Gala revistei Avantaje 2011

scriitoarea-angela-baciu-femeia-anului.html

Poeta si publicista Angela Baciu a fost aleasa Femeia anului in cadrul Galei revistei Avantaje pe anul 2011 .

Puteti citi mai multe informatii aici:

Fotografiile fac parte din arhiva personala a doamnei Angela Baciu.

Marele actor Valentin Uritescu se lasa intervievat

Nu l-am citit, l-am savurat pur si simplu de la un capat la altul si am recitit anumite pasaje.Intrebari mestesugit puse dar si raspunsuri pe masura:sinceritate, memorie proaspata atenta la cele mai mici detalii, profesionalism, tot intreviul dezvaluind de fapt ca autorul e si scriitor de calitate.Merita parcurs fara teama ca veti pierde 15 minute din viata.Valentin Uritescu (70 de ani) vorbeşte despre cele mai frumoase clipe din viaţa sa, reconstituind atmosfera de poveste din satul natal, Vinerea, şi din vremea adolescenţei. După nenumărate apariţii în ziare ori la televizor, actorul e categoric: „Acesta e ultimul meu interviu!“.

L-am găsit pe Valentin Uritescu acasă, într-un apartament prea îngust pentru personalitatea sa – să-l fi văzut numai cum forfotea dintr-un colţ în altul, clocotind pe fotoliu, chinuind albumul cu fotografii vechi, buchisind printre copertele volumelelor din bibliotecă ori contenind brusc, ca s-o alinte sub ureche pe Margó, căţeluşa sa. Nu voia, parcă, să asculte nicio întrebare, mai chibzuită sau mai neîdemânatică, a unui tânăr necioplit, căci pregătise el ceva: „A picat măgăoaia pe tine, să-mi iei tu ultimul interviu, ultimul va fi, că nu mai dau. Aşa să scrii acolo!”.

Aşa scriem, iată!, şi poate că ar trebui să fie o mândrie jurnalistică să tipărim aceste ultime cuvinte pentru public, dar nu e, căci sunt oameni care, pur şi simplu, trebuie să rămână acolo unde s-au născut cu adevărat, pe scenă. Valentin Uritescu ştie să fie deopotrivă  jovial, copleşitor, energic, pasional şi cumplit de spiritual. Nu s-a ramolit lăcrămos, căci amintirile şi fericirile sale nu ştiu să îmbătrânească. Face el cum face şi, când vorbeşte despre strălucirea copilăriei, despre frumuseţea satului arhaic, dar atât de viu ori despre iubirile sale nemuritoare, rămâi „ca la panoramă să vezi cum se înfruntă obrazul plâns al dragostei cu chipul plin de furie al trufiei” – nu degeaba chiar el dă glas acestei replici în filmul „Cum vă place”, de Olimpia Arghir, după Shakespeare.

Maestrul pregăteşte două volume stufoase de memorii, unde-şi va scrie viaţa exact aşa cum a trăit-o, fără farduri, cu zâmbetul pe buze şi cu luciditatea celui căruia nu-i e străină nicio „metafizică cosmică” – cum se lăuda, mai deunăzi, în satul prostituatei Margo. Până când îşi va lega poveştile între coperte, vă oferim acest mic prolog. Doamnelor şi domnilor, Valentin Uritescu!

Valentin Uritescu: Băiete, te-am primit pentru că, de fapt, te aşteptam de mult. Nu vreau să-mi pui nicio întrebare, ţi-am pregătit eu ceva. Să-ţi explic: de câţiva ani, cu precădere mai ales de un an şi jumătate, am intrat în ultimul capitol al vieţii mele. După cum vezi, sunt liniştit, nu mă îngrijorează gândul ăsta, nici disperarea, n-o să-mi pierd nici umorul şi nici n-o să mă vaiet. Am 70 de ani. Toţi ai mei au atins 80, unii trecând dincolo de ei, alţii trecând şi de 90, rămânând cu mintea întreagă! Eu, prin viaţa pe care am dus-o şi prin beteşugurile dobândite, mi-am zis că m-aş putea socoti mulţumit să ating 70. I-am atins. Aşa că de-acum aştept să mă cheme, dar nu stau ca atunci când aştepţi trenul.

