Ni se intalnesc privirile in tramvai si ma privesti ca si cand ti-as fi incalcat domeniul de proprietate.Nu-ti place infatisarea mea, surasul meu, oboseala sau bucuria care mi se citeste uneori pe fata?Tramvaiul merge mai departe, eu cobor sau poate tu ,dar raman cu un gust amar.Vad pe strada femei destul de tinere cu copii in carucior sau de mana spunandu-le ”mamaie”.La varsta asta multe femei din tari mai civilizate abia devin mame.Noi ardem etapele, sarim din copilarie la statutul de mama apoi pierdem startul ca ajungem la destinatia numita adult si devenim imediat bunici imature.
Pentru multi tineretea e doar o varsta a privilegiilor.Noi ceilalti suntem datori sa ne retragem discret, sa oferim , sa nu cerem nimic, sa nu mai speram la a doua sansa daca prima ne-a fost rapita sau nu am stiut sa profitam de ea. Nimic nu poate fi mai dureros decat trecerea timpului, mai ales cand traiesti sentimentul esecului profesional.Cand nu ai ales o profesie potrivita, cand ai facut o multime de pasi gresiti in aceasta directie sau n-ai facut deloc, sau nu ai fost lasat sa-i faci, viata de familie nu poate indulci sentimentul ratarii.Exista multe feluri de ratari si de ratati: ratati vizibili care se plang si innegureaza si viata altora cu permanenta lor autonemultumire, acuzandu-i pe altii e ratarea lor, ratati discreti care cred ca nu au nici macar dreptul de a se plange, considerandu-se vinovati pe ei insisi si ratati care nu stiu ca sunt ratati dar sunt priviti asa de catre cei din jur.Sentimentul ratarii este dat de propriile standarde existentiale.Ceea ce poate face un spirit superior cu inalte standarde sa se simta ratat poate parea culmea reusitei privind din perspectiva cuiva de jos care e multumit daca-si poate lega singur sireturile.Nu e mai putin adevarat ca sa fii mereu strabatut de sentimentul ratarii e o boala incurabila:orice victorie ai obtine, maine o vei vedea ridicol de mica si vei dori altceva situat foarte sus si deci te vei simti din nou ratat.A-ti constientiza ratarea mi se pare un prim pas spre depasirea ei la un moment dat Exista o legatura intre ratare si vanitate.Unii cred ca pot spera la orice, ca nimic nu li se poate interzice pe cand pentru altii a iesi din cercul stramt in care s-au nascut si au crescut, li se pare o absurditate.Constientizez tot mai mult ca pentru mine ca eleva, studenta si apoi profesoara la inceput de cariera in acel regim comunismul a fost instrumentul destinului care mi-a girat permanenta ratare sub zodia careia evolueaza viata mea din punct de vedere profesional.
Ma urc in tramvai in fiecare dimineata si tu ma privesti ca si cand ti-as fi uzurpat drepturile.Merg la munca, incerc sa nu fiu o povara pentru nimeni, pensionarea e inca departe dar intr-o lume in care tineretea e atotputernica, cei de varsta mea se simt usor ridicoli.
Mai de mult, in alta era a vietii mele credeam ca totul pe lumea asta e comestibil, cunoasteti expresia. Si de nu-stiu-cate ori mi s-au strepezit dintii de fructele acre ale experientei si mi s-au invinetit buzele de frigul care se asternea intre mine si ceilalti sau mai degraba m-am topit de multe ori de intensitatea sentimentelor mele si de absenta unei oaze pe care sa mi-o aseze in drum cineva.
