Exercitii de automodelare

Articol publicat  
http://www.romaniaculturala.ro/images/articole/mariapostu8286familia510.pdf

Romanul Drumul la zid a apãrut în 1984 (Ed. a II-a: Editura Ideea
Europeanã, 2009)

Si personajul principal, Castor Ionescu, este o variantã a lui Grobei, care parcurge în sens invers drumul lui Grobei, sau, dupãmãrturisirile lui Breban, Castor Ionescu este Paul din Animale bolnave.Numele sãu are o dublã semnificaþie. Ionescu, simbolul anonimitãtii, si Castor e un nume cu aluzii mitologice.În timp ce Grobei, aflat laînceputul întemeierii cãsniciei, este supus iniþierii, descoperirea lui Farca si transformarea lui într-un obiect de cult, în paralel cu metamorfozarea lui Grobei dintr-un tip comun, într-un stãpân, cu Castor Ionescu se întâmplã altceva. El are o familie cãreia i se consacrã cu patimã, cunoaste cele douã forme de iubire, paternã si masculinã, e un fel de tatã si sot model, si totusi, în acest aparent Cãtãlin, se ascunde un Luceafãr,un Aliosa dostoievskian, care a gustat din fructele vietii si a simtit tentatia de a vedeace se întâmplã „dincolo”, pe celãlalt drum, pe care nu l-a ales, al renun-tãrii, al abandonãrii acestei existente confortabile, cãldute. Ce mistere se ascund pe celãlalt drum, pe care nu l-a ales, ce l-ar fi asteptat dacã l-arfi ales? O posibilã pistã de lecturare a complexitãtii personajului ne oferã N. Manolescu: „Personajele si actiunile lor existã în acelasi timp într-un plan imediat perceptibil, real, si într-unul secret, ideologic, mitic.Ne ascund în permanentã ceva.”Dar pânã la sfarsitul romanelor, cãci ne-am confruntat cu aceastã existentã dublã si în romanul În absenta stãpanilor, nu aflãm acel ceva pe care personajele nu vor sã-l devoaleze. Ele preferã sã-si pãstreze inefabilul si ambiguitatea, respingând încadrarea într-o serie datã, epuizabilã si uniformizantã. Si iatã-l pe neînsemnatul Castor Ionescu, functionar la o întreprindere de aprovizionare, metamorfozându-se – nu brusc, precum Gregor Salsa- , în ceva strãin naturii sale intime – treptat într-un fel de sfânt, pierzându-si vitalitatea, spiritul sangvinic de care se acuzã, si devenind imun la ceea ce reprezentase pânã acum bucuria vietii, instalându-se într-un soi de ascezã. El isi refuzã micile bucurii existentiale care-i coloraserã pânã atunci existenta, cum ar fi concediul la mare alãturi de familie, alegând sã-si purifice spiritul,supunându-l la efort fizic si la reîntoarcerea familiei sale, se pare cã„boala” i-a trecut si îsi reia „corvezile casei pe care le iubea acum îndoit”.O formã de a-si ascunde „puterea” realã, originea miticã, prevalneta realului asupra sacrului, este încercarea de a pãrea la fel ca ceilalti: „Era din nou fericit. Îsi reluase munca sa la birou, corvezile casei pe care le fãcea acum îndoit: în primul rând se ostenea pentru ai sãi, pentru «avutul sãu pãmântesc», apoi, în al doilea rând, eforturile acestea zilnice, fizice, erau un semn (numai pentru el, evident) cã totul era în regulã, cã era ca «si ceilalti», într-adevãr egal cu ceilati (un fel de aristocartie aceastã egalitate!), cã era, devenise cel de dinainte”.

În modestul functionar, se ascunde un ales, care însã, pentru a-si
dovedi superioritatea, va trebui sã parcurgã cercurile ascezei, ale umilin-
tei, ale îndoielii: „În fiinta lui de muritor oarecare se ascunde zeul”.

Este oare Castor unul dintre cei care îsi trãdeazã ursita, în sensul conferit de
Mircea Eliade acestui termen si cãruia i se permite sa-si intuiascã trãdarea si sã ispãseascã prin suferintã aceastã trãdare? Autopenitenta nu s-a încheiat: el îsi pãrãseste familia si începe a se pregãti pentru cealaltã viatã, stârnind la cei din jur o reactie dublã: pe de o parte, un vag dispret, care se manifestã în forme ironice, pe de altã parte, admiratia unora care, vrãjiti de puterea lui, încep sã-l urmeze, mai ales cã functionarul „fãcea zilnic «exercitii de moderare, de flegmatizare», cum le numea el, exercitii de «autostãpânire», de «limitare a exceselor» etc.” În acest moment, eroul pare victorios, multumit de ea, desi nu era definitivã, „o victorie care nu a uitat cum fusese el, ce munci complicate si curajoase trebuise sã îndeplineascã pentru a ajunge asa cum fusese, pentru a ajunge din nou ceea ce fusese”. Precum la eroul din poveste, sub semnele banalului se ascunde unicitatea ,si la Castor Ionescu unicitatea preferã sã se ascundã, temându-se de reactia profanilor. Dar nu doar neinitiatii sunt ostili indivizilor alesi, ci si el, în care vituiesc doi Castori, se teme de constientizarea adevãratului eu, ascunzându-se în banalitate, sã nu piardã ceea ce are. Extraordinarã, având un rol premonitoriu asupra destinului lui Castor cel aflat la începutul initierii sale, mi se pare întâlnirea dintre Castor si o femeie în varstã, pe care mi-as îngãdui s-o numesc: Bãtrâna.

