasta minunata ocazie de a ne impartasi creatiile si de a ne citi cu placere, sper.Si bineinteles, felicitari celor care au obtinut mai multe voturi, clasandu-se pe primele 3 locuri.Nu s-a publicat un clasament dupa numarul de voturi.Poate ar fi fost interesant.Frumoasa si aceasta prezentare a tuturor participantilor:ta-03f9-3d60-fb5c

Mesaje pentru un destinatar necunoscut

Te omagiez scriindu-ţi în fiecare zi poeme

pe care n-am să ţi le expediez niciodată, poate pentru că

poşta e o instituţie demodată în care supravieţuiesc funcţionari retorici,

mă mulţumesc să-ţi scriu deşi nu ţi-am văzut chipul

nu ştiu dacă ai sau nu nevoie de operaţiile estetice

din poemele mele

nici dacă le poţi deschide, sau nu cumva zeloşii funcţionari

le citesc râzând în pauza de prânz , de poemele mele rubensiene,

lăsându-ţi doar cenuşa neliniştilor mele,

palide şi nevrotice fecioare veneţiene, promise  aşteptând

în castel sclipirea unei armuri de învingător .

Te omagiez în aceste poeme desuete pe care n–am să ţi le expediez niciodată,

poate pentru că eşti atât de aproape de mine încât nu avem nevoie să ne scriem,

şi totuşi ne ascundem adevărata identitate ,

jignindu-ne sau minţindu-ne

dacă ni se încucişează privirile în aceeaşi viaţă,

ştiu că şi tu ascunzi în ele mesaje

pentru o destinatară necunoscută, nenăscută,

în a cărei perfecţiune doar tu mai crezi,

nu avem nevoie să ne scriem,

poate pentru că eşti atât de departe de mine încât

nimeni nu are curajul să-şi rişte viaţa spre a-ţi înmâna aceste poeme,

cine ştie, pe drum se pot întâmpla ierni polare, veri ucigaşe, erupţii de vulcani

ce poeme pot supravieţui atâtor variaţii de temperatură din inimile noastre,

şi atunci

poemele netrimise se desprind uşor de pe file şi se sinucid în  anonimat,

fără protecţia lor mă dezmembrez celulă cu celulă,

şi iată-mă condamnată sa le rescriu, să–mi acopăr goliciunea,

în fiecare zi, să adun atâtea cioburi, atâtea pulbere risipită inutil,

făra şansa de a le reface aidoma poemelor pierdute, fără dreptul

de a păstra măcar o copie a poemelor pe care ţi le dedic,

căci exista poeme menite să fie citite doar o singură dată

pe care dacă ţi le-aş fi expediat, ai fi aflat cine eşti

şi cine este adoratoarea poemelor ce nu pot fi recitite a doua oară

Multumesc, Emanuel Pope, Maia Martin si celor care au contribuit la organizarea si popularizarea concursului!

Umorul acid romanesc nu piere

ODA PROSTILOR
                   *versuri: Anonim *
**
*De-ar fi sa-i luam pe toti la rand,
Si actualii dar si fostii,*
*Cei mai destepti de pe Pamant*
*Au fost intotdeauna…PROSTII.*

*Nu te ruga la ursitoare*
*Sa-ti faca-n viata ta vreun rost,*
*Mai bine urla-n gura mare:*
*”Iubite Doamne, fa-ma….PROST!”*

*De ce sa tragi ca la galera,*
*Sa-nveti atatea fara rost,*
*De vrei sa faci o cariera*
*Ajunge numai sa fii…PROST.*

*In lumea asta cu de toate,*
*Unde se-nvata contra cost,*
*Pacat ca nici o facultate *
*Nu da si diploma de….PROST.*

*Avem impozite cu carul*
*Dar inotam in saracie*
*Si ce buget ar avea statul*
*Dintr-un impozit pe…..PROSTIE…*

*Ei sunt ca iarba, cu duiumul,*
*Sa nu-i jignesti, sa nu-i improsti!*
*O, Doamne, de ne-ar creste graul*
*Cum cresc recoltele de …PROSTI.*

*Si-n lumea asta rasturnata,*
*Unde cei strambi sunt cei mai drepti,*
*Savantii nostri mor de foame*
*Si numai PROSTII sunt destepti.*

Noua lege a sanatatii

Bula la bucatarie.O clipa de neatentie la tocat zarzavaturi si singele incepe sa curga.
Ia repede o cirpa, infasoara degetul si fuga la spital.
Intra la U.P .U.(unitatea de primire urgente) si vede doua usi: 