„Weekend Adevărul”: Cum se poate ca o personalitate atât de dinamică să dea semne de resemnare?

Nu e resemnare, băiete, încă mă achit de toate îndatoririle. Poticnindu-mă, dar le duc până la capăt. Însă am dat – ori poate-i mai bine să zic că mi s-au luat – zeci de interviuri! Nu prea le-am adunat. Am jucat în zeci de piese ori filme. Nu prea am adunat nici cronicile pe care le-am avut. În schimb, minunata mea soţie, grijulie, a adunat, punându-le la păstrare pe toate. Şi ce s-a întâmplat? Multe din acele interviuri s-au dovedit apă de ploaie, adică au fost proaste tare. Poate din cauza mea, cel mai adesea, dar şi din cauza celor care mi le-au luat. În plus, în multe m-am repetat. Aşa că, astăzi, îţi spun cu toată sinceritatea, interviul pe care ţi-l dau va fi ultimul dat de mine cuiva. Şi aşa va fi! A picat măgăoaia pe tine, să-mi iei tu ultimul interviu. Mi-a venit mie aşa. Acum, ce să fac, îţi dau ce vrei! Eu de astăzi nu voi mai da niciodată vreun interviu.

Actorul a avut o grijă aparte pentru animalele din gospodărie

Ce motiv poate să determine o astfel de decizie?

Nu mă simt prea bine în ultimul timp. Am obosit să tot lupt, iată, de peste treizeci de ani şi ceva cu o boală grea, care în ultima vreme s-a accentuat. Dragul meu, anul trecut, prin ianuarie, după ce m-am pricopsit cu două pneumonii, am scos din debara cele două geamantane pline de însemnări şi întâmplări din viaţa mea şi, după ce mi-am cumpărat o maşină de scris, cu un deşt am tot bătut până s-a făcut de-o cărticică. Şi, minune mare, de ziua mea, pe 4 iunie 2011, când am făcut 70 de ani, editura Humanitas a tipărit-o. Vreau ca în 2012, de-o vrea şi Dumnezeu, să dau la iveală primul volum al întâmplărilor trăite de mine. S-ar putea să iasă tot de ziua mea. Deja hârtiile sunt aranjate – am primul manuscris. Va fi un volum de 400 şi ceva de pagini. Tot ce am trăit eu, pus aici! Ştiţi cum se zice: „Dacă, în timpul vieţii, ai sădit un pom, ai construit o casă, ţi s-a născut un copil, ai scris o carte, n-ai trăit degeaba”.

Pe scenă nu puteţi să stingeţi lumina, domnule Uritescu…

Mă, eu acum repet într-o piesă excepţională, pusă în scenă de un tânăr regizor remarcabil la ora actuală, care în curând va fi mare. Îl cunoşti, este cel mai talentat din generaţia lui. Rolul meu este extraordinar, muncesc la el cu o bucurie dezlănţuită, la fel ca Raspluiev din „Nunta lui Crecinski”, pusă în scenă de acelaşi Felix Alexa. Piesa de acum se numeşte „Elveţia, Elveţia” şi va avea premiera, cu ajutorul lui Dumnezeu, înainte de sfintele Paşti. Are actori de primă mână: Răzvan Vasilescu, Paul Chiribuţă, Maria Junghietu, Andrei Huţureac, Raluca Aprodu, Andreea Vasile. Eh, cu acest rol, personaj, care la sfârşit moare în scenă – nu vă fie frică, am murit în rolurile mele atât în scenă, dar mai ales în filme de zeci de ori! – îmi voi încheia şi cariera de actor. Alt rol eu n-am să mai fac!

Nu vă va lipsi publicul?

