Ana Blandiana, de la poezia purităţii spre poezia marilor nelinişti

“Literatura nu puteam s-o cuceresc pentru ca ma aflam inlauntrul ei”,marturiseste  Ana Blandiana in”Autoportret cu palimpsest”(1).

Dar care era starea literaturii romane in deceniul 6?Vremurile atunci ca si acum erau putin favorabile pentru poezie.Infatisarea poetica a acestui deceniu era particulara,”greu de asemuit si in orice caz ,rareori analoga,in formele ei de relief configuratiei spatiului literar european”.(2)Incepand cu 1954 cand Nicolae Labis debuteaza cu volumul “Primele iubiri”,se poate vorbi de acum incolo de intoarcerea la lirism.

Din punct de vedere politic se remarca anumite “deschideri tactice” observa E.Negrici(3)vizibile si in cadrul restrans al subsistemului literar.Prin tezele din aprilie 1964,literatura scrisa in deceniul 5 a inceput sa para usor ridicola ,chiar oribila.Incurajate de aceste deschideri poezia si proza reiau anumite traditii ale literaturii interbelice sau fac propriile experiente care se vor dovedi benefice pentru istoria noastra literara.

In acest climat paseste “valsand”(4)Ana Blandiana cu primul ei volum Persoana intaia plural”, titlu care voia sa sugereze identificarea eului poetic cu destinul colectiv.Ceea ce a placut de la inceput cititorilor si criticii a fost nota delicat senzoriala a poeziei in ciuda ideii eronate ca lirica feminina n-ar avea idei.”Prin debutul sau alaturi de cel ce avea sa devina un mare poet_Ioan Alexandru_,Ana Blandiana a contribuit la schimbarea universului liric sablonizat de catre debutantii anilor 60.”(5).Si Alexandru Piru remarca faptul ca “Inca de la inceput s-a putut observa prezenta unui temperament artistic autentic ,capabil sa exprime fiorul contactului cu lumea ,misterul existential.Originala era in primul rand afirmarea unei noi etici ,intemeiata pe o demna constiinta a puritatii”(6).De retinut aici poemul “Descantec de ploaie “care aducea senzatii voluptuoase de contopire cu elementele naturii,de tumult tineresc, de adevarata criza a varstei cand orice fata vrea sa devina “cea mai frumoasa femeie”(Ana Blandiana opera cit.)Ploaia devine o adevarata metafora a varstelor, a tineretii dar si a maturitatii:”ploile dezlantuite femei”.,metafora ce va fi reluata si in alte poeme”Dans in ploaie”.

Intre acest prim volum si volumul urmator “Calcaiul vulnerabil”(1966) se petrec schimbari importante in biografia poetei care o vor marca total si definitiv ,cea mai importanta fiind moartea tatalui.Lirismul debordant din primul volum se cenzureaza vizibil acum.Versificand patetic obsesia unui absolut al puritatii,vazut ca o conditie paradisiaca pierduta prin nastere(“Intoleranta”,”Ora spitalelor”,”Carantina”) sau afectand o criza a limbajului cu ecouri din Blaga si I.Barbu(“Darul”,”Unde-I mandria”),Ana Blandiana isi dezvolta poemele din nucleele unor metafore aproape alegorice.

Poezia acestui volum se contamineaza de mari nelinisti existentiale,de tristete si poeta nu le mai ignora cu inocenta din primul volum.Viata ,cerul ,arborii,toate sunt rodul cuvintelor,poeta este marcata de un destin tragic.”Tot ce ating se preface-n cuvinte

Ca-n legenda regelui Midas”(Ana Blandiana-op.cit.)

“Ora spitalelor”,”Eclipsa”,”Restul pe masa “dezvaluie o Ana Blandiana grava,identificandu-se nu cu partea insorita a umanitatii,ci cu zonele tenebroase,necunoscute ale acesteia.Lirismul Anei Blandiana este aici mai unitar si se deschide spre cateva din motivele marii poezii:cuvantul mistifricator si fatal ,poezia,radicalitatea morala(etica poeziei si etica existentei din afara poeziei) si sub influenta lui Blaga ,sentimentul de inserare in lume(revelatia mortii).