“Bolnavi” si “Accidentati”. 
Ca un cetatean disciplinat ce este, Bula intra la “Accidentati”.
Acolo, ce sa vezi? Alte doua usi: 

“Cu sangerare” si “Fara sangerare”. 
Asa cum era firesc intra la “Cu sangerare”.
Alte doua usi: 

“De importanta vitala” si “Fara importanta vitala” 
Deschide usa “Fara importanta vitala” si se trezeste iar in strada …Pleaca nervos acasa unde familia il intreaba:
- Ei, Bulă, te-au tratat bine?
- Nu s-a uitat nimeni la mine, dar organizarea e beton …

 !!!!!! 

Noul 112

Buna ziua, ati sunat la Salvarea privata.

Pentru limba romana apasati 1.
 Pentru engleza, apasati 2.
 Pentru verificarea contului dumneavoastra de contributii la sistemul de sanatate, apasati 3.
 Pentru informatii despre ofertele speciale ale Salvarii in perioada de Craciun, Revelion si Paste,
 apasati tasta 4.
  Pentru informatii in legatura cu starea dumneavoastra de sanatate, apasati cu un deget pe incheietura mainii si numarati pana la 60. Acela e pulsul. Daca il mai aveti, apasati 5.
 Un operator va prelua apelul. Pentru imbunatatirea serviciului, va informam ca aceasta convorbire poate fi inregistrata si folosita intr-o emisiune de tip talk show. Va multumim! 

Eminescu sau taina unicitatii noastre

Cand se apropie 15 ianuarie,  o emotie ciudata imi da tarcoala: E ziua Poetului si imi reamintesc cine sunt….

Din tot acest mit contestat, exagerat, revendicat de unii si repudiat de altii, inaltat in stele si coborat in mocirla discutiilor, unde el continua sa straluceasca, ma doare cel mai mult ca El, Poetul nu a banuit niciodata cat de departe si cat de intens va straluci steaua lui…Poate ca totusi, cineva acolo sus, ii ofera compensatie pentru toata suferinta lui umana si pentru toata generozitatea lui artistica, pentru toata magia si forta de iradiere a personalitatii sale…Si ea straluceste, in ciuda dorintei de a micsora, de a inocula ca un virus greu de controlat ideea ca nu mai e nevoie de El…Sa speram ca multi am dobandit deja acea imunitate care ne face capabili sa rezistam in fata acestei invazii.Versul eminescian este cel mai bun antidot.

xhic5i_adrian-pintea-recity-din-eminescu-intre-nouri-yi-ntre-mare_creation

Ciudateniile lunii ianuarie

E o luna ciudata, o luna care se naste obosita, desi fiind prima luna a anului ar trebui sa fie proaspata, pura, sa dea sperante, sa promita …ce nu poate da si sa ofere ce nu are.Sarbatorile au trecut, cu excesele de tot felul, cu vizite, facute, primite, cu obsesii culinare si estetice, cu clipe unice (dar ce nu e unic in viata?), mai pline parca de amintiri, de regrete, de promisiuni neimplinite si totusi, cu nostalgii…Se anunta scumpiri, dar fericirea e ieftina cand esti sanatos si optimist.Se anunta demisii, dar demisia din conditia de om e cea mai condamnabila asa ca, daca esti oricat de mic si poti schimba pe cineva, poti naste sperante, poti ajuta sa existe mereu supravietuitori, munca ta nu a fost inutila iar demisia e pacatul celor ce o cer, direct sau indirect.

De ce asteptam sa treaca primele 3 saptamani din decembrie in graba imaginandu-ne ca sarbatorile vor fi atat de pline, ca vor tine locul si intensitatea celor 3 saptamani de lucru, ultimele ale anului?Iata, a trecut aceasta ultima saptamana, si acum mi-e dor sa ma pot intoarce in oricare din acele zile bogate in sentimente, in bucurii, in ceva ce nu pot traduce in cuvinte:emotia de a avea alturi pe cineva de care ai stat mult timp despartit, teama ca aceasta apropiere va dura extrem de putin si va incepe din nou o era glaciara cand veti sta departe si veti visa la o noua revedere.Poate as vrea sa retraiesc asteptarea de pe aeroport, sau bucuria primei cine impreuna dupa mult timp…sau chiar si drumul spre aeroport, dupa 10 zile e stat impreuna, drumul dinaintea plecarii, ce ma straduima sa-l fac vesel, sa uitam ca ne despartim iar pentru mult timp si cine stie ce alte sarbatori ne vor aduce iar impreuna pentru scurt timp…Dupa un anumit numar de ani, viata se compune doar din bucati de fericire.Ce ramane intre ele, nu se calculeaza.E un  ocean urias acoperit cu lacrimile celor care sunt desparititi din diverse motive. Important  e ca inca mai putem trece de al un mal la altul.