A fost o vreme cand fiecare anotimp al anului era mai mult decat al doilea, al treilea sau ultimul anotimp al anului.Era intotdeauna primul si unicul deoarece fiecare anotimp ascundea o lume fascinanta, necunoscuta, irezistibila, de o frumusete maladiva, dar care ma atragea in mlastina lui plina de parfumuri ale unor flori necunoscute. Le descopeream cu atata ingenuitate, cu atata prospetime, cu atata forta se gravau pe trupul meu interior ca si acum, cand ma privesc in oglinda constiintei, le vad acolo: iubirile mele, prieteniile mele, deceptiile mele, tristetile mele, sperantele mele, dar mai ales, revenirile mele pe puntea altui anotimp, pe care-l credeam din nou unicul si irepetabilul.Dar ceea ce dadea intalnirii mele cu anotimpurile mister, forta de atractie, intensitate senzoriala nu era doar culoarea cerului, adierea lina a vantului sau incrancenarile furtunii, stralucirea soarelui sau aparenta blandete a noptii: nu, acestea erau doar elemente de recuzita a caror poleiala, transparenta sau, dimpotriva, opacitate si greutate le era data de cei din jurul meu, de prieteniile mele, de iubirile mele, de persoanele si pesoanjele reale sau fictive, semireale sau semifictive de care ma inconjuram si de la care dadeam si primeam stralucire, transparenta, mister, opacitate, intuneric, luminozitate, claritate caldura sau fiori gheata.Toate acestea valorau mai mult decat toti arborii indiferenti, toate florile mele naive si splendide in naivitatea lor ca mine cand credeam ca ele ma pot consola oricand si oriunde.
As putea sa vorbesc despre Sabina, despre Odette, despre Carmen, despre Olimpia, din nou despre Carmen, si despre proful de pictura si despre cel de perspectiva si despre indecisa Lavinia, fiica directorului Liceului nostru de arta, osciland mereu intre muzica si pictura vrand sa le faca le amandoua dar, in final, altcineva a ales in locul ei si Lavinia, a plecat, mult prea devreme. As putea sa vorbesc despre Radu, favoritul profesorului de pictura Bradiceanu si promisiunile lui de a ajunge candva un artist cu tablouri in marile galerii ale lumii.Da, am auzit ca si-a realizat visul.Sau despre Sorin , despre Angelica si eternele lor scuze in fata profului de perspectiva la ale carui ore nu participau niciodata avand propriile lor ore de predare a perspectivei. As putea petrece ore in sir vorbind despre ei…Si i-as intreba daca si ei mai cred, daca si lor anotimpurile le mai spun ceva.Mie, nici un anotimp nu-mi mai spune nimic desi nu am epuizat ceea ce era de epuizat.Si ma intreb, pe cine as putea invinovati?
Ziarele publica mai multe interviuri cu celebrul scriitor, romancier si eseist, Pascal Bruckner, interviuri dintre care mi-a retinut atentia acesta.Sper ca si voua:
Pascal Bruckner unul dintre cei mai activi si mai influenti intelectuali francezi din generatia s-a aflat in redactia Contributors.ro pentru a discuta cu cititorii despre romanele si eseurile sale precum si despre temele predilecte ale acestui bine-cunoscut autor: perspectiva unei Europe despre care Bruckner spunea ca vrea „sa se retraga din istorie”, multiculturalismul, ideea de fericire, vina si tirania ei in societatea occidentala, noile relatii amoroase si iubirea.
Pascal Bruckner se gaseste in Romania la invitatia Gazetei Sporturilor pentru a lansa o noua serie de carti. Este vorba de sase romane ce vor aparea impreuna cu Gazeta Sporturilor, scrise de trei dintre cei mai influenti autori ai ultimilor ani: Pascal Buckner, Marc Levy si Frederic Beigbeder. Primele doua carti ale seriei de sase bestseller-uri sunt semnate de Pascal Bruckner: Luni de fiere, care apare pe 27 iulie si Hotii de frumusete, care apare pe 3 august.’