Tot ce n-am putut cuprinde până acum, întâmplări şi poveşti din viaţa mea, le veţi găsi spuse, cu sinceritate totală, în cele două volume de memorii pe care le pregătesc. Şi destule n-au să fie prea roz, ba altele dure şi grele, pe care puţini oameni le pot aşterne pe hârtie. Cum altfel voi putea ajuta şi pe alţii să lupte aşa cum am făcut eu pentru a le învinge? Toate suferinţele şi bucuriile vieţii mele vor fi acolo, în aceste volume ce sper să apară chiar dacă moşii şi strămoşii mei – ţărani mari! – se vor întoarce acolo, în groapă. M-am pricopsit cu neruşinarea asta de a spune tot. Da, sunt un histrion nenorocit, în urma căruia poţi scuipa sau te poţi mira cum de-l mai poate îndura bunul Dumnezeu.

Aţi fost mereu o fire jovială, care vorbeşte cu deschidere despre orice…

Acum, boala mea s-a agravat. Aşa e sindromul extrapiramidal. Nu e Parkinsonul ăla care te zvântă, pentru că niciodată capul şi mâinile nu mi s-au mişcat necontrolat. Picioarele, în schimb, îngrozitor mă afectează. Fac ce fac şi pic în genunchi. Mă, toată viaţa mea a fost un hazard. Am dat cu banul ca să decid dacă dau sau nu la teatru, am tras la bileţele dacă să mă angajez sau nu la teatrul din Brăila, am aruncat cu cuţitul în uşă să văd dacă se înfige, deci dacă mă căsătoresc cu soţia mea. Dar asta e o laşitate. Hotărârile mari, esenţiale, trebuie să le iei tu, de la tatăl meu am învăţat. Acum pot să iau o astfel de hotărâre şi nu pot fi înduplecat să dau înapoi: mă retrag.

Cum era relaţia cu tatăl dumneavoastră?

Atâtea lucruri am învăţat de la el, până în ultimul moment! Pe la 84 de ani, s-a operat de hernie dublă. „Bă, mai are rost să te operezi la anii ăştia?”, i-am zis eu. „Du-te de aci, mă, copile, să mor sluţit? Eu trebuie să-mi rezolv problemele. Ce, pentru că am 84 de ani să stau s-aştept cucoana îmbrăcată în negru? Nici nu mă gândesc!”, mi-a răspuns. Avea scaune împrăştiate peste tot în curte, şură, grădină, brutărie. Numai ce-l vedeai că se aşeza, el şi câinele său, mereu. Îmi zicea: „Mă, tu l-ai cunoscut pe Bumbulici? Eu cu ăsta…”. A închis ochii la 88 de ani, dând de mâncare la câine şi stând de vorbă cu el. Acolo, în scaun, l-a găsit soră-sa Maria. Nu se răcise încă.

“Am o debara în care ţin grăunţe pentru porumbei. Îmi mănâncă din mână! Într-o zi, am prins o porumbiţă albă, i-am adus-o soţiei mele.”

„A apărut un Panzer pe uliţă”

Aţi moştenit şi dumneavoastră acest ataşament faţă de lumea satului. Cum a fost despărţirea, când v-aţi mutat la oraş?

Eu numai în Vinerea am avut sentimentul siguranţei. Libertatea, holdele, plugul, cerul, Puiu (n.r. – calul său din copilărie) şi vântul. Acolo simţeam dimensiunea, vraja. Când am plecat la liceu, cu trenul, aveam impresia că merii plantaţi de-a lungul liniei ferate fug înapoi şi mă întrebam de ce eu trebuie să merg înainte, când mă trage satul meu.

Cum erau jocurile copilăriei?

Cititi continuarea aici:http://www.adevarul.ro/life/Ultimul_interviu-_al_actorului_Valentin_Uritescu-_-M-am_pricopsit_cu_nerusinarea_de_a_spune_tot_0_647335705.html

