Pierdut dreptul la intimitate…

Pierdut dreptul la intimitate,

lumea e o vitrină uriaşă

prin care trec limuzine şi tancuri imune la cioburi şi sânge,

în stradă soldaţi fără uniforme şi uniforme fără soldaţi

căutându-se în vitrina din care surâde cinic un manechin celebru

odată, ascunse în pupilele lui dilatate hărţile

pe care nu le vom mai cunoaşte,

drumurile pe care ne vom împotmoli,

deşerturile care ne vor înghiţi,

în văzul lumii care plânge şi comută pe alt canal al realităţii.

E greu de suportat atâta transparenţă,

iubind trebuie să uiţi totul,

uitând totul vei iubi din nou,

obositele juliete şterg praful de pe ultima ediţie shakespeare

inutilă ca o mătură lângă un aspirator,

deopotrivă ne scăldăm în apele colcăind de viruşi ale aceloraşi sentimente

înotând speriate în vopseaua uscată de pe paleta unui pictor invizibil…

Un loc în lumea nimănui

Un loc în lumea nimănui

Mi-au trebui douăzeci de ani de căutări ca sa te gasesc. Confundam mereu flacara şemineului electric cu aceea a unui şemineu adevărat, cascadele dintr-un parc de distracţii cu o niagară reală, răgetul stins al leilor dresaţi cu chemarea junglei, iubirea bărbatului de langă mine, cu Iubirea. Într-o zi sau poate într-un amurg, lucrurile importante nu se petrec decat in zori sau in amurg, cand ne pregăteam să ne mutăm, întotdeauna mi-au placut schimbările, de identitate, de domiciliu, de suflete, de trupuri, în podul casei, un tablou, neterminat, abandonat, o acuarelă decolorată… acoperită de praf dar atrgându-ţi privirea ca o cascadă uitată prin care timpul continua să curgă risipitor. Când în jur era penurie de timp şi el se vindea pe cartelă unor privilegiaţi…Un peisaj uitat dar sedimentat undeva in straturile cele mai adânci ale subconştientului meu, ţâsnind acum brusc la suprafată: o bancă… pe care stăteai tu, …aşteptându-mă, un şevalet, trusa de culori alături, abandonată, amânând momentul revelaţiei.. O alee goală pe care tropăiau paşii copiilor pe care i-am fi putut avea. Tu si cu mine. O mână trăgând discret cortina unui anotimp cândva roz, acum cenuşiu. Am ridicat cu teama tabloul prăfuit şi am trecut încet, cu grijă, să nu impraştii odată cu praful, şi patina subtire de culoare, peste rama tabloului, dincolo, reluându-mi locul în peisajul neterminat, unde tu continuai să mă astepţi…

GRIGORE VIERU…. STIU, CANDVA LA MIEZ DE NOAPTE…

STIU, CANDVA LA MIEZ DE NOAPTE…

“Nu credeam sa invat a muri vreodata…”, Iata ca tu, Grigore Vieru, prin vocea celui pe care l-ai iubit atat de mult, Mihai Eminescu, despre care spuneai cu adoratie :”Nu pot sa nu ma ating de el. Lupta cu el imi da din el tarie sa exist…”, prin vocea ta, m’ai invatat sa mor un pic…

Era de mult, in 1998,  ceea ce vreau sa va povestesc..Fiica mea cea mare era in clasa a doua. Tocmai aparusera manualele alternative. Eram atat de fericiti ca fiii nostri au acces la un alt fel de educatie, la un alt fel de informatie…necenzurata, nefalsificata…nedistorsionata de minti bolnave si indoctrinate cu lozinci si clisee… In manualul de citire al fiicei mele era un text de Grigore Vieru, de o frumusete si o sensibilitate care m-au determinat sa-i caut imediat cartea in librarii.

Stiu: candva la miez de noapte

Ori la rasarit de soare

Stinge-mi-s-ar ochii mie

Tot deasupra cartii sale…

Am gasit-o…Era un volum intitulat “Radacina de foc…” aparut la editura Univers, cu ilustratii ale marelui pictor Sabin Balasa, trecut si el prea devreme in eternitate…A doua zi, fiica mea s-a grabit, incantata sa duca volumul la scoala…Nu voi uita niciodata sfintenia, respectul cu care mainile invatatoarei, o doamna iubitoare de literatura si un pedagog exceptional, au atins CARTEA…murmurand cu emotie:’Grigore Vieru”…o carte aparuta aici in Romania..Era intr-adevar un eveniment, inceputul unui sir de evenimente cand literatura din Basarabia a devenit si la noi cunoscuta, iubita asa cum merita iar scriitorii basarabeni au inceput sa-si dobandeasca locul si rolul cuvenit in spiritualitatea romaneasca.