Iata ce spune marele scriitor despre femeile din Romania:
“P.B.: Da, este adevărat, sunt chiar diferite de femeile din vestul Europei. Dacă te duci în cealaltă parte a continentului ai să găseşti multe femei sexy, dar nu frumoase. Aici, femeile au feţe interesante, ochi frumoşi şi da, găseşti aici un tip de femeie pe care nu îl întâlneşti în alte ţări. Şi sunt cochete, sunt elegante, ceea ce înseamnă o schimbare foarte mare faţă de anii în care trăiaţi sub comunism şi lumea se îmbrăca mizer. De ficare dată sunt surprins să văd femeile de aici. Dumnezeule, pe aici sunt multe “foxy ladies”! (femei atractive din punct de vedere sexual). Şi sunt foarte libere, prin felul în care se uită la tine, nu sunt ruşinoase, discută foarte liber…’
Despre familie si cuplurile gay:
“: Este ceva ireversibil. Încet-încet, cuplurile gay vor obţine dreptul de a se căsători în tot mai multe ţări, chiar şi în cele mai catolice sau mai ostile. Acum mariajul nu mai este instituţia care obişnuia să fie în vermurile trecute. Este un legământ între doi oameni care se iubesc şi care decid să îşi unească vieţile. Dar căsătoriile între cuplurile gay nu vor stabiliza criza căsătoriilor din lumea hetersosexuală. Criza căsătoriilor vine din faptul că acestea sunt rezultatul iubirii, iar aceasta este un lucru fragil şi versatil. Aşa că vor fi multe cupluri gay care se vor căsători, dar sunt mai degrabă curios de rata de divorţuri care va exista. Şi cred că va fi la fel cu cea a cuplurilor hetero. E o tendinţă generală: cuplurile gay vor să obţină aceleaşi drepturi ca cele ale oamenilor obişnuiţi, să poată să adopte sau să aibă copii. Asta se va întâmpla în următorii zece ani în majoritatea ţărilor. Cred că prima căsătorie gay a fost în Franţa, dacă nu mă înşel, între doi nobili ai aristocraţiei franceze, în secolul XVII. În acel timp biserica nu era de acord cu acest lucru, aşa că au fost torturaţi şi arşi pe rug. Dar ca să revin, prin faptul că tot mai multe cupluri gay vor să se căsătorească, familia a devenit cel mai valoros lucru pentru toată lumea, gay sau heterosexuali. Asta demonstrează triumful valorilor familiei. De aceea conservatorii nu au înţeles despre ce este vorba de fapt.”
„Globurile de Aur 2011” si-au desemnat pe 16 ianuarie castigatorii, in stralucitoarea sala a Beverly Hilton Hotel din Beverly Hills, California. Marele castigator a fost cu siguranta „The Social Network”, care – din sase nominalizari – a primit patru Globuri pentru Cel mai bun film, Cel mai bun regizor (David Fincher), Cel mai bun scenariu (Aaron Sorkin) si Cea mai buna Coloana Sonora (Trent Reznor). „Inception”, un alt favorit al premiilor, nu s-a ales cu nicio distinctie din partea Asociatiei Presei Straine de la Hollywood
Cei mai buni actori principali – categoria Drama – au fost Colin Firth, pentru rolul din The Kings Speech, si Natalie Portman, pentru exceptionala interpretare din Black Swan.
Annette Bening si Paul Giamatti au castigat premiile celor mai buni actori principali intr-o comedie, scotand din cursa protagonistii lui The Tourist. Deep, care mai fusese nominalizat si pentru Alice in Wonderland, nu s-a ales astfel cu nicio distinctie.
Cu siguranta seara a fost una mai mult decat stralucitoare prin tinutele purtate de actrite, care au aratat fabulos datorita rochiilor purtate, dar si a bijuteriilor exceptionale.
In cuda faptului ca in ultima perioada Sandra Bullock, Eva Longoria, Scarlett Johansson, Halle Berry si Christina Aguilera nu au trecut prin cea mai buna perioda pe plan personal, au reusit sa arate cu adevarat uluitor.
Eva Longoria a ales sa poarte o rochie semnata Zac Posen.
Cum era de asteptat, negrul a fost la mare cautare, dar spre deosebire de alti ani tinutele au excelant in culori pale, nude si nuante metalice.
Helena Bonham Carter cu siguranta ca nu a trecut neobservata si asta din cauza pantofilor: unul rosu si unul verde. Vi se pare o alegere potrivita pentru un asemenea eveniment?
La capitolul aparitii fabuloase se poate inscrie cu siguranta Natalie Portman care arata extraordinar in rochia roz pal, accesorizata perfect cu un trandafir rosu.