Dor de Decembrie

Acest calator a fost foarte trist pentru ca stia ca ne-a dezamagit: copiii au stat cu saniutele pregatite in prag asteptand sa li se aduca mult promisa zapadal.Si el n-a adus-o.Mos Craciun a sosit cu multa zapada artificiala pacalindu-i pe cei care nu vazusera niciodata zapada dar nu si pe expertii care stiu cum arata adevarata zapada de una falsa.A incercat sa mai dreaga lucrurile cu un pic de frig, cu cativa stropi ce semanau a zapada dar nu erau decat niste lacrimi murdare, si-a pus haine groase, doar-doar va crede cineva ca Decembrie e bine intentionat si stie care este rolul si locul sau in  an.Da, el a fost o luna bine crescuta, cu 31 de zile care stie ca e cea mai fericita luna a anului cea mai asteptata, mai dorita, mai visata.Si de aceea , avand aceste sarcini pe umeri nu-i place sa dezamageasca.El le da oamenilor tot ce vor:cadouri, sperante, stelute in brazi si in ochi, frig, manusi sa nu-si strice bucuriile prea fragile, haine groase, sa reziste invaziilor tristetii, de toate.Dar anul acesta a uitat ingredientul cel mai important care facea ca toate darurile lui sa capete o spelndoare magica:ZAPADA! A plecat decembrie rusinat, strigat dinn urma de cei dezamagiti si pregatit sa fie certat de Doamna Vreme.Si l-a certat asa de rau ca bietul Decembrie si-a indeplinit misiunea in lunile inceputului de an :a trimis zapada pentru toti anii cat ea a lipsit sau nu a fost destula, pentru cei care nu au vazut-o si pentru cei care nu au vazut destula, Decembrie a trimis zapada.Si asteapta sa-i multumim.Da, domnule Decembrie, te-ai achitat de sarcini!Vrei cumva si o medalie?Degeaba astepti…Din nou ai gresit si Doamna vreme te asteapta cu nuielusa de alun…

De aceea mi-e dor de acel Decembrie pe care nu-l cearta nimeni si pe care toata lumea il iubestre asa cum este:mai cald, mai tandru, mai rebel…mai domestic .

Transplantul de cap: utopie sau operaţie realizabilă?

În 1925, un autor rus de literatură science-fiction, Alexandr Beleav, a publicat o nuvelă intitulată “Capul profesorului Dowell” – viziune extrem de îndrăzneaţă asupra unui viitor al medicinei ce părea, pe atunci, utopic. Nuvela explora problema menţinerii în viaţă a creierului detaşat de corp şi a transplantului de cap, atingând în treacăt şi ramificaţiile spinoase ale eticii şi deontologiei implicate. Dramatică şi provocatoare, nuvela părea să aducă în scenă o utopie medicală, într-atât de mari păreau dificultăţile unei astfel de operaţii. Cât de mari, reiese limpede din faptul că, decenii mai târziu, în ciuda progreselor enorme ale tehnologiei, medicinei, biologiei, transplantul de cap la om a rămas tot în sfera unei viziuni SF. Dar nu numai din motive strict medicale. Azi, la aproape 80 de ani de la publicarea acelei scrieri, cât de departe suntem de o astfel de reuşită a chirurgiei? Şi, dacă astfel de operaţii ar putea fi realizate, ar fi mai bine sau mai rău pentru specia şi civilizaţia umană?

În anii 1950, problema reanimării unui cap desprins de trup şi a transplantului de cap îi preocupa intens pe oamenii de ştiinţă, mai ales pe cei din blocul ţărilor comuniste, care au efectuat numeroase experimente pe animale şi au publicat lucrări în acest sens. Unul dintre aceşti pionieri a fost savantul sovietic Vladimir Petrovici Demihov (1916 -1998), un remarcabil specialist în domeniul transplanturilor. Lucrând pe animale, el a pus bazele cunoştinţelor privitoare la transplantul de inimă şi de plămâni. Medicul sud-african Christiaan Barnard, autorul primului transplant reuşit de inimă la om (1967), îl considera pe Demihov adevăratul său maestru.Profesorul Demihov a rămas cunoscut, de asemenea, pentru lucrările sale în domeniul transplantului de cap, realizate pe câini (lucrări ce continuau un experiment realizat – pe nepregătite – de un alt savant rus, A. G. Konevski, de la Universitatea din Volgograd). Aşa cum se vede în fotografia şi videoclipul de mai jos, nu era vorba despre înlocuirea capului unui câine cu capul unui alt exemplar canin, ci despre grefarea unui al doilea cap (al unui căţeluş) pe corpul unui câine adult.