Ianuarie e o luna pe care vreau s-o consum cat mai repede, sa ajung acolo unde pare ca timpul curge cat e incet vreau eu si zabovirea luminii mai mult timp pe pamant sa-mi dea iluzia ca am castigat nu doar o primavara ci ca viata mea se desfasoara in sens invers, sarind peste obstacolul iernii, ca o caprioara peste stanci, undeva unde o asteapta un liman insorit locuit de cei de care viata ne desparte uneori.

Victima a serialelor americane (II)

M-am săturat de mult să fiu câinele aşteptând aprinderea becului şi livrarea porţiei de fericire a simţurilor, indiferent care sunt ele, aşa că nu am vrut ca ziua de miercuri să fie legată de o doză de fericire prin transmiterea la un canal tv care de altfel mi-e foarte drag, AXN a serialului Lost, aşa că mi-am procurat toate episoadele ultimei serii a cunoscutului şi de neuitat serial.Eram tentată să scriu:Lost a a fost unul din serialele cele mai îndrăgite…:Aş greşi:este pentru mine un serial de neuitat, de neînlocuit şi nu mă identific aici doar cu cei care au fost atraşi de senzaţionalul întâmplărilor, de ineditul situaţiilor, de răsturnările bruşte de final, de surprizele vizibile de la un episod la altul…
Şi pentru că nu am avut răbdare să aştept zilele de miercuri, am vizionat cu emoţie, cu nerăbdare crescândă de la un episod la altul ultimele episoade ale seriei.Ultimul episod, mi-a lăsat, şi cred că nu numai mie, un gust teribil de amar…Fără să fi citit nici alte opinii ale altor fani ai filmului, comentarii ale specialistilor, fără să fi lăsat timp ca impresiile teribile despre serial şi despre ultimele două episoade pe care le-am văzut cu sufletul la gură, azi-noapte, să se sedimenteze, fără să am un limbaj de specialitate, căci nu sunt critic de artă, voi spicui aici cîteva impresii subiective, pe alocuri…dezlînate dar încă nu mi-am revenit din şocul acestui final, previzibil pentru unii, de neimaginat şi de neacceptat pentru alţii: oricine a observat că acţiunea se desfăşura paralel în două planuri, cel “Real”, al vieţii personajelor pe continent, unde aveau din cînd în cînd scurte flash bakuri, şi altul “ireal”, pe insula misterioasă unde se reîntorseseră pentru a-şi desăvîrşi misiunea, de care nu toţi păreau că sunt conştienţi, dar spre care erau atraşi în mod irezistibil, cauzele acestei chemări părînd a se explica în acest ultim episod. Dar dacă credeţi că se vor fi dezlegat toate nodurile gordiene ale faptelor personajelor, acum, în ultim ul episod, veţi fi dezamăgiţi sau vă veţi simţi neîmpliniţi, dorind, cel puţin eu asta am simţit, să fi existat un alt sfîrşit al serialului. Nu voi divulga pentru cei care au răbdarea să aştepte serialul pe AXN, toate soluţiile alese de scenarişti, care, mi-am dat seama, au impregnat în serial multe elemente de mitologie, mult fantastic, mult real mascat sub umbrela fantasticului, multă suferinţă şi durere .Aş pune doar cîteva întrebări la care serialul a lăsat interpretările deschise:

De ce a trebuit să fie ucisă mama celor doi băieţi gemeni, demult într-un trecut al Insulei, la care scenariştii se întorc mereu pentru a ne ajuta să înţelegem logica acţiunilor personajelor "naufragiate" pe insulă?
Cei doi gemeni ar putea fi o interpretare a lui Abel şi Cain?
Femeia care îi creşte, trăind într-o tinereţe perpetuă, este un fel de zeitate protectoare a Insulei care aşteaptă sfîrşitul eliberator înainte de a-şi fi definitivat deplin misiunea de apărare a Insulei?
Cei doi gemeni reprezintă de fapt principiul Binelui şi al Răului, vechi de cînd lumea şi aflaţi într-o luptă permanentă, părînd că triumfă cînd unul cînd altul, în funcţie de cîţi sunt cei implicaţi în susţinerea lor?
De ce au fost aleşi ei, pasagerii zborului Oceanic 815 spre a fi debarcaţi sau naufragiaţi pe insulă?Doar pentru că, aşa cum spune Iacob la un moment dat, într-o imagine post mortem, viaţa lor pe continent, nu avea nici un sens?Atunci am putea înţelege că Insula este aceea care le dă un sens vieţii şi căutărilor lor?
De ce atît de multe grupuri şi grupuleţe ostile pe insulă, de ce atîtea crime inutile, victime inocente într-o anumită dimensiune, vinovate în alta, oameni care plătesc cu viaţa pentru a nu-şi fi găsit la timp un sens existenţei, oameni care în sens comun, sunt vinovaţi de egosim, trădarea faţă de sine şi faţă de alţii, criminali la propriu şi la figurat dar care scapă, cel puţin, pînă la un punct, nepedepsiţi?
Ce e cu altruismul acela admirabil al lui Jack care-şi vindecă duşmanul, pe cel care avea să-i provoace moartea, în planul aşa-zis ireal, al insulei, dar care către final devine complet real şi plauzibil?
Voi continua cu seria întrebarilor şi a răspunsurilor despre film în alt post.Sper.

Victimă a serialelor americane- (I)

Sunt pasionată de filmele poliţiste sau de cele care au măcar în plan secundar o intrigă poliţistă.Le aştept cu nerăbdare, le urmăresc cu pasiune, nu accept să fiu întreruptă de telefon sau de conversaţii cu persoane care nu se încadrează în schema filmului.Devin şi eu personaj din film, susţinând când pe cei buni, când pe cei răi.Uneori, însă, când un serial trece de sezonul 5, exploatând la maximum atenţia şi simpatia spectatorilor dobânită în sezoanele anterioare, nu mă pot împiedica să recunosc cu tristeţe că sunt decepţionată.Şi atunci caut cu disperare un alt serial în mrejele căruia să mă las prinsă, captivată şi capturată şi prezentată drept trofeu scenaristului sau regizorului:Uite dom le încă o victimă colaterală a filmului .Data viitoare să ţii cont şi de gusturile ei şi să inventrezi situaţii mai credibile şi care nu seamănă cu cele din alte seriale.Dar ce să vă spun?Totul a început cu Prison Break...L-am sorbit zi de zi, câte două episoade pe zi, de nu mai ştiam ce pretexte să inventez pentru a justifica legătura fizică anormală dintre mine şi computer.Am irosit atâtea ore preţioase din mult prea scurtul nostru prizionierat pe pământ că acum…sincer, regret.Câte pagini de cârţi au rămas necitite, câte ore de conversaţii amânate cu cei din jur, câte poeme sau povestiri pe care le-aş fi putut scrie, dacă nu m-aş fi lăsat târâtă în aceste poveşti captivante, pline de suspans, care ajunseseră să-mi dicteze visele şi coşmarurile şi existenţa mea părea în acele săptămâni doar o escală posibilă pentru evadaţii serialului.Am rămas cu nostalgia unui personaj extrem de bine jucat, Robert Knepper ( în film, T-Bag) dar şi a altuia  contradictoriu, dar plin de carismă, William Fichtner (în film, Mahone) şi, bineînţeles, actorii din rolurile principale, Wentworth Earl Miller (Michael Scofield) şi Dominic Purcell, fratele lui, în film,Lincoln Burows ca personaj. Dar serialul, plin de răsturnări bruşte de situaţie, de victorii şi tragedii surprinzătoare, s-a terminat iar eu, victima lui, continuu să rămân marcată de ceea ce am trăit, întrebându-mă cu frică  dacă doza de emoţii risipite a fost sau nu benefică şi promiţânu-mi, ca de fiecare dată că nu voi recidiva şi că nu voi mai cădea în mlaştina altui film, a altui regizor, alţi actori.Dar, ca de obicei, pierd.Pentru că, toţi scenarişii geniali ai studiourilor americane, toţi actorii carismatici şi talentaţi urzeau un complot mondial, care, bineînţeles, mă viza şi pe mine.În curând, atenţia mea avea să fie reţinută şi izolată departe de alte cauze mai nobile, utile mie şi celor din jur, de un alt mare succes de televiziune, ultrapremiat şi comentat e specialişti sau nu:Lost...

OU SONT LES NEIGES D’ANTAN?