Nora Iuga este nu numai o poeta foarte apreciata, autoare a numeroase volume de versuri premiate si traduse in multe tari ci si romanciera si traducatoare, o personalitate mereu tanara si ancorata in literatura de valoare prin tot cee ce scrie.Acest interviu dovedeste inca o data longevitatea, prestigiul, recunoasterea si valoarea ei:
Dacă nebunie nu e, poezie nu e! – interviu cu Nora IUGA
În urmă cu un an, în miezul unei ierni geroase, cenuşii, posomorîte, cu insule de zăpadă murdară şi îngheţată pe străzi, în inima Berlinului, la Galeria DAAD, sală arhiplină, la orele serii. Pe podium, în faţa publicului, Nora Iuga şi Mircea Cărtărescu. Cum ocaziile de a întîlni doi autori români de calibru greu, în Germania, alături unul de celălalt, nu sînt totuşi prea dese, după ce m-am bucurat din plin de deliciile unei lecturi publice în tandem, am avut privilegiul de a sta de vorbă cu fiecare, separat. Nora Iuga m-a invitat în locuinţa „princiară“ din Stuttgarter Platz 22, pusă la dispoziţie pe durata bursei DAAD, la finele căreia i-a apărut, în traducere germană, la editura Matthes & Seitz, romanul Sexagenara şi tînărul. Am reîntîlnit-o pe autoare, la sfîrşitul acestei veri, la Künstlerhaus (Casa de Creaţie) din Edenkoben (unde s-au mai perindat şi alţi scriitori români). I-am propus să transcriu dialogul nostru „berlinez“, spre a-l încredinţa tiparului. Un anumit spirit al locului, foarte proaspăt încă, dar şi o etapă a gestaţiei unui jurnal care acum, sub titlul Berlinul meu e un monolog, a ieşit de sub teascurile Editurii Cartea Românească, se regăsesc intacte în acest dialog salvat de la pierderea lui definitivă în eter.
Aţi scris, cred că sînteţi pe terminate, un jurnal berlinez. Ce reprezintă, ce înseamnă această nouă carte?
Este de fapt a doua parte a unui jurnal, prima parte se numea Fasanenstraße 23, adică adresa unde se află Literaturhaus Berlin şi unde am avut prima bursă în anul 2000. Am scris-o acum zece ani. Fac şi eu ca Dumas, numai că la mine nu e după douăzeci, la mine e după zece ani… Iată, acum locuiesc pentru un an la Berlin, datorită acestei extraordinare burse la care nici măcar n-am sperat vreodată, e cea mai mare bursă DAAD pe care o dă statul german pentru scriitori străini! Sînt nişte condiţii de creaţie şi de existenţă, în general, la care nici nu am visat! Prin urmare, după zece ani, locuiesc într-un palat şi scriu a doua parte a jurnalului berlinez, care se cheamă Stuttgarter Platz 22. El reprezintă, într-un anume fel, şi o experienţă existenţială; vezi, mă exprim puţin cam pompos şi ironic, în acelaşi timp. În interiorul meu, în straturile cele mai intime, Berlinul din a doua parte a existenţei mele aici nu mai seamănă deloc cu Berlinul de acum zece ani. Diferenţele sînt foarte mari. Acum zece ani, eram fascinată de Berlin, ca spaţiu de existenţă, trăiam mai mult în exterior, în această vastitate a unei metropole uriaşe, care, într-adevăr, la ora actuală este, mai ales pentru lumea culturală şi artistică, ceea ce a fost Parisul altădată. M-a impresionat geometria perfectă a străzilor, a clădirilor, m-au impresionat parcurile, ferestrele sclipitoare, uluitoarea curăţenie, locuinţele uriaşe pe care le-am vizitat, acele deosebiri foarte mari faţă de o locuinţă din România, chiar faţă de una somptuoasă. Pentru că şi noi avem somptuozitatea noastră, dar e încărcată, balcanică, orientală, cu moliciuni, cu covoare, cu perdele… Aici casele sînt uriaşe, parchetul e impecabil, camerele nu au perdele, nu au covoare, nu au acea căldură senzuală. Este cu totul şi cu totul altă viziune, o senzaţie de austeritate, de gol, de răceală care reflectă cumva, poate, sufletul locatarilor. Eh, acum privirea mea este întoarsă înspre oameni şi aici te las să-mi pui o nouă întrebare.