Au urmat alte volume la de poezii ale marelui poet si popularitatea lui a crescut, si aici in Romania, dincolo de Prutul pe care visa sa-l treaca, asa cum altii visau sa ajunga in Cosmos, vis dealtfel implinit fizic in 1973, dar spiritual, prin creatia sa, poetul incepuse marea trecere inca din 1978 cand ii apruse primul volum de versuri in Romania intitulat Steaua de vineri la editura Junimea din Iasi, la fel si numarul cititorilor si iubitorilor sai. Intr-o lume care isi adapta gustul estetic la vocile poetice ale momentului, poezia lui despre patrie, valorile traditionale, iubirea de neam si tara, cunoastea adepti si castiga premii si recunoastere nationala si universala. Citez doar cateva din distinctiile care i s-au acordat de-a lungul timpului, fara sa consider ca in felul acesta s-a recunoscut indeajuns geniul poetlui si contributia sa la supravietuirea unor valori si idealuri amenintate cu disparitia in mult prea agitatul si tulburatul secol XX si inceput de secol XXI:

1985.Titlul onorific de Maestru emerit al artei din R.S.S.M.

1989. Revista «Flacăra» îi acordă Premiul pentru poezie.1989.

1990Cartea «Mama» este apreciată ca cea mai populară carte a anului 1989. Societatea prietenilor cărţii «Vasile Alecsandri» îi acordă pentru această carte Premiul «Mihai Eminescu».

1990.I se acordă Premiul Mare pentru literatură al Fundaţiei «Crescent», Bucureşti. Este  ales  membru  de  onoare al Academiei Române.

1992.Academia Română îl propune pentru Premiul Nobel pentru Pace.

1994. se decernează Premiul internaţional pentru poezie «Lucian Blaga».

1995.Premiul „Poetul anului” acordat de Editura Adrian Păunescu şi  Marele Premiu pentru anul 1994 acordat de postul de televiziune Tele 7 ABC din România pentru cultivarea şi protejarea limbii române.

1996.Devine laureat al mai multor publicaţii din România şi al săptămânalului Literatura şi arta „pentru risipa de suflet şi marea Poezie pe care ne-o dăruieşte”.

În ziua Duminicii Mari  poetul instalează o piatră funerară comună (pentru mama şi pentru sine)  pe mormântul mamei  cu următoarele epitafuri dăltuite de sculptorul Tudor Cataraga: „Pierzând pe mama, îţi rămâne Patria, dar nu mai eşti copil”, iar pentru sine: „Sunt iarbă, mai simplu nu pot fi”.

2000.Este decorat cu Medalia guvernamentală a României „Eminescu. 150 de ani de la naştere”. I se acordă Diploma şi trofeul Fundaţiei  „România — 2000”. Este laureat al săptămânalului Literatura şi arta „pentru verticalitate şi dăruire întru Poezie şi Frumos”.

2005 Este sărbătorit cu ocazia jubileului de 70 de ani. Universitatea Pedagogică „Ion Creangă” din Chişinău îi acordă titlul de Doctor Honoris Causa „pentru contribuţia la valorificarea tezaurului literaturii naţionale şi merite deosebite în completarea fondului didactico-metodic al învăţământului naţional cu opere remarcabile”. La Sala cu Orgă se desfăşoară un spectacol de omagiere a poetului, iar la Teatrul Republican de Păpuşi „Licurici” are loc premiera spectacolului Planeta de rouă după versurile lui Grigore Vieru (regie Titus Bogdan Jucov, scenografie Angela Josanu şi Ion Puiu.

2005.La Editura Litera  Internaţional apare Albinuţa într-o nouă ediţie revăzută şi completată.

Editura Prut Internaţional scoate de sub tipar două volume dedicate poetului: Grigore Vieru: poetul arhetipurilor de Mihai Cimpoi şi Un discipol al lui Orfeu: omagiu poetului Grigore Vieru la 70 de ani, volum îngrijit de soţia poetului Raisa Vieru.

Oricat de mult l-as pretui si oricat de sincere ar fi sentimentele mele de admiratie fata de creatia sa, nu pot vorbi despre el mai bine decat o face poetul insusi prin versurile sale:

“Reaprindeţi candela-n răscruce
Lângă busuiocul cel mereu—
Degerat la mâni si la picioare
Se întoarce-acasă Dumnezeu.

Doamne, Cel din slăvi creştine
Ce păcate oare-ai săvârşit
Că te-au dus acolo si pe Tine
In Siberii fără de sfârşit ?!”