China a anunţat că un grup de cercetători ar fi reuşit de două ori să transplanteze capul unui câine pe corpul altuia.

În anii 1960, americanii deveniseră şi ei interesaţi de acest domeniu. Au rămas celebre lucrările profesorului Robert White, un neurochirurg care lucra la Case Western Reserve University, din oraşul Cleveland. El a izbutit să realizeze transplanturi de cap la maimuţe, cu un anume grad de succes: deşi animalele nu au supravieţuit decât pentru scurt timp, simţurile vizual, olfactiv, gustativ, auditiv erau prezente. (Atenţie, imaginile de mai jos pot fi greu de suportat.)

(cititi articolul in intregime aici)

Interviu cu Emil Brumaru

Poetul Emil Brumaru, considerat de moderatorul emisiunii ‘O legenda a Iasului” discuta deschis, fara menajamente despre sine cel de acum si cel din tinerete, despre femei celebre, iubite celebre si cu admiratie despre  relatia sa cu Nichita Stanescu, despre poezie si rolul ei in viata tinerilor,  in acest interviu in cadrul  emisiunii Idei pe Contrasens:http://www.telem.ro/telem/idei-pe-contrasens/43107-idei-pe-contrasens-10022012-o-legenda-a-iasului-emil-brumaru.html

Sa ne reamintim de cateva versuri memorabile:

 Verlaine Mi-a Spus…

Verlaine mi-a spus în dupa-amiza trista:
“De ce îti lasi femeia ta frumoasa
Închisa-vis. Un fluture exista
Numai o clipa-n vîntul de matasa.
Tu uiti mereu ca-ntr-un izvor cazuta
Capsuna, de n-o sorbi, lin putrezeste
Chiar de-i atinsa doar de-un voal de peste
Portocaliu sau de un bot de ciuta.
Fiindca pe tine-anume te asteapta.
Nu-ntîrzia, ci-mbracate-n vesminte
De in curat si amîndoi, cuminte,
Iubiti-va, cît roua-i înteleapts.
Paharul golit las, pe jumatate,
Ramîne-n veci cu buzele umflate.”
Balada poetului de duminecă 

Eu sânt un poet de duminecă.
La haina mea roz am o mânecăAlbastră, cealaltă vernil.
Eu scriu doar în luna april!

Şi-atunci nu mai mult de un vers
Pe care deja l-am şi şters.

Îmi plac portocale şi sâni.
Iubita mea are trei sâni!!!

Ea dă samovarelor lustru
Cu dânşii, schimbând la ceai gustul

Şi ţine morţiş să-i înveţe
Cititu-n zaharniţe creţe.

Dar câteodată sânt trist,
Vai, parcă nici nu mai exist,

Sparg mingi cu andreaua şi peşti,
Ucid păpădii cu caleşti,

Cu îngerii roua din şanţ
O beau pân`la ultimul sfanţ!

Ratacitori intr-o lume a orbilor-cronica film

Filmul de fapt se numeste Papusile, in regia lui Takeshi Kitano, in 2002, cu Miho Kanno si Ren Ohsugi, dar mi s-a parut mai inspirat titlul ales de mine.Din distributie mai fac parte Ren Ohsugi, Tatsuya Mihashi si Nao Ohmori si filmul a fost nominalizat  La Leul de aur, Venetia.