„– Dumneata esti tânãr, îi spusese bãtrânica, dar esti deja întelept.
Îti prevãd un mare viitor! Pe cuvânt!
– Vai, doamnã, protestã jenat, râzând, într-adevãr înveselit Castor,
sunt încã tânãr, e adevãrat, dar nu sunt nici întelept si nici un «ilustru»
viitor nu cred cã mã asteaptã. (…) Sunt fericit cu prezentul meu!
– Ei, vezi cã esti un întelept? Fãcu doamna Barbu cu ironie. (…)
Vreau sã zic cã este ceva în jurul persoanei dumitale ca si cum… da,
parcã ar vibra aerul, asta…da, da, cred cã esti o personalitate, domnule
Ionescu! Esti o personalitate mai specialã, dar… oui-oui, vous avez une
forte personalité et, croyez-moi, je dis pas ça a tous qui m’aident à
porter mon sac, ha, ha!”
Bãtrana are rolul Sfintei Duminici din cunoscutul basm Povestea
lui Harap-Alb – de a-i revela eroului ascuns sub aparenta banalului, sacrul si misiunea dificilã ce-l asteaptã. Într-un cadru desacralizat, orasul
modern, civilizat, al secolului XX, ca în naratiunile lui Mircea Eliade,
sacrul s-a camuflat în profan, si naratorului îi revine sarcina de a-l revela
cititorului, revelatie pe care n-o poti avea la o lecturã superficialã. Din
pãcate, asemãnarea se opreste aici, cãci initierile la care este supus personajul, sau mai bine zis, se autosupune, nu-l vor conduce cãtre acea victorie posibilã într-un alt tip de societate. Sacrul rãmane definitiv camuflat în profan, chiar dacã la un moment dat, cititorul are impresia cã i-a simþit adierea eternã printre filele cãrtii: „Începu acum, revenit la «normal», sã se ascundã, cumva, în propria lui viatã. Sã se chirceascã, sã se ghemuiascã usor, sã fie si mai putin vizibil si sã nu atragã în nici un fel atentia”. Personajul parcurge toate variantele esecului, dar cu toate acestea, nu renuntã la ambitia de a relua, dupã fiecare rostogolire în genuni, urcusul sisific spre autodesãvârsire, cu pretul sacrificãrii celorlalti. În
finalul romanului, el devine un soi de Mîskin, deopotrivã sfânt si idiot,
deschizându-ne perspectiva de distrugere a zidului ce ne tine captivi în
neputinta unui spirit însetat de absolut. Castor are unele elemente
comune cu Grobei: obscurul Traian-Liviu Grobei se ataseazã neconditiont de textul ciudatului Farca, fãrã a-l trece prin filtrul propriei
conºtiinte, cum procedeazã modernitatea, text pe care îl descoperã, îl
reîncarcã, îl resemantizeazã, îl ridicã la Mit. Acelasi lucru se petrece si cu
Castor Ionescu, cititorul pasionat al Noului Testament, „viciul” lui secret
pe care-l practicã adãpostit într-o mansardã (stim de la Mircea Eliade ce rol stimulativ si creator are mansarda asupra unui spirit însetat de cunoastere, în acelasi timp, mansarda devine un fel de loc al sihãstriei, al izolãrii, al ascezei, al autopenitentei). El fuge aici, în mansardã,descoperind degradarea sa sufleteascã prin rutina cotidianã. Castor doreste sã se recreeze pe sine, lucru imposibil într-o societate de tip totalitar. Recluziunea este o formã de protest insesizabil pe plan general, care, pe plan restrâns, are urmãri tragice: „Excentricitãtile demonstrative ale lui Castor motiveazã omul-kitsch, demonul meschin al unei generaþii infraumane si al unei lumi maculate pânã la esentã.

Prin Castor, metamorfoza devine o renastere esuatã grotesc si absurd.
(…) Castor existã pentru a-si rata nasterea”.

Cititi articolul in intregime aici: si aici:

Despre emoţii, cu dragoste

Emotii, Editura “Spiru Haret”, Iasi, 2011, autor Livia Ciuperca

Livia Ciupercă este o persoană modestă, angajată voluntar mereu în serviciul altora, mai exact al culturii, al transmiterii şi cultivării emoţiei prin scris, prin respectul cuvenit unor mari personalităţi ale Iaşului şi ale României pe care le evocă, împreună cu iubitori şi admiratori de cultură. Astfel, sub patronajul Universităţii „Alex. Ioan Cuza” şi al Muzeului Literaturii Române din Iaşi, domnia-sa a fondat şi coordonează Simpozionul Naţional „Ioan Petru Culianu” (concurs – pentru elevi), ajuns acum la a XI-a ediţie, care se adresează  profesorilor, studenţilor şi elevilor de liceu. Implicată  cum este în atâtea activităţi, Livia Ciupercă are totuşi timp să se informeze, să viziteze târgurile de carte, să asiste la lansări, să se întâlnească cu personalităţi şi cu alţi cititori, mai ales, are timp să scrie. Şi scrie cu profesionalism, cu dăruire, cu talent, cu seriozitate, dorind să stabilească şi să impună repere valorice în haosul mediatic care uneori ne copleşeşte şi ne derutează.