“Nu am, moarte, cu tine nimic,
Eu nici macar nu te urasc.
Vei fi mare tu, eu voi fi mic,” marturiseste Poetul cu modestie, cu seninatatea specifica marilor spirite pentru care intalnirea cu moartea e un eveniment firesc, concentrate in urmatoarea explicatie :” A fi simplu nu este o treaba usoara. A fi simplu inseamna sa mori cate putin in fiecare zi, in numele celor multi, pana cand te preschimbi in iarba. Iar mai simplu ca iarba ce poate fi?”

Voi continua sa-ti citesc “maiastra carte’…, nu o voi inchide niciodata, recitind-o cu emotie cu dragoste,…dorindu-mi ca intr-o buna zi visul tau sa se implineasca.

“…Am s-ajung atunce, poate,

La mijlocul ei aproape.

Ci sa nu inchideti cartea

Ca pe recele-mi pleoape.”

Dumnezeu sa te aiba in grija sa si a te odihneasca in pace, iubite Poet al neamului romanesc!

Conjugare

Conjugare

Eu nu am auzit. Eu nu ştiam că nu aud.

Cineva voia ca eu să nu aud. Cineva făcea totul ca eu să nu aud.

Cineva auzea. Bătăile tot mai puternice de inimă, în inimă, în uşile închise,

in uşile care nu s-au făcut la o casă care nu s-a construit

într-un vis pe care nu-l revendica nimeni.

Eu am început să aud când am văzut uşile ce-şi căutau peretele,

peretele ce-şi căuta cărămizile, cărămizile ce mă căutau pe mine,

sã se odihneascã un mileniu pe umerii mei,

când am început să aud, am înţeles că eu auzeam chiar şi atunci

când credeam că nu auzeam, am înţeles că voi auzi şi ceea ce nu vreţi să-mi spuneţi, voi mă auziţi?

Dacă da, de ce nu-mi răspundeţi?

Execuţie in stil XXI

Aşează-te în acest poem ca într-un scaun
electric ieşit din uz (aici condamnarea la moarte a fost abrogatã)

ca un leu bătrân de care circul se leapădă la
periferie cu ruşine şi dezgust

brusc, scaunul şi-a recăpătat instinctele şi
muşcă din tine, nevinovatul de toate păcatele neinventate de altii,

aşază-te în acest poem ca un fetus mort într-o
cutie de carton aruncată noaptea la ghenă, aşază-te aici pe ecranul uriaş al
computerului

ca într-un sicriu, ca într-un cimitir anonim
din care s-au pierdut toate numele morţilor, oricum, numele

n-are
importanţă,

eu stau aici, înrolată voluntar in plutonul de
execuţie aşteptând comanda care să te mai ucidă o dată, şi te plâng de parca

ar fi trebuit chiar mâine eu să te nasc,

şi te iubesc, de parca ai fi avut şansa să alegi moartea în locul
vieţii,

îmi tremura mâna pe tastatură şi sper ca
dintre miile de arme îndreptate spre tine doar a mea să-ţi atingă de la început
inima, să nu le simţi pe celelalte care-ţi vor umezi inutil colţul gândurilor şi genele cuvintelor care
vor încerca inutil să mai spargă monitorul computerului,

ca un deţinut într-o închisoare de maxima
securitate tentând vigilenţa gardienilor,

resemnează-te să rămâi aşezat, ascuns, apărat
aici, în poemul meu, chiar şi după ce eu voi fi terminat de scris poemul sau
poemul mă va fi terminat pe mine de inventat,

dându-mi iluzia că încă te văd în spatele
ecranului când de fapt tu m-ai creat într-o noapte de insomnie şi în zori m-ai
aruncat la recycle bin

despre-oameni-care-nu-mai-vin

despre-oameni-care-nu-mai-vin

Mereu ne luam rămas bun îngenuncheaţi

în noi înşine, înconjuraţi de păpuşi dezmembrate

cu silicoanele sânilor explodând până aici în poem,

de copii plângând în pumni de teamă să nu li se interzică plânsul,

de sunete de piane dezacordate, de sirene ale

unor nave în derivă , urmăriţi de privirile inocente

ale celor ce încă nu ştiu: îngeri înfrânţi delirând

biografii părtinitoare despre oameni –care—nu –mai-vin,

ne pregăteam

de întoarcere acasă după o scurtă despărţire: viaţa

DUBLU CLICK PE ACEST POEM

DUBLU CLICK PE ACEST POEM

restauratorul întârzie la vernisajul propriei vieţi

care se trăieşte singură sub ochii noştri –un animal insuficient dresat

care începe reprezentaţia înainte de sosirea dresorului, păcat de zahăr şi de bici,

aş fi putut îndulci cu el toate experienţele mele amare,

păcat de bici, puteam să-mi dresez amintirile să se încadreze

într-un puzzle mereu ratat

buchetele de flori şi şampania inutile în absenţa restauratorului,

cineva a uitat să-l anunţe că mai are ceva puţin de retuşat

s-au epuizat rezervele de culoare, de aceea viaţa lui seamănă cu o fotografie alb-negru