Ascultîndu-vă, mă gîndeam că este posibil să vă fi obişnuit cu o ambianţă anume, ceea ce vă face acum să constataţi diferenţele. Dar la fel de plauzibil este ca şi acel entuziasm, datorat unei prime descoperiri a Berlinului, a iubirii dintîi, să se fi şters între timp. Au trecut nişte ani de-atunci, ani care au lăsat urme în noi înşine, în semenii noştri, în fizionomia oraşului. Este această a doua viziune, foarte interioară, cum spuneaţi, asupra Berlinului, este ea una melancolică, ironică, critică?
IN CAUTAREA PIETREI DE INTRARE SPRE SENSURILE CÂRTII
L-am descoperit pe acest autor japonez odata cu “Padurea norvegiana” si de atunci nu ma mai pot desprinde de sub vraja sa care ma invaluie definitiv tot mai mult cu fiecare carte pe care i-o citesc.Cartea pe care tocmai am terminat-o mi se pare cea mai profunda creatie a sa dintre cele citite de mine: gasesti aici si dragoste, si singuratate, prietenie, indoiala, mister si realism, vraja si seductie incifrate in simboluri pe care nici dupa lectura cartii nu poti afirma categoric ca le-ai descifrat definitiv. Sau orice cititor isi poate descoperi aici propriile sale simboluri care pot fi diferite de intentiile autorului sau ale altor cititori.
Cele doua planuri narative se deruleaza paralel, in doua locuri diferite dar se apropie din ce in ce mai mult pana cand se suprapun. Fidel modelului sau Scott Fitzgerald, dupa cum marturiseste in Padurea norvegiana, Murakami apeleaza din nou la naratiunea la persoana I a adolescentului care, fugind de acasa de la tatal sau(unicul sau parinte), si-a adaugat la numele de famile Tamura, Kafka. In destinul sau se impletesc motive mitice modernizate, readuse intr-o Japonie a secolului XXI dar cu atat mai interesante si tratate original. Matur, indraznet, curios, Kafka Tamura descopera lumea si se autodescopera chiar daca va trebui sa implineasca blestemul tatalui sau, ca in tragedia antica, de a face dragoste cu mama sa si cu sora sa, cu a doua, in vis, refacand, pe coordonate moderne, mitul lui Oedip.Asemanarea cu personajul antic nu se opreste aici, el suspectandu-se si de uciderea tatalui sau, vanatorul de pisici, lucru straniu, pe care insa nu si-l aminteste .Pe parcursul romanului mai apar si alte indicii care conduc catre aceasta reactualizare a mitului antic in decorul straniu, ca in picturile lui Dali, din romanul lui Murakami. La inceput evadarea sa pare o simpla revolta adolescentina fara sorti de izbanda, dar cand locul in care se adaposteste este o biblioteca si cand persoanele care “lucreaza ” aici sunt fiecare din ele incarcate de mister si suferinte, propriul destin al tanarului de cincisprezece ani capata consistenta si se impleteste cu ale celorlalti. Directoarea bibliotecii ascunde o poveste de iubire tragica si un trecut enigmatic anticipat de inteligenta si incredibila maturitate a adolescentului Kafka, dar completat apoi cu propriile ei dezvaluiri: ea intalnise perechea ideala de care vorbea Platon, cu care refacea intregul originar dar pe care o pierduse datorita absurdului existential, ceea ce-i marcase definitiv viata facand-o sa se rateze ca femeie. Ca personaj, nu mi se pare foarte diferita de alte personaje feminine ale lui Murakami, asemanarea cea mai puternica putandu-se stabili cu Sumire, din romanul “Iubita mea Sputnik” pe care deasemenea o poveste stranie de iubire o marcheaza definitiv, facand-o inapta sa se mai deschida altor posibile povesti de iubire..Si totusi ea, conform unor rememorari si asociatii bizare pe care le face tanarul Kafka, pare a fi mama lui Kafka iar acesta, locuind in camera in care pe vremuri locuise tanarul iubit al d-nei Saeki, se indragosteste de d-na Saeki ,adolescenta de odinioara, care il viziteaza noaptea si de fapt face dragoste nu cu fantoma d-nei Saeki ci chiar cu femeia despre care presupune ca ar putea fi mama sa.