De pildă, această carte intitulată sugestiv ”Emoţii” (Editura „Spiru Haret”, Iaşi, 2011) adună cu migală articole cu tematică diversă precum impresii culturale despre Iaşi, în ”Iaşul acum 100 de ani prin ochii presei”, articole în care sunt evocaţi cu emoţie personalităţi din diverse domenii ca folclor, istorie, religie, scriitori din toate epocile, mari actori, filme care i-au marcat şi ei şi nouă existenţa. Cu prilejul vizitării târgului de carte Gaudeamus 2010, Livia Ciupercă nu doar ”vizitează” ci se implică, este martor activ al tuturor evenimentelor, înregistrează cu sufletul şi cu aparatul de fotografiat clipe unice, momente pe care le imortalizeaă în această carte. De altfel, capitolul cel mai vast al cărţii este cel destinat Emoţiilor de lectură. Aici autoarea ne oferă impresii despre numeroasele titluri citite, autori din generaţii şi stiluri diferite, dar uniţi toţi sub semnul valorii şi al aprecierii în memoria cititorilor. Sunt recenzaţi critici cunoscuţi al căror cuvânt contează,  romancieri în vogă, români şi străini, jurnale, cărţi de memorii, jurnale, poezii, literatură fantastică, articole printre care, din când în când, sunt presărate şi comentarii pe marginea unor emisiuni culturale de la televiziune, autoarea urmărind şi aici ca pretutindeni, nu senzationalul şi evenimentul şocant ci fapta de cultură, artistul care prin arta sa, scrisă sau interpretată pe scenă aduce un surplus de emoţie spectatorului, cititorului, telespectatorului. Acest surplus de emoţie ne inundă din paginile cărţii Liviei Ciupercă, deoarece, domnia–sa este nu numai un cititor competent, avizat, care filtrează semnificaţiile textului lecturat prin imensul bagaj cultural pe care îl posedă, ci şi prin emoţiile mereu proaspete când întâlneşte un text care o înfioară şi îi stimulează fraza şi interpretarea, reuşind să ne trezească dorinţa de a citi şi de a-I verifica sau imita trăririle în faţa unei cărţi propuse spre lectură. De pildă, cartea Cum să uiţi o femeie a romancierului ieşean Dan Lungu îi prilejuieşte observaţii legate de diferenţierea ”erotismului ” de ”iubire”, încadrarea romanului în categoria romanului de analiză nedăunând cu nimic originalităţii şi forţei romanului. Autoarea aminteşte aici pe Proust şi Camil Petrescu, autorul, Dan Lungu, remarcă Livia Ciupercă, aplicând tehnica celor doi asupra ”existenţialului nostru contemporan”. Prin destinul personajului principal, considerat reprezentativ pentru generaţia sa, prin modalitatea artistică de tratare a temei, Livia Ciupercă concluzionează:”consider romanul lui Dan Lungu-o capodoperă a literaturii române, la început de mileniu trei”. Originale şi valoroase mi se par şi opiniile d-nei Livia Ciupercă despre romanul Hertei Muller, ”Încă de pe atunci vulpea era  vânătorul”, dar cele mai inspirate şi mai sensibile pagini sunt cele legate de mari personalităţi religioase, trecute în eternitate, ca Maica Tereza, Părintele Anania, Părintele Arsenie Boca sau Nicolae Steinhardt. Astfel, despre Părintele Arsenie Boca, autoarea afirmă cu respect:”Preot şi duhovnic, pictor vizionar, Părintele Arsenie Boca (1910-1989), rămâne în conştiinţa celor care l-au cunoscut sau nu, al acelora care au avut fericirea sfintei sale binecuvântări sau nu, un fiu al Credinţei Creştine, studiind şi respectând legile firii, iubind şi îndrumând pe semenii săi cu duhovnicească severitate.” N.Steinhardt este evocat cu ocazia audierii unei conferinţe susţinute de profesorul  G. Ardeleanu în Sala Senatului din Iaşi, intitulată ”Paradoxurile libertăţii în viziunea lui N.Steinhardt”, prilej cu care a fost lansată şi monografia lui G.Ardeleanu intitulată ”Perspectiva monografică” referitoare la viaţa şi opera lui N.Steinhardt. Lui Ioan Petru Culianu, faţă de care Livia Ciupercă are o atitudine deosebită de respect şi dorinţă de a-I păstra memoria vie, după cum arată neodihna şi dăruirea cu care organizează  Simpozionul consacrat operei acestuia  de 11 ani, domnia-sa îi consacră două articole…

Cronicile şi filele de jurnal reunite sub generosul titlu ”Emoţii” reprezintă o lecţie de sensibilitate, din dragoste faţă de orice înseamnă manifestare artistică, orice presupune naşterea unei emoţii. De la un eveniment public până la întâlnirea intimă a cititorului cu cartea când emoţiile sunt atât de puternice încât se cer împărtăşite celorlalţi, aşa cum procedează cu dăruire şi talent, sensibila Livia Ciupercă.

Romanul Luni de fiere de Pascal Bruckner sau criza cuplului modern

Gazeta sporturilor ne face un dar de vacanță mai aparte decît alte daruri culturale și beletristice cu care ne-a obsinuit deja:reeditarea unui roman de succes al scriitorului și eseistului Pascal Bruckner, figura-cheie a intelectualității franceze, numit filozof al actualitatii, colaborator la cotidiene de prestigiu, profesor la diverse universitati si institutii importante din Franta si America.