cu rare pete de culoare scăpate de sub vigilenţa gardienilor,

curioşii, plictisiţii de telenovele şi seri râncede în familie,

obosiţii de ecranul viu colorat al computerului, resemnaţii şi refuzaţii de la alte vernisaje,

respinşii de la ospiciile preapline şi de la alte ospăţuri lăpuşniene,

vin la vernisajul Restauratorului, ascunzând sub vorbe mieroase şi zâmbete umile

arme primitive de la ultimul muzeu vizitat şi epuizata coroană de spini pe care vor s-o aşeze pe capul cuiva, dispuşi să nu rateze a doua venire şi toate celelalte incluse în preţul biletului spre înviere

UN COŞMAR DIN SOMNUL LUI DUMNEZEU

UN COŞMAR DIN SOMNUL LUI DUMNEZEU

Se întâmplă din când în când

să fiu confundată cu o cerşetoare,

arestată,

interogată

şi obligată

să-mi dau trecutul la nufărul

să desconspir cele mai vulnerabile puncte ale străzii

unde se adună neştiute de sticleţi

poemele bete,

strident machiate,

sperând să-şi câştige dreptul de o noapte pe o pagină de carte

măcar,

când în sfârşit sunt eliberată

trebuie

s-o iau de la capăt să-mi contabilizez emoţiile ,

să le conserv prin criogenie până când va reveni timpul lor

aici sau aiurea,

mă întreb dacă exist

sau

nu sunt

decât un coşmar abia început din somnul lui dumnezeu

despre care unii spun

că n-ar dormi niciodată

LITERATURA CA DROG, DROGUL CA LITERATURA? (I)

LITERATURA CA DROG, DROGUL CA LITERATURA?(I)

Pentru personajul-narator din romanul Pizdet de Alexandru Vakulovski,   termenul de “huligan” ar fi poate prea sarac si inexpresiv. Fara sa vrei, te gandesti la Huliganii lui Mircea Eliade, la Intoarcerea din rai ,la “golanii’ din Piata Universitatii si te intrebi: de unde vine acest tip de personaj al tinerilor scriitori pentru ca am mai descoperit un roman ce s-a dovedit avand o tema asemantoare Cele mai frumoase creiere de Silviu Gherman. Da, veti spune, puteam cumpara carti autentice de banii astia, aveti dreptate, dar acum faptul e consumat, mai rau decat atat e timpul alocat lecturii lor si, desigur, a scrie despre ceva ce nu ti-a placut e iarasi o greseala pentru ca atragand atentia asupra unor carti “indecente” nu ca titlu, ci in ceea ce priveste includerea lor in termenul de “literatura” si aparitia la edituri cunoscute, nu faci decat sa trezesti curiozitatea si sa determini sa le creasca numarul de cititori. Curioasa daca au mai scris si altii despre aceste carti, am fost surprinsa sa aflu de succesul de care se bucura in special primul dintre autorii citati, cartea cu pricina fiind publicata si pe  paginile internetului, fiind reeditata si fiind inclusa intr-o trilogie.Incep sa ma tem ca mi se va atribui termenul jignitor de “veche”, depasita, anacronica, desueta, etc. exprimandu-mi dezacordul fata de acest gen de scrieri.Imi asum riscul. Daca e sa gasesc totusi o scuza a curiozitatii care m-a impins sa le cumpar, (e adevarat cu o reducere de 20%, lucru pentru care sunt “profund “recunoscatoare editurilor care le-au promovat cu generozitate pe situl lor), scuza mea e faptul ca doream sa vad cat de departe sau cat de aproape sunt elevii mei de liceu care scriu proza, de momentul debutului. Dupa lectura acestor doua carti mi-am dat seama ca : ori elevii mei au trecut de mult de momentul debutului si ca acum ar trebui sa fie deja autori consacrtati, premiati cu cel putin 3 carti la activ pana la 27 de ani, ori autorii despre care va vorbesc ar trebui sa se intoarca la anii de liceu si sa ia niscaiva lectii de literatura, compunere ,de la profesorul lor de literatura. Da, e interesant sa fii descoperitor de talente, sa decizi TU cine este important, original si merita sa apara la o editura cunoscuta

Poetul meu preferat – Virgil Mazilescu si un poem preferat….”Satov”

ei au lumea lor si lumea asta a lor imi face greata
si chiar cu o cutie goala de conserve in gura sunt gata sa urlu
si chiar cu o bomba in maduva sirei spinarii sunt gata sa urlu
ca au lumea lor si ca lumea asta a lor imi face greata