                                      Imagine preluata de aici:

Sunt prezentate trei povesti de dragoste in paralel, cu insistenta mai putin pe text cat pe imagine, pe cromatica si pe limbajul acestora, pe decorurile traditionale, costumele si peisajele de o frumusete ucigatoare, in contrast cu drama personajelor.mult mai convingator decat cuvintele, in acest caz. In ciuda localizarii evidente in Japonia secolului XXI, faptele, personajele par atemporale si eterne.Cea mai impresionanta poveste este a cuplului Matsumoto si Sawako, doi tineri care se iubesc dar pe care familia nu ii lasa sa se casatoreasca si ei se despart.Filmul reconstituie povestea lor din flash-bakuri in timp ce ei , pentru a-si trai iubirea isi parasesc familiile, vagabondand.Este de fapt nu doar un vagabondaj prin Japonia contemporana ci prin Japonia atemporala, in care traditiile persista cu o putere uneori poericuloasa  si unde indivizi mediocri por iesi din banalitate printr-o patima devastatoare fata de o vedeta, ca d epilda eroii celui de-al doilea cuplu format dintr-o vedeta rock si un simplu politist.Atunci cand vedeta devine victima a unui accident, fanul ei alege voluntar conditia de victima, devenind orba si ramand alaturi de iubirea sa, fosta mare vedeta.Al treilea cuplu deasemenea este un cuplu destramat, bazat pe o alegere si pe renuntare.O renuntare care ii  costa scump pe protagonisti.Ei nu sunt singurii afectati, ci toti din jurul lor sufera sau isi pierd viata.Fiecare renunta la ceva important pentru a salva un altceva:bani, putere, iubire.Dincolo de elementul comun celor 3 povesti, tragismul si nefericirea, raman fixate pe retina cateva imagini din peregrinarile primului cuplu: Sawako si-a pierdut memoria dar iubitul ei nu o abandoneaza si pentru a preveni un accident la care ea este predispusa data fiind conditia ei infantila, a legat-o de el cu o sfoara.Cei doi traverseaza un pod fragil peste o apa adanca, dar limpede al carei murmur in noapte se aude puternic ca si cum pe lume n-ar fi decat acea natura  atat de frumoasa si curata si nefericitul cuplu.El merge inainte pe pod, fara sa priveasca inapoi.Ea se opreste si el simte, se intoarce, cei doi isi continua drumul pe fragila franghie dintre viata si moarte.As putea spune ca acel pod e de fapt o metafora a filmului:toti se balanseaza intre viata si moarte in cautarea Frumusetii.Unii cad, altii merg mai departe, unii o vad desi nu au ochi, altii au ochi dar nu vad decat prea tarziu prezenta Frumusetii in jurul lor.

Fara indoiala, acesta e un film care ar trebui vazut si revazut.

Imagini din anul 1954, anul marelui viscol

BUCUREȘTI

În dimineaţa zilei de 3 feburarie 1954, bucureştenii s-au trezit prizonieri în propriile case. „Ne-am dat seama că era zăpadă mare pentru că înăuntru era întuneric, iar geamurile erau albe. Am încercat să ieşim, dar nu s-au deschis nici ferestrele, nici uşile!”, a descris succint, Dan Antoniu (66 de ani), cercetător istoric în domeniul aeronautic, începutul „Marelui viscol” care a încremenit România, la propriu, sub zăpadă, în urmă cu 57 de ani.Prizonierii Marelui Viscol din iarna lui ’54În acele cumplite zile ale începutului de februarie s-a înregistrat, potrivit Administraţiei Naţionale de Meteorologie, cel mai puternic viscol din secolul XX. Viforul nu s-a potolit uşor şi, până la finalul lunii, avea să mai lovească în alte trein  reprize extrem de agresiv.Tramvaiele au ramas intepenite zile intregi in mormanele de zapada.

Sursa foto:Fototeca Muyeului National Militar

Mai multe date aici.