Romanul Luni de fiere a fost publicat la Paris in 1981 si tradus la noi in 2001, la editura 3 de Vasile Zincenco, avand o interesanta postfata scrisa de Vasile Dem Zamfirescu.Nu ma mira ca a fost ales tocmai acest roman spre a fi relansat, dat fiind reactiile diverse pe care le-a suscitat pe numeroase bloguri si in reviste de specialitate.Unii il socotesc roman pornografic, declarandu-se  vexati de ideea de a citi acest roman.Altii il compara cu Miller recunoscandu-i acestuia talentul de a vorbi artistic despre sexualitate, disociind-o deci de “pornografie”.Chiar editorii de la Gazeta sporturilor, prin recomandarea de pe coperta ultima ne indreapta atentia spre unu anumit cod, dar, dupa parerea mea, nu singurul in care poate fi citită cartea. ”Cartea tratează criza cuplului modern, sătul de monogamie.Oare este bine să trăim în convenția de a fi împreună până la capătul vieții, cu riscul de a ne distruge reciproc?” se întreabă aceștia.Și dacă vă imagionați că veți afla răspunsul în urma lecturii cărții, vă înșelați.Puteți adăuga acestei cărți de ficțiune, deși autorul, Pascal Bruckner, mărturisește în interviul adresat Gazetei sporturilor că a trăi o parte din întâmplările infuzate în narațiune, și cărți de psihologie, de sociologie, tot nu veți afla prea multe despre cea mai bună soluție pentru a evita disoluția cuplului modern. Poate experimentând pe propria piele, veți afla dacă într-adevăr, căsnicia este un cancer, cum numește însuși autorul de mai multe ori de-a lungul romanului, această instituție.

Cei mai multi insa il citesc, din curiozitate, din interes artistic sau non-artistic, profesional sau ca simpli experimentatori ai relației de cuplu.Dar cartea este mai mult decat un mod de a prezenta dedesubturile unei relatii sado-masochiste ajungând până la demontarea unor mecanisme și prejudecăți sociale prin modul cum se reflecta acestea la nivelul a două cupluri, aparent antagonice: cuplul alcătuit din doi profesori Beatrice și Didier, siguri pe relația lor și plecând să experimenteze noi modalități de cunoaștere în fascinantul Orient și cuplul ciudat dintre un ”bătrân” (în realitate, bătrânețea se datora accidentului său, și, de ce nu, vieții trăite la extremă), aflat în scaunul cu rotile, Franz și tânăra și fascinanta lui soție, Rebecca.Primii devin, fără să știe, cobai ai unui experiment demonic pus la cale de un membru al celuilalt cuplu, la început în complicitate cu soția sa, din amuzament, iar când lucrurile se complică, înțelegem că de fapt scopul pentru care cei doi inocenți, Beatrice și Didier (care până la final nu se mai dovedesc chiar atât de inocenți cum păreau), nu este demascarea imposturii lor existențiale și chiar pedepsirea celuilalt membru al cuplului, jumătatea  misterioasă, magnetizantă, atrăgând privirile tuturor bărbaților, frumoasa și impenetrabila Rebecca, în ciuda frivolității și promiscității în care se complace de multe ori..Aparent, ea este victima acestui complot bine jucat de omul din scaunul cu rotile, dar în final, nu poți decât să te întrebi:cine este victima?Cine călăul?Cine pe cine a jucat și s-a jucat?Urmărind destinele celor două cupluri antagonice, in aparență, ne întrebăm de partea cui este adevărul:de partea celor doi intelectuali lucizi, care stau în concubinaj de 5 ani și s-au decis la întoarcerea din călătorie, în care nu văd nici o amenințare pentru stabilitatea relației lor, să conceapă un copil?Sau în celălalt cuplu care a ars intens toate etapele umane și inumane ale unei pasiuni în care protagoniștii se devoră la propriu și la figurat?Poate că adevărul e undeva, la mijloc: nici cumințenia și lipsa de conflicte a relației cuminți, dezavuate de cei doi îndrăgostiți, Franz și Rebecca, dar nici pasiunea lor care îi distruge fizic, îi face să traverseze toate cercurile infernului , îi purifică în apele infestate cu prejudecăți pe care ei le ignoră și îi aduce la mal, alții decât cei care plecaseră.Mai curați?Purificați prin suferință?Naratorul principal, a cărui voce narativă este înlocuită în cea mai mare parte a romanului de ce a a omului din scaunul cu rotile, Franz, profesorul care plătește prin pierderea inocenței refacerea acelui cuplu ciudat, de o atracție maladivă, devine la final altul. Nu a cunoscut Orientul spre care pornise curios, dar  ceea ce a trăit, l-a maturizat și l-a ajutat să scrie, îndemn pe care i-l dă generos la final,(cinic dar , de vreme ce prin istorisirea sa, l-a  obligat pe inocentul Didier să devină altul, nu știu dacă mai bun sau mai rău decât cel de la începutul călătoriei),chiar demonicul său maestru, Didier..Nu, nu mai curați ci doar mai încărcați de nefericire, de blestemul de a iubi și de a urî cu aceeași intensitate, toate în aceeași persoană.Mai deziluzionați de neputința de a se identifica total și definitiv cu celălalt, din dorința cvasieșuată de a reface unitatea primordială, abia întrezărită la începutul relației cu Rebecca de către Franz, personajul plasmuit din pasta personajelor contradictorii, în care se ascunde deopotrivă, victima și călăul.De altfel, toate personajele suferă de această dualitate, de aceea a le acuza de sado-masochism, de experiente erotice limită, neadmise de bunul simț comun, mi se pare o gravă eroare.Dacă unii cititori sunt atrași de materialul erotic tratat aici detaliat îm scene realiste pe zeci de pagini, un cititor avizat va trece dincolo de descriptivismul și repulsia declanșată de scenele erotice și va citi dincolo de ele  în psihicul personajelor, depistând nu semnele unei maladii personale ci ale unei maladii instituționale care de secole impune limite și reticențe, inhibiții și stereotipii de neacceptat pentru primul cuplu, Rebecca și Didier dar care, se dovedește pe parcurs, îl fascinează și îl smulg din relația călduță , (în sensul dat termenului călduț de către Dostoievski în acel moto al romanului său,) cu Beatrice.Eroii tromanului sunt un fel de Demoni dostoievskieni ai secolului XX, în variantă franceză, care nu pot lăsa indiferent nici un tip de cititor.