Ipostazele eului poetic blandian sunt multiple oferind interesante posibilitati de descifrare sensurilor existentiale.Poeta este si Orfeu dar si Euridice,e si fiul ratacitor plecat nu se stie de unde si cand,sau chiar mai mult ,este acel spirit superior ce protejeaza diferite ipostaze ale vietii.Demna de retinut este si acea “Elegie de dimineata “in care eul poetic blandian se identifica cu cel ce aduce oamenilor odata cu ninsoarea, puritatea.Poetii sunt cei ce salveaza rezervele de puritate in lume,candoarea,visul ,dar oamenii nu (mai) sunt pregatiti sa le primeasca.

“La inceput fagaduisem sa tac,dar apoi,dimineata,

V-am vazut aparand cu cenusa in porti,

Semanand cum se seamana graul,cenusa,

Si n-am mai putut,si-am strigat:Ce faceti?Ce faceti?

Pentru voi am nins toata noaptea deasupra orasului,

Pentru voi am albit toata noaptea:o,daca

Ati pricepe ce greu e sa ningi!”7Ana Blandiana,op.cit.

Daca s-ar fi oprit doar la aceste doua volume,lirica romaneasca ar fi fost mai saraca:ar fi fost o promisiune neimplinita.

TRIMITERI BIBLIOGRAFICE

1 Autoportret cu palimpsest,Ana Blandiana,Ed.Eminescu,pag.9,1996

2Eugen Negrici-Figura spiritului creator,ed,Cartea Romaneasca,1978,pag.138

3.Eugen Negrici,Romania Literara,i994

4.Eugen Simion,Scriitori romani de azi,vol.4,editura Cartea romaneasca,1989

5.Marin Mincu,Poezie si generatie,pag.60

6.Alexandru Piru,Poezia romaneasca contemporana,ed.Eminescu,1975.

 

Gena singurătăţii

Singurătatea nu are sinonime perfecte în limba romană:izolare, solitudine, pustietate, claustrare, nici unul dintre aceste sensuri luate separat neacoperind bogăţia semantică pe care doar el, unicul cuvânt “singurătate”le deţine .Fiecăruia dintre acesti termeni i se subordonează alte sensuri ,secundare ca “separare, despărţire, detaşare, răzleţire, sihăstrie,’’ toate acestea asociate mai mult sau mai puţin cu sentimente de tristeţe, durere, suferinţă, nefericire, amar, necaz, nenoroc, incât ajungi să crezi că dintre toate relele scăpate din cutia Pandorei singurătatea e cel mai cumplit dintre ele.

Judecând dupa afirmaţia din “Biblie”: »Nu este bine sa fie omul singur;sa-I facem ajutor potrivit pentru el”,afirmaţie ce a precedat zămislirea Evei de către Dumnezeu ,suntem îndreptăţiţi să credem că singurătatea îi dă într-adevar omului o stare de neîmplinire ,de amarăciune,de melancolie de care, bineinţeles, purul Adam încă nu era conştient, coborându-l sau de ce nu, ridicându-l la un grad înalt de tristeţe, atât de înalt încât se apropie de fericire ,de acea suferinţă “dureros de dulce”eminesciană.

În goana lor de a găsi o vindecare fiecărei stări sufleteşti sau fizice de care suferă omul, medicii au descoperit că există un virus al tristeţii, transmis genetic ,de care se pare că au suferit şi mari personalităţi:E. Hemingway, R.Schumann,Virginia Woolf,virus care i-ar fi impins la sinucidere pe ei şi pe unii dintre urmaşii lor. Concluzia este simplă:daca medicii ar fi aplicat cu succes in aceste cazuri tratamentul împotriva tristeţii, omenirea ar fi fost lipsită de câteva mari capodopere, născute în şi din tristeţea singurătăţii,  dar pentru bucuria estetică eternă a zeci si sute de generaţii ce le-au receptat şi le vor recepta.

Să nu fim miraţi dacă în curând se va descoperi şi o genă a singurătăţii,de care suferă toţi indivizii,fiacare incercând să se”vindece “de ea in felul sau,îmblânzind-o, ignorând-o, adaptându-se pe sine la pretenţiile acesteia, dacă singurătatea, rebelă si nonconformistă a refuzat adopţiunea şi gloria efemeră a unui ins comun. Da, luarea in posesie a singurătătii se dovedeşte o iluzie căci singurătatea nu acceptă convieţuirea decât alături de cei care ştiu cum s-o domine,cum să-i cultive fiecare înteles, evitănd totusi o periculoasă proliferare a sensurilor singurătătii.Pe ceilalti preferă sa-i domine.