Imposibila restituire

Mi-ar putea fi dor de tine, daca aş sti că exişti,

te-as putea îmbraţişa daca ai fi viu,

 te-as putea plânge daca ai fi mort,

te-aş putea respinge daca m-ai iubi

şi te-as putea iubi chiar daca tu m-ai uri,

te-as putea ierta daca m-ai trăda

te-as putea ucide

daca m-ai ierta,

indiferenţa ta ar fi cel cel putin bizară,

dacă ar exista,

refuzi să-mi trimiti un semn

o litera a numelui tau ca sa ti-l pot reconstitui,

o picatura de sânge ca sa te pot naste din nou

o amintire ca sa te pot lega de trecut,

un vis prin care să te restitui viitorului,

eşti aici chiar când eşti plecat în memoria altei femei

şi eşti departe chiar când primesc semnale

că şi tu îmi prezici prezenţa absentă…

Jurizare pe Trilema

Nu m-aşteptam să fac parte din juriu, ca oricare dintre  ceilalti membri sunt extrem de ocupata dar cu toate acestea nu vreau sa tratez cu superficialitate sau nepăsare eforturilor celor care şi-au pus talentul şi imaginaţia la încercare şi au compus texte…draguţe, ca să mă exprim mai eufemistic.Mi-am stabilit nişte criterii înainte de fi citit toate textele (am citit la data postarii doua dar le voi reciti acum alaturi de celelalte) si voi încerca să le respect.Nu voi fi prea exigentă şi sper să nu fie contestaţii, mai ales că pentru elevii de liceu se apropie sezonul olimpiadelor, amanate din cauza conditiilor meteo şi acolo, noi profesorii corectori, suntem obişnuiti cu contestaţii numeroase:

-arta de creare si de  mentinere a suspansului

-un fir  narativ bine construit

-bogatia vocabularului

-folosirea dialogului în mod expresiv

-noutatea şi originalitatea descrierilor

-constructia personajelor

Dacă  citiţi aceste criterii şi aveţi alte propuneri, sunt receptivă.Eu nu voi da nici unui candidadt sub 5 puncte din 10 si în general, mă tem că sunt foarte generoasă, îi acord fiecăruia prezumţia de posesie ilicită de talent.

Horia Patrascu-un articol remarcabil

Citesc in revista Observator cultural un punct de vedere extrem de curajos si foarte bine sustinut din punct de vedere artistic si ideatic al filozofului si scriitorului Horia Patrascu:

Scrisoare deschisă adresată domnului Mircea Cărtărescu

Articolul dumneavoastră intitulat „Pluta Meduzei“, publicat în Evenimentul Zilei din 27 ianuarie a.c. m-a făcut să mă întreb cum aţi fi comentat „intervenţia cu românii“ a preşedintelui Ceauşescu din ultimele ceasuri ale regimului său? M-am întrebat dacă nu v-a impresionat la momentul respectiv patetismul conducătorului nostru iubit? Nu v-au mers oare la inimă, întristîndu-vă şi făcîndu-vă să suspinaţi, apelurile sale tuşante la păstrarea ordinii, la apărarea stabilităţii şi a suveranităţii patriei? În definitiv, preşedintele Ceauşescu avea toate motivele să ceară recunoştinţa poporului: plătise datoria externă în întregime, producţia la hectar depăşea cele mai optimiste previzionări, exportam mai mult decît importam. Situaţia e alta acum, dar preşedintele Băsescu vorbeşte şi el despre succesele internaţionale ale României, despre cît de bine sîntem văzuţi la Washington, despre cît de bine a gestionat luminăţia sa criza.

Şi într-un caz, şi în celălalt, reacţia „poporului“ – prin definiţie, nu-i aşa?, prost – a surprins: în loc de mulţumire, contestare, în loc de sărbătoare, revoltă. Vă amintiţi poate că aceeaşi „lipsă de comunicare“ prin care îl scuzaţi – dumneavoastră şi alţii – pe preşedintele Băsescu era invocată pentru a-l scuza pe preşedintele Ceauşescu. „A fost bine inten-ţionat, dar nu a ştiut ce se întîmplă în ţară.“ „A fost dezinformat.“ „Nu a ştiut.“ Primele cuvinte ale domnului Ceauşescu – cînd s-a hotărît, în sfîrşit, să comunice cu poporul – au fost: „am fost dezinformat“. Primele cuvinte ale primului-ministru în criza declanşată de demisia lui Raed Arafat au fost: „Eu şi preşedintele Băsescu am fost informaţi greşit în privinţa legii sănătăţii“. Iar discursul domnului Băsescu din „intervenţia cu românii“ a făcut referire exclusiv la disfuncţionalităţi de comunicare.

 (cititi in continuare aici)