Avertismentul dat de către autor prin acel moto extras dintr-un alt mare romancier al secolului XX, Scott Fitzgerald, ”Veghează să nu dispari în personalitatea alcuiva, bărbat sau femeie,” este admirabil susținut de  cele două povești de iubire sau de pseudoiubire.Da, veghea este inutilă, vrei sau nu, o parte din tine trece definitiv în cel cu care conviețuiești, voit sau nevoit și o parte din el a trecut deja in tine.Cititorule, ține seama de acest moto  când citești cartea!

Filmul Bitter Moon avand la baza romanul Luni de fiere a fost realizat in 1992 de regizorul Roman Polanski si are in distributie pe Hugh Grant, Kristin Scott Thomas.

Ispita- un roman de Marian Malciu

MARIAN MALCIU, ISPITA, ED SimArt, Craiova, 2009

Înca din primele pagini figura personajului masculin te atrage si devii interesat sa-i urmaresti filozofia de Don Juan modern. Fănel Nicolae, ofiter la brigda furturi auto , pare ca își  adaptează metodele de cucerire secolului în care trăiește și încearcă și pară superficial și ușuratic dar romanul dezvaluie cu sau fără intenția autorului de multe ori, contrariul.Escapadele sale rememorate chiar când își imaginează că se află pe drumul bătut și arhicunoscut al unei alte cuceriri, care însă nu pare așa de ușoară precum celelalte, alternează cu momente fierbinți din viața sa de soț aparent iubitor și fidel soției.Tot prin flash back aflăm câte ceva despre  începutul acestei căsnicii și despre cât de puternic a fost rolul tatălui Ancăi în cariera sa și în familia sa.Dar dacă ai închide romanul și ai crede că nu mai e nimic interesant de citit, ai pierde :interesantul, personalitatea dublă a lui Fănel abia acum se relevă: ziua e un polițist” model”, noaptea e pasionat de aventuri pe care nu le transformă niciodată în pasiuni și în timpul liber, inițiază afaceri necinstite, profitabile din punct de vedere financiar imaginându-și că nimic din ceea ce face el nu se va afla. Destinele femeilor din viața lui se întretaie și la un moment dat Anca, sotia frumoasa si indragostita de sotul ei despre ale carui aventuri are o vaga banuiala, Olga, o femeie care a avut curajul sa-l refuze si Mariana, o viitoare cucerire, deocamdata in stadiul de amica, se intalnesc fara sa stie ce le leaga.. Parasim teritoriul erotic, deocamdata, personajul dovedindu-se prins in mrejele unor afaceri necinstite .Personajul ce parea atat de sigur pe el pe teritoriul erotic este acum coplesit de teama ca isi va pierde libertatea : cercetat de DNA pentru fraude, Fănel dă jos masca din căsnicie pe care nimeni nu-l obligase să o poarte ci o adoptase din interes,  si se indeparteaza de Anca tot mai mult.Naratorul ii dezvaluie framantarile personajului si aflam cum a ajuns la acest mariaj si de ce nu a rezistat:nu a fost o casatorie din dragoste,  iar ceea ce a aparut dupa casnicie si putea fi luat drept dragoste, nu a rezistat.În ciuda acestor declarații și a  duplicitatii  sale, eroul totuși îți câștigă simpatia: ești de partea lui dar o compătimești și pe Anca și nu o condamni că își găsește refugiul în brațele unui bărbat liber. Desigur, ar mai exista si varianta de cititor care ar putea-o acuza pe Anca de faptul ca in timp ce sotul ei sufera enorm din cauza problemelor extrem de grave de la serviciu, (dorea sa-i ofere Ancai un confort material comparabil cu cel oferit de tatal ei, fata de care sotul are complexe de inferioritate), aceasta se refugiaza intr-o relatie ce pare mai puternica decat aceea din casatorie. Anca e o variantă modernă a Anei lui Slavici care nu știe nimic din hățișul în care a intrat sotul ei și care evită să devină o victimă.Nu e părăsește ci este părăsită de cel care, devenit un fel de personaj dostoievskian, se refugiază în brațele Bisericii și caută acolo alinare și puterea de a-și accepta destinul.Cercetarea lui de catre organele judiciare deschide ușa spre alte cercetări și cad în mâinile Justiției peștii mai mari.Puțin artificial mi se poare destinul Marianei , chelnerița-cenușăreasă care va deveni avocat , profilându-se la orizont o căsnicie între ea și pocăitul Fănel.Mai nedrept mi se pare că a fost autorul cu soția Anca, implicată într-o relație de dragoste cu șeful ei, un medic foarte bun si un barbat pasional.Aici se pare că rolurile se inversează:Fănel devine cuminte iar Anca abia acum află gustul dragostei, când poate compara doi bărbați, în defavoarea celui dintâi.E aici u ușor misoginism?