Singurătatea nu se mimează, nu se împrumută, nu se dăruieşte,nu se poate vinde, nu se poate trada nici extrada. Exista atâtea feluri de singurătate câte grade de cultură există .Individul submediocru ,din « vini » genetice sau din vina împrejurărilor sociale este oare capabil să simtă singurătatea la fel de intens ca un individ saturat de cultură care filtrează fiecare emoţie prin prisma sutelor de opere şi personaje cu care a venit in contact in dificilul proces de acumulare a unei culturi generale?Cel din prima categorie îi simte repercusiunile fizice, mai ales, dar este incapabil s-o localizeze, s-o materializeze, de aceea actionează instinctual, la nivelul simţurilor, încercând să o alunge prin mijloace la îndemâna oricui: sexul,alcoolul etc.

Fiecarei trepte de evoluţie a spiritualitatii umane îi corespund diferite moduri de abordare a temei “singurătate”.Pentru acei indivizi obligati de societate la recluziune, la o singurătate forţată, ea  este o pedeapsă ,un fel de hibernare a simţurilor in vederea unei împrimăvarări care nu se stie dacă şi când va veni.

Pentru alţii, singurătatea este un lux , o răsplată a convieţuirii alături de ceilalţi, a efortului de a-i suporta când uneori aceştia reprezintă infernul, un refugiu găsit cu greu in mijlocul unei vieţi din ce in ce mai trepidante, mai acaparatoare ,care nu-ti dă răgaz să fii tu însuţi ci te obligă  tot mai mult şi mai des să adopţi o mască  ce va ajunge cu timpul să se confunde cu chipul tău.

Nu poate fi concepută o existenţă a indivizilor doar in grup ca in epocile primitive, când despărţirea de restul grupului creştea riscul de a fi la dispozitia haitelor de animale, pe care singur nu le puteai domina, dar nici o existentă într-o izolare absolută, fără nici un fel de comunicare cu semenii tăi, când se iveşte riscul de a rămâne la dispoziţia haitelor pe care fiecare le poartă în sine, mai mult sau mai puţin mascându-le sau conştientizându-le prezenţa. Confruntarea, comparaţia, raportarea permanentă a ideilor, a găndurilor tale, a intensităţii sentimentelor şi a trăirilor tale ,a culturii tale generale la cei din jur prin dialog este un stimulent permanent,un factor care prin autoevaluare permanentă te propulsează inainte.Dialogul poate fi de trei feluri: cel pe care-l desfăşori cu cei din jur, prieteni, parteneri ocazionali de discuţie, egalii tăi intelectual sau superiori ţie  ca experienţă de viaţă sau nivel de cunostinţe, ori inferiori ţie in ceea ce priveşte nivelul de cunostinte acumulate, dar superiori ca experienţă de viaţă ori mod de întelegere a realităţii.Toţi îţi pot fi de folos dacă ştii să te conectezi la sistemul lor de comunicare, indiferent de codul folosit de aceştia.

Al doilea tip de dialog, mai subtil, mai rafinat decât cel dintâi, accesibil unui numar mai mic de vorbitori decât cel dintâi nu se poate desfăşura decât în singurătate. E dialogul cu lumea ta intelectuală, în care primeşti răspunsul la întrebări pe care nu ţi le-ai pus dar pe care înveti să ţi le pui, sau înveţi tu însuţi să pui întrebări la care va trebui să afli singur raspunsurile.Pe aceşti parteneri nu-i cunoşti decât prin opera lor dar îţi sunt mai apropiaţi decât orice prieteni în viaţă şi ştii că, oricât ţi-ar oferi ţie ,zestrea lor ramâne întreagă  şi pentru generaţiile viitoare căci valoarea sfaturilor şi a experienţei pe care ţi-o transmit ei a fost verificată de alte generaţii înaintea ta.

Exista şi un al treilea tip de dialog,şi mai puţin accesibil decât primele două ,de fapt un monolog ,o concluzie firească a utilizării cu succes a primelor două tipuri de dialog.Este cel care duce la crearea propriului ecran de protecţie împotriva intruşilor pe insula singuratăţii tale,in care te-ai izolat fără să-ti dai seama şi de unde mai faci rare explorări spre a vedea căt de mult s-au micşorat sau au crescut apele dintre tine şi ceilalţi. Dar numai marilor creatori,oameni de ştiinţă sau artişti le este permis luxul de a atinge absolutul singuratatii, de a gusta din fructele când dulci ,când acre  sau chiar necomestibile ale singuratăţii.Timpul nu le îngăduie să construiască poduri sau să se caţere pe liane pentru a comunica cu ceilalţi încât aceştia au uneori falsa impresie că sunt uitati, jigniti, umiliţi de aparenta tăcere a celui izolat prin forţa excentrităţii sale.