Al doilea plan narativ cuprinde, narata la persoana a III a povestea lui Nakata, un om ciudat, considerat de colectivitate handicapat, de aceea traieste doar din ajutor social, nu stie sa scrie dar ascunde o putere interioara necunoscuta celor din jur dar care ,dupa cum spune tanarul Hoshino, devenit din pura intamplare, ucenic al lui Nakata,un fel de Sancho Panza al acestuia, cum remarca foarte inspirat un alt comentator al acestei carti, are in el puterea de a deveni maestru, lucru imposibil oamenilor comuni. Fara sa merg prea departe cu comparatiile, as vedea aici o revenire a unor idei ce vin tocmai din romanul rus, din Dostoievski (de altfel , lasati-ma sa va soptesc si asta, unul dintre autorii mei preferati), si anume, existenta cuplurilor, victime-calai, stapani si slugi, ucenici si maestri .Motivul pentru care Nakata nu are trecut si se simte gol pe dinauntru este experienta stranie traita in copilarie in timpul celui de-al doilea razboi mondial in padure, experienta in urma careia Nakata a stat in coma 2 saptamani iar cand s-a trezit nu a mai avut nici amintiri nici memorie. Redand aceasta experienta, autorul adauga romanului sau o alta categorie a fantasticului care il apropie de SF, sugerandu-ni-se ca grupul de copii din care facuse parte si Nakata cu aproximativ 50 de ani in urma, cu invatatoarea lor ar fi fost subiectii unei experiente desfasurate de calatorii unei nave spatiale necunoscute. Una din putinele minusuri ale cartii ar fi abandonarea acestui fir si inlocuirea acestuia cu alte tipuri de fantastic: miraculosul mitic si magic, straniul utilizand intr-o mixtura adesea derutanta pentru un cititor neinnitiat in acest gen de lectura teme majore ale literaturii fantastice ca visul, obsesia absolutului, intamplarile ciudate si inexplicabile pe care incercarea de a le transpune in registrul plauzibilului si rationalului este sortita esecului.Si totusi Nakata este un instrument al destinului care implinind anumite lucruri pentru ca asa trebuie, devine cu fiecare experienta pe care o parcurge, mai intelept, dovedind ca de fapt nu este vid in interior si ca necunoasterea scrisului si a cititului este compensata de alte facultati, superioare..Si el fuge, evadeaza, din casa, din orasul in care a locuit toata viata, la fel ca si tanarul Kafka dar fuge pentru ca, banuieste l-a ucis pe tatal lui Kafka din motive obscure.
In drumurile lor paralele, cei doi nu stiu nimic unul de altul dar catre sfarsitul cartii, drumurile se apropie , asa cum era de asteptat de catre un cititor care nu are rabdare si doreste sa anticipeze sfarsitul cartii, asa cum, va spun tot in soapta, fac eu,Ceea ce cauta Nakata cu ardoare, ascunzandu-se de politie, ghidat de tanarul sofer Hoshino, care abia acum parea ca si-a gasit un rost vietii sale, se apropie de deznodamant. Nakata ajunge chiar in biblioteca in care se adapostise tanarul Kafka, cautat si el de politie, tot in legatura cu moartea tatalui sau.Importanta este misiunea si chiar daca Nakata nu o poate realiza, cel care ii supravietuise, a preluat de la acesta dorinta si puterea de a o indeplini, ceea ce si face, totul invaluit in aceeasi atmosfera misterioasa si incitanta.
Pe langa derularea intamplarilor intr-un mod care te tine captiv ore intregi (credeti-ma, in cu totul alt mod decat m-au tinut captiva miile de pagini din romanul Stieg Larsson, Millenium) pendularea dintre real si fantastic si incarcatura de simboluri, reprezinta o alta reusita a cartii. Granitele dintre real si fantastic sunt deseori estompate, limitele temporale si fizice dispar iar eroii calatoresc cu usurinta prin timp fara sa sesizeze riscurile la care se expun.Insistenta cu care apare in romanele lui Murakami motivul padurii misterioase care te vrajeste si in care te poti pierde definitiv mi-a amintit de nuvela lui Mircea Eliade “Nopti la Serampore”.