Cartea te ține cu sufletul la gură, este antrenantă, scenele sunt vii, încărcate de detalii veridice  și chiar picante, încât cred că autorul ar fi foarte potrivit să scrie și scenarii dramatice deoarece nu-i scapă nici un detaliu.Pe lângă poveștile de viață din carte, sunt bine surprinse și episoade sociale, politice ale vieții din România, care denotă o bună cunoaștere din partea autorului a mediilor juridice, medicale, polițienești.Titlul mi se pare bine ales, ispita ar putea fi nu doar femeia, cea mai facila interpretare a acestuia, ci si tentatia unei alte existente, ascunse, de care sa nu stie nimeni. Aceasta este o iluzie deoarece nu exista nimic de care Divinitatea sa nu stie si Fanel, devenit  victima, se intoarce spre Dumnezeu su aceasta ii da sansa sa o ia de la capat, chiar daca va plati sau nu in sens uman, el plateste in sens dostoievskian prin pocainta si suferinta.Gestul de a divorta spre a nu-i terfeli numele sotiei intr-un proces lung, dovedeste noblete si sueprioritate morala.

În concluzie, romanul Ispita oferă o lectură plăcută, aparent facilă și prin finalul optimism, reconfortant, cititorul fiind mulțumit de schimbarea în bine a personajului principal, deși eu aș fi preferat ca eroii să -și plătească vina.Va recomand sa cititi  cartea, care, cu siguranta, este o lectura captivanta.

Convorbiri cu Gabriel Garcia Marquez

Plinio Apuleyo Mendoza, Parfumul de guayaba,Convorbiri cu Gabriel Garcia Marques,  ed Curtea veche, 2008

Pentru ca ultimul laureat Nobel este din zona Americii Latine , Mario Vargas Llosa,  cautand prin biblioteca o carte de citit in wekeend pe aceasta vreme ploioasa cand  nu pot face altceva decat să mă izolez de cei din jur şi chiar de mine însămi, (de parcă aşa ceva ar putea fi posibil),  mi-am oprit ochii asupra altui laureat Nobel din aceeasi zona, Columbia, si anume Gabriel Garcia Marques. Aceste Convorbiri realizate de un prieten al marelui scriitor, Plinio Apuleyo Mendoza, el insusi scriitor si ziarist, m-au captivat aproape la fel de mult ca si romanele lui Marques.

Amintirile lui Marques incep cu casa din Aracataca unde traia cu bunicii si se intind pe o perioada indelungata din viata sa, pana in anul aparitiei acestei carti(1982). Scriitorul discuta despre orice este omenesc si redau aici cateva opinii care m-au dezarmat  prin firescul si simplitatea lor. Despre bunicul sau, care l-a crescut pana la varsta de 8 ani in Aracataca, si care este persoana cu care a comunicat cel mai bine vreodata spune:

“Dar in toata viata mea de adult, de câte ori mi se întâmplă ceva,mai ales de câte ori mi se întâmplă ceva bun, simt că singurul lucru care-mi lipseşte pentru ca bucuria să fie totală este s-o fi ştiut şi bunicul.”

Despre relaţia cu mama sa , care îi dăruise un număr foarte mare de surioare, el fiind sigurul băiat, romancierul mărturiseşte:

“Este poate relaţia cea mai serioasă pe care am avut-o în viaţa mea, şi cred că nu există nimic pe care ea şi cu mine să nu ni-l putem spune şi nici un subiect pe care să nu-l putem discuta, însă întotdeauna am făcut-o cu un sentiment de intimitate, cu o anumită rigoare care ar putea fi considerată chiar profesională.”

Despre legătura dintre personajele operei sale şi realitate, GG Marques spune că:

“…aproape toate personajele mele sunt ca un rebus  compus din bucăţi luate de la persoane diferite şi, bineînţeles cu unele din mine însumi”, ceea ce n-o împiedica pe mama sa, citindu-i cărţile, să elimine bucăţile adăugate şi să recunoască vertebra primară în jurul căreia a fost construit personajul. Unul din personajele romanului Un veac de singurătate, Ursula Iguaran, are multe din trăsăturile mamei sale dar şi din ale altor femei  cunoscute de el de-a lungul vieţii.

Scriitorul vorbeşte mult, în numeroase capitole, indiferent de tema dominantă a a acestuia, despre prima întâlnire cu Mercedes, soţia sa şi despre viaţa fericită pe care a avut-o alaturi de ea mult timp.În apropierea împlinirii a 25 de ani de căsătorie, scriitorul afirmă  :”...căsătoria ca şi întreaga viaţă, este ceva teribil de dificil pr care trebuie să-l reiei de la început în fiecare zi şi în fiecare zi a vieţii noastre.”Interesantă mi s-a părut acea întrebare despre prieteniile lui G Garcia Marques:

“Ai reusit să-ţi păstrezi toate prieteniile din tinereţe?

-Unele mi-au rămas pierdute pe drum, dar cele esenţiale din viaţa mea au supravieţuit tuturor furtunilor.N-a fost o întâmplare, ci dimpotrivă:eu am avut grijă, în fiecare minut al vieţii mele şi în orice împrejurare să fie aşa.Îmi stă în caracter, e un lucru pe care l-am spus în multe interviuri:niciodată, în nici o împrejurare, n-am uitat că în adâncul sufletului meu nu sunt şi nu voi fi nimic mai mult decât unul dintre cei şaisprezece fii ai telegrafistului  din Aracataca.”