(reluare)

Francois Villon…Toata lumea citeaza acest vers din Ballade des dames du teps jadis dar cati isi mai aduc aminte cui ii apartine?Inca de cand l-am descoperit pe acest poet francez din secolul XV, m-a fascinat prin nonconformismul sau, prin curajul a scrie in alt mod decat o faceau contemporanii sai, de a trai dupa alte canoane, ceea ce nu l-a impiedicat sa fie considerat unul dintre primii mari poeti ai Frantei…In general, imi plac acele personalitati care nu-si dedica intreaga existenta unei singure pasiuni ci dupa ce au dat ce au avut mai bun intr-o carte, intr-un poem, refuza sa ma scrie si se pierd in negura timpului, dispar fara ca istoria sa mai stie ceva despre ei sau ei sa mai stie ceva despre istorie…si la ce le-ar folosi? Francois Villon dispare fara urma in 1463 dupa ce pedeapsa la moarte prin spanzurare ii este comutata la zece ani de ocna, Rimbaud, un alt mare poet francez al secolului XIX, uraste si el la fel tot ceea ce inseamna limita, connditionare.Si-a castigat libertatea cu pretul suferintei.Ultima sa carte, scris la 18 ani, in 1872 a marcat un punct de cotitura in istoria literaturii.

Mi-am adus aminte de Villon si de Rimabaud de dimineata, cand am constatat cu bucurie ca afara ninge…De ce cu bucurie?Habar n-am ..E asa, o reminiscenta atavica a copilului care se bucura ca “ninge”. Nu ma gandeam nici la frig, nici la costurile zapezii, nici la cei fara adapost pentru care zapada si frigul aduc moartea.Pur si simplu zapada care acum vad ca refuza sa se astearna aici in Bucurestiul acesta spre a-i da macar pentru cateva ore aparenta de puritate si echilibru, se asociaza in amintirea mea cu starea de seninatate, pace, confort, ignorare a tot ceea ce inseamna mizerie la propriu si la figurat, vraja si armonie cu tine insuti si cu cei din jur.Si retraiesc cu emotie poate in fiecare iarna, (ah!devin nostalgica si asta imi displace),cateva zile din primul an de studentie petrecuta sub regimul de trista amintire, cand a nins atat de mult, atat de frumos, atat de irepetabil, a nins bacovian, a nins ca , probabil, in copilaria lui Francois Villon, fara sa tina cont ca era sau nu comunism in tara, a nins si scolile s-au inchis…da, s-au inchis scolile, universitatile din cauza zapezii. A fost cea mai minunta veste din toata studentia mea petrecuta intr-o universitate provinciala si intr-un camin in care lumina “se lua” in fiecare seara la 11 si prizele  erau doar de decor, niciodata nu-ti puteai fierbe o cafea sau un ceai. Ei bine, atunci cand s-au inchis universitatile si a trebuit sa stam in camin 3 zile, au fost cele mai frumoase momente ale studentiei: asa imi imaginez ca se vor fi strans drumetii lui Sadoveanu la hanul Ancutei pentru a povesti. Noi ne-am adunat intruna din camerele sordide ale caminului si am povestit, am  trait rand pe rand in povestile celeilalte (tin sa va spun ca nu eram decat “boboace”, nici un “boboc” nu era pe atunci in acel camin, exclusiv camin de fete), in fum de Golden dear, pe atunci singurul lux al fumatorilor, in miros de ness preparat cu apa rece, in sunetul de chitara al Cameliei din Targu -jiu, in mirosul exotic de parfum al lui Carmen din Slatina adus de tatal ei de pe melaguri exotice, am trait atat de intens,  asa cum existenta cotidiana, cu programul supraaglomerat de la facultate, cu cozile interminabile de la cantina, cu frigul din camere, nu ne ingaduia si nici in anii care aveau sa urmeze nu avea sa ne ingaduie, striviti cum eram de obligatii, interdictii, limite, restrictii. Si chiar daca ele, limitele, interdictiile au disparut, se pare ca timpul iti pregateste pe undeva alte interdictii si ca acea insula de liberate pe care am gustat-o in cateva zile de iarna in studentie, in plin regim dictatorial, nu se va mai repeta niciodata. Si atunci, te chem pe tine Villon, sa aducem amandoi ninsorile de altadata prin vers:

Prince, n’enquerez de semaine

Oů elles sont, ne de cest an,

Qu’ŕ ce refrain ne vous remaine:

Mais oů sont les neiges d’antan?

Articolul meu in revista AGERO, stuttgart

Articolul a fost publicat si aici:http://emancipareafemeii.blogspot.com/2011_08_01_archive.html