Am fost impresionata de simbolurile muzicale din toate cartile lui Murakami. Si in “Padurea norvegiana” si aici, (un alt indiciu despre aproopierea dintre Kafka si Oedip, )un text muzical foarte valoros, devine pretext pentru apropierea personajelor, pentru facilitatea autocunoasterii, pentru usurinta comunicarii si a revelarii unor aspecte despre sine nestiute pana la impactul decisiv al Muzicii asupra personalitatii celui care o descopera si se descopera pe sine altfel decat se stia, mai uman, mai sensibil, mai profund asa cum se intampla aici cu soferul Hoshino, in contact cu muzica lui Beethoven si Haydn.
Dupa lectura cartii nu numai personajele descopera despre sine lucruri pe care nu le banuiau ci si cititorul atent, ramane impresionat de complexitatea launtrica pe care o ascunde si de modalitatile si imprejurarile in care se poate revela.
Nu in ultimul rand, titlul cartii inspirat de o pictura a iubitului d-nei Saeki la varsta la care se afla actualul erou tanarul Kafka, este extrem de bine sustinut prin scenele care se leaga si se desfasoara in camera biblitecii in care locuise cu peste 30 de ani in urma acest iubit al d-nei Saeki, camera ce tainuise si iubirea lor.
M-au impresionat versurile cantecului compus de d-na Saeki intitulat chiar “Kafka pe malul marii< cantec in care si-a transpus intensa dar , fara sa anticipeze, scurta poveste de dragoste.Refrenul cantecului sustine inca o data, daca mai era nevoie, apropierea pe care am facut-o dintre Kafka si Oedip, cel care a dezlegat intrebarile Sfinxului.
Intr-adevar, , fiecare lucru are o piatra de intrare pe care o tot cautam o viata intreaga.Aceasta carte ascunde prea multe intrari ca sa poti crede ca ai gasit-o pe cea buna.Va las pe voi sa va cautati propria intrare in ea.
Istoria unui cantec, Gloomy Sunday…A fost compus de pianistul Seress Rezso. În 1933, Seress acesta a fost părăsit de către iubirea vieţii sale. Distrus, cu inima spulberată, a compus acest cântec. Acestea sunt versurile originare :
Duminica tristă,
cu sute de flori albe în capelă, iubito,
am aşteptat-o în rugăciune.
Astă duminică dimineaţă, visele mele te-au bântuit.
Şi totuşi, mesagerul amărăciunii mele s-a întors fără tine.
De atunci sunt tot aşa de trist în fiece duminică,
lacrimile-s potiune, şi pâinea-cea-de toate-zilele mi-e hrană amară.
Duminica tristă
În cea din urmă duminică, iubito,
Vino spre mine! îţi voi fi deopotrivă părinte,
sicriu, catafalc ori giulgiu.
De asemenea, atunci, cununi te vor aştepta,
da, cununi – şi un sicriu, inflorite sub copaci,
voi să-mi iau ultima plimbare.
Şi cu ochii larg deschişi pentru o ultimă privire asupră-ţi,
nu ai teamă de ochii mei, încă în nefiinţă,
voi să te binecuvântez …
Ultima duminică.
In jurul anului 1940, cântecul a ajuns pana în America unde a devenit un hit in interpretarea lui Billie Holliday, care l-a supraintitulat “Hungarian Suicide Song”. După aceea cantecul a fost reluat de nume celebre ca Sarah Vaughan, Ray Charles, Serge Gainsbourg, Ray Charles, Marianne Faithfull, Björk, Sarah Brightman, Portishead, Elvis Costello, Marc Almond etc.Exista legende potrivit carora, in perioada cand a fost compus acest emotionant cantec, au existat 17 sinucideri in Budapesta, ceea ce a condus la interzicerea cantecului…Se pare ca, totusi, exista dureri care nu pot fi tratate prin nimic…
Poate de aceea, savantii s-au gandit sa modifice genetic animalele destinate sacrificiului in vederea consumului uman pentru ca acestea sa nu mai simta durerea.stiri-stiintele_vietii-6124771-vacile-trebui-modificate-genetic-pentru-nu-simti-durere.htm?cfat=,Oamenii…sunt oameni tocmai prin aceea ca simt si nu uita durerea. Nu ma refer, desigur, la durerea fizica, pe care o simt si animalele.simt_animalele_durerea.html. Stiu, spun platitudini, lucruri banale, nesemnificative… Am simtit nevoie sa fac un inventar al durerilor, a ceea ce ne-a provocat candva durere si nu vom putea uita, nu se va putea vindeca niciodata, a ceea ce lasa urme atat de adanci in constiinta noastra, pe fata noastra, in vocea noastra, in forma literelor pe care le scriem hartie, pe forma corpului, poate chiar pe intensitatea cu care ii privim in ochi pe ceilalti si ei, fara sa fie buni psihologi, stiu ca au in fata un om care nu a uitat Durerea.