Referitor la relaţia extrordinar de bună pe care marele scriitor o are cu fiii săi, acesta răspunde:

“Oricât de uluit, de înfuriat, de distrat sau de obosit aş fi, mereu am avut timp să vorbesc cu copiii mei, să stau cu ei, încă de când s-au născut(…)îmi place să fiu tată, experienţa cea mai pasionantă, din viaţa mea a fost aceea de a ajuta la creşterea celor doi fii ai mei, şi cred că tot ce am făcut mai bun în viaţă, nu sunt cărţile, ci fiii mei.”

Un capitol este consacrat profesiei. Scriitorul afirmă că punctul de plecare al fiecărei cărţi este o imagine vizuală. Imaginea servind ca punct de plecare pentru Un veac de singurătate a fost “un bătrân care duce un copil să vadă gheaţa expusă ca o curiozitate de circ.”.

Autorii pe care-i reciteşte cel mai des sunt Saint-Exupery şi Conrad pentru că, spune el, au în comun o modalitate de a aborda realitatea într-un fel ocolit care o face să pară poetică chiar şi în momente când ar putea să fie vulgară.

Prietenul său îi atrage atentia că în opera sa nu se regăsesc influenţe ale acestor autori, cele mai multe asemănări făcute de critici fiind cu opera lui Faulkner.Gabriel Garcia Marques neagă aceste asemănări spunând că “intenţia mea nu a fost să-l imit pe Faulkner ci să-l distrug”, lucru invers decât în cazul Virginiei Wolf, despre care autorul spune că l-a influenţat dar criticii nu văd această influenţă.Alte influenţe care trebuie amintite, completează autorul, sunt Sofocle, Rimabuad, Kafka, poezia spaniolă din Secolul de aur, muzica de cameră de la Schumann şa Bartok.” Citind prima frază din Metamorfoza lui Kafka, Gabriel Garcia Marques a avut o revelaţie şi a decis să citească toate marile cărţi ale omenirii începând cu Biblia.

“Într-o bună dimineaţă,când Gregor Samsa se trezi în patul lui, după o noapte de vise zbuciumate,se pomeni ,metamorfozat într-o gânganie înspăimântătoare.“

Urmează capitole dedicate romanelor Un veac de singurătate şi Toamna patriarhului, cele mai citite romane ale sale, capitole despre politică, despre femei, despre celebritate şi celebrităţi.Ultima întrebare şi ultimul răspuns ne încântă şi ne răsplătesc plăcutul efort pe care vi-l recomand şi vouă de a duce până la capăt lectura acestei cărţi extrordinare:

“-Care este personajul cel mai surpinzător pe care l-ai cunoscut vreodată?

-Mercedes, soţia mea!”

“-

Iubind in umbra comunismului in floare:Petru Popescu-Supleantul

Vreme buna de citit, de ascultat caderea fulgilor de nea pe suflet, de intiparit pe veci in memorie colindele de altadata si de acum, aceleasi si totusi noi si tulburatoare de parca le-as asculta acum pentru prima oara, vorba lui Vieru:

“Merg pe pamant
Si sun ca vioara.
Toate imi par ca sant
Prima oara.
Ca un copil
Astept dimineata,
Pana la lacrimi
Mi-e draga viata.
Orice splendoare
Ma doare,
Ma doare-aceasta floare
Si frumusetea ta,
Si frumusetea ta!
Si-aceasta zi
Ce maine nu va mai fi,
Nu va mai fi!”

Petru Popescu, un autor deja intrat in clasicitate dar de redescoperit de catre tanara generatie, un autor care a stiut cu un talent si o vointa exceptionale, sa se reinventeze intr-o alta cultura, intr-o alta limba.

Un roman interesant, care te tine cu sufletul la gura si care demonstreaza inca o data ca viata bate filmul: iata ca pentru el, ziua de ieri cazuta in uitare aparent, e mai vie, mai palpitanta decat a fost atunci, in momentul trairii ei.O iubire dintre doi tineri. Ceva banal, veti spune.Da, dar cand cei doi sunt tineri in anii 70 la umbra comunismului in floare, iubirea lor deja iese din canoanele banalului.Si in plus, cei doi tineri nu sunt doi tineri obisnuiti. El: un tanar autor de succes, promitator, cu carti care scapa vigilentei cenzurii si ajung la sufletul si mintea cititorilor de orice generatie, chiar Petru Popescu,  Ea, nimeni alta decat Fiica Puterii, Zoia Ceausescu, tanara si indragostita, necontaminata de spiritul malefic al tatalui ei, crezand ca nu va cadea prada vicleniilor istoriei, cum avea sa spuna un alt mare romancier, contemporan cu Petru Popescu, Marin Preda.

Petru Popescu , scenarist la Holywood, autor al unor bessellere, dovedeste si aici dozarea elementelor reale cu arta incat reuseste sa scoata efecte artistice exceptionale dintr-un material care altfel ar parea arid, superuzitate si exploatate in diverse registre si stiluri, incat doar un talent ca al lui Petru Popescu poate scoate noutatea si socul dintr-o epoca si o tema ce par atat de cunoscute, viata si iubirea la umbra comunismului in floare.Cei doi se cunosc in imporejurari banale, o calatorie cu avionul, el venind din Germania democrata, ea din Germania vestica,(cu toate ca in anii 70 a calatori chiar si intr-o tara socialista, nu era apanajul oamenilor de rand).Pare un coup-de-foudre din partea ei, nu si dintr-a lui care nu vrea sa recunoasca, dar jocul acesta cu Fiica puterii, l-a prins.