Medicii spun: durerea nu trebuie suportata, si inventeaza atatea pastile incat durerea este incetul cu incetul aneantizata odata cu constiinta noastra parca , iar dupa ce trece efectul calmantelor, suntem parca mai expusi durerii, mai vulnerabili.
Psihiatrul spune: durerea trebuie retraita, rememorata cu aceeasi intensitate ca in trecut si apoi ea se va elimina, se va uita.
Eu nu sunt medic, nici psihiatru si cred ca: durerea nu poate fi calmata, aneantizata, uitata, distrusa…de nimic si nimeni niciodata. Cui ii place sa-si inventarieze durerea? Sa-si aminteasca primul “Nu se poate!”, din viata de copil, prima infrangere, prima iubirea neimaparatsita, imatura, ciudata, ireala, dar totusi, dureroasa…Si apoi, nu poti uita si nu te poti ierta ca atunci cand prietena ta cea mai buna a avut nevoie de tine, erai departe si nu ai putut-o ajuta, nu ai putut impiedica iremediabilul. Nu te-a acuzat nimeni, doar constiinta ta. Cand dupa lunga vacanta de vara te-ai intors la scoala si profesoara ta preferata murise intr-un accident de masina, iarasi te-ai acuzat ca nu ti-ai luat ramas bun de la ea. Si ai simtit din nou durerea. Durerea de a trece in fiecare zi pe aceeasi strada pe unde ai fost candva fericita, durerea de a te intalni cu toti care au reusit acolo unde tu ai esuat, (nu, nu invidia te macina ci revolta impotriva neputintei tale), durerea de a scrie pe nisip ceea ce valurile sterg imediat si nu pe stanci, cum ai fi dorit, durerea de a evita apele adanci de teama ca nu stii sa inoti (seamana cu lasitatea sau cu instinctul de conservare, dar tu o simti ca o durere), durerea de a nu privi in jos de la inaltime de teama ca ametesti si poti sa cazi si nu vrei sa declansezi compasiuni ridicole a doua zi cititoarelor ziarelor (“Saraca! Cine stie ce boala o fi avut!” sau zeci de comentarii mai mult sau mai putin inspirate la editia online a ziarului care ar consemna cu litere de-o schioapa disparitia ta), durerea de a nu putea juca mai multe roluri, nici macar unul, si acesta jucat prost (nu meriti sa primesti nici macar “Zmeura de aur” pentru cat de prost iti joci rolul), durerea de a fi nevoita sa zambesti cand de fapt ai chef sa injuri sau sa urli, durerea de a nu putea bate cu pumnul in masa lui D-zeu ca-l rogi sa-ti acorde o audienta sau macar un interviu netrucat, durerea dea fi un pic…altfel si de a nu gasi nicaieri un leac impotriva acestei stari, durerea de a nu putea inventa o limba comuna cu a celorlalti…Durerea de a sti ca exista dureri mai mari decat ale tale, pe care nu le poti opri, impiedica sa se aseze ca un strat de pulbere radioactiva deasupra vietii semenilor tai, necunoscuti, dar totusi, oameni…Dureri atat de mari, pentru care nu exista cuvinte spre a le putea descrie, imagini sa le cuprinda, sunete sa le exprime…Pur si simplu:durerea de a fi…sau de a nu fi aici cand tu te visezi in alta parte, in alta parte, cand tu te visezi aici….