Dupa o tatonare pe terenul Bucurestiului din 1973, cei doi sunt urmariti in cursul turneului pe care Dictatorul il face de la Havana la Santiago de Chile si unde el ajunge, ca reporter la recomandarea fetei de care tanarul se simte atras, fara sa distinga exact cat e atractie fizica fireasca si cat se datoreaza locului ocupat de fata in regim, gratie tatalui ei.

“Tanarul de talent a pornit de la o premisa putin gresita:ca ea era interesata de el, dar el nu era interesat de ea, ori mai putin de cat ea.A facut o eroare(…)Conchide ca ea, fiind cine este, emana o aroma afrodiziaca speciala:Puterea.El, neavand experienta cu acel afrodiziac, la inceput nici n-a observat.A flirta cu o femeie ce are putere, i se reveleaza acum, e o tentatie incredibila.Fata puterii il captiveaza, e clar, si nu numai pe plan intelectual.”

Dincolo sau chiar dincoace de povestea de iubire imposibila intre gratiile regimului comunist, sunt dezvaluite cu curajul celui care a avut intotdeauna curajul de a spune adevarul despre comunism, elemente care acuza, oameni vinovati de saracie, dar mai ales de inchiderea oricaror sanse de a comunica.Interdictia este legea suprema a tarii si de ce tocmai cei doi tineri ar putea evita asta?Tentatia plecarii dincolo, a evadarii, e trasatura caracteristica a generatiei lui Petru Popescu dar se pare ca Puterea si-a luat masuri sa evite orice fel de evadare. Adultii, conservatori, se complac in a accepta firimiturile de la masa puterii, angajati in solda unui regim care nu aproba si nu incurajeaza revolta.Tatal scriitorului, jurnalist, admira si se mandreste cu talentul fiului sau dar nu ar spirijini evadarea.

“Realizarea talentului fiului meu ma bucura enorm,pentru ca garanteaza ca va ramane aici, isi va indeplini menirea aici“, in timp ce sotia lui, mama vitrega a autorului , care ascunde si ea aspiratii occidentale, comenteaza ultimele decizi politice care accentueaza sentimentul claustrarii si al sufocarii in tara:”Da, tara e inchisa ermetic si etans.“

Cartea constata tendintele de contestare a regimului de catre cei tineri dar nu condamna pasivitatea adultilor care sufera nu atat din cauza inchiderii granitelor cat mai ales din cauza programului tv monopolizat de dictator si familia sa precum si a statului la cozi.Timpul care a trecut intre trairea si scrierea cartii duce la aparitia unor confuzii in carte, cum ar fi cele referitoare la situatia reala a Romaniei din anii 1970. Eugen Negrici constata in “Literatura romana sub comunism “, vol I, marele succes de care s-au bucurat la sfarsitul anilor ’60 cartile lui Petru Popescu (Prins, 1969, Dulce ca mierea e glontul Patriei, 1973, Sfarsitul bahic, 1973, Sa cresti intr-un an cat altii intr-o zi, 1973, Copiii Domnului, 1974), si afirma ca” daca scriitorul nu ar fi ales in 1974, sa plece, “ar fi putut provoca un curent de opnie care ar fi dus cu un deceniu mai devreme la schimbarea de mentalitate artistica din anii ’80“

Cartea, scrisa dupa retele de succes holywoodiene, se citeste usor, chiar daca dramatismul intamplarilor este artificializat prin concentrarea in perioada urmarita, 1970-1973 a tuturor privatiunilor si suferintelor viitoare ale epocii comuniste care inca nu ajunsese la apogeul sau in perioada desfasurarii actiunii.

Mie mi-a placut si o recomand cu caldura atat tinerilor cat si celor mai putin tineri.Daca nu v-am convins prin aceasta sumara prezentare, poate o vor face cuvintele autorului care preced romanul aparut la editura Curtea Veche:

“Romanele sunt vise, visele autorului.Am visat sa scriu Supleantul timp de trezeci de ani, inca din zilele traumatizante si vijelioase ale fugii mele din Romania“.

Atentat la vesnicie de Traian Vasilcau

Am gasit in cutia mea postala aceasta carte, (“Atentat la vesnicie”.Maxime, Reflectii, recviemuri” , autor  Traianus, editura GrafemaLibris, 2007) expediata catre mine de un autor din C hisinau, pe care nu am avut placerea sa il cunosc, dar ale carui ganduri mi-l aduc aproape ca si cum l-as cunoaste de o vesnicie…Va impartasesc din gandurile si din sentimentele sale…

“Cel mai dificil lucru pe care l-am cunoscut in viata am fost eu”

“Numai scrisul ma mai poate vindeca de uitare”

“A bea din vinul tristetii pentru mine e un mare deliciu”

“In zori de zi, mai mor o data”

“Arta este vama dintre  iad si rai”

“Cine ma uita repede nu m-a urat destul”

“Viata e un actor care, in timp ce rasfoiti aceasta carte, s-a si sinucis”

“Zilnic ma rog sa umplu cu sens non-sensul”

‘dati-mi o suferinta sa nu mor.Nu pot trai decat in suferinta”.

“