Şi totuşi ei continuă să ramână singuri, încercând să-şi găsească un cer golit de aştri pe care să-şi instaleze universul nomad pe care-l simt pulsând în ei, gata să explodeze, un univers nomad cu soarele si planeta sa aşteptând să primească embrionul vieţii.

Dintre zecile de exemple posibile,îmi vin în minte numele a doi mari creatori din domeniul artelor plastice:cele ale lui Gauguin şi Van Gogh.Câtă risipă de energie,câtă fierbere de lavă ,ce râzvrâtire de demoni pentru a-şi putea naşte fiecare, asemănător şi totuşi diferit propriul univers nomad,departe de mulţimea dezlănţuită,aşteptând să le disece iluziile,eşecurile!

E destul să privesc cu o emoţie mereu proaspată acea zeiţă cu pielea măslinie poposită pe pânza lui Gauguin intitulată “Otahi”(Singurătate), sau acea unică  “Floare a soarelui”a lui Van Gogh, ca să stiu că singurătatea poate fi un privilegiu, un dar,o promisiune pe care doar de tine depinde s-o împlineşti şi să n-o acoperi cu reclama ultimului titlu de film comercial ori de telefon celular.

Dualitatea binelui

MOTTO:”…este necesar ca binele universal , pe care toţi oamenii îl doresc , să nu stea în nici unul din lucrurile particulare ce nu pot fi posedate decât de un singur om şi care , având mai multe părţi, mai mult întristează pe posesorul lor , din cauza lipsei părţii pe care acesta nu o are, decât îi mulţumesc prin satisfacţia ce-i procură partea care-i aparţine.”(B. Pascal – Scrieri alese)

În doctrina platoniciană despre “idei” ca modele eterne ale tuturor fiinţelor şi lucrurilor existente în lume, primul loc îl ocupă ideea de Bine, “bine’ care pentru Socrate , consta într-o continuă căutare a Binelui. Pare un paradox, dar a considera epuizată acţiunea de căutare a binelui, inutilă, încheiată sau realizată ar fi o greşeală pe care omenirea nu trebuie să şi-o asume niciodată .

Binele, privit ca un principiu reglor şi ordonator al universului interior, Binele alături de frumos, adevăr, dreptate , ca aspiraţii permanente ale umanităţii generatoare de acţiuni drepte şi frumoase nu poate fi localizat doar într-o anumită perioadă istorică sau într-un anumit mod de organizare al societăţii, căci, oricât de “neagră” a putut părea o societate guvernată de un regim inchizitorial sau dictatorial, Binele continua să existe, camuflat în diverse forme , fie doar şi ca o speraţă ori un ideal cultivat de minţile cele mai luminate ale vremii.Niciodată Binele conceput în mod solitar, ignorând amestecul legii interioare şi exterioare nu poate supravieţui pentru că nu există o singurătate absolută, departe de bine şi de rău decât moartea, şi poate că nici aceea nu este o garanţie a singurătăţii absolute.

Tot anticii ne învăţau să distingem Binele iluzoriu, ca de pildă plăcerile trupului sau cele ce satisfac ambiţiile şi interesele celor puternici , de Binele celălalt, izvorât din comportamente juste şi virtuoase care se traduc în acţiuni etice şi politice pozitive.

Binele este considerat , de la Socrate încoace, una dintre valorile umane certe, chiar dacă a variat de-a lungul timpului limita valorilor înglobate în acest “bine” lucru anticipat tot de antici când spuneau:”în anumite împrejurări tratăm binele ca pe un rău şi răul, dimpotrivă ca pe un bine.”(Epicur )

Noţiunea de “bine” s-a modificat atât la nivel social cât şi la nivel  individual fiind strâns legată nu atât de vârsta biologică a fiecărui individ cât mai ales de vârsta biologică a omenirii care parcurge şi ea, aidoma indivizilor, vârsta de bronz, de aur, de argint? Dar ce ne facem când “aurul” nu este extras din cele mai luminate minţi ci este un aur al alchimiştilor, o imitaţie grosolană ce rugineşte la contactul cu aerul curat al înălţimilor la care supravieţuiesc marii campioni anonimi sau nu ai inteligenţei omeneşti, ce ne facem, când Măria-sa, Binele îmbracă hainele unui măscărici vulgar dorind să-şi distreze publicul, oferindu-i iluzia atingerii “Binelui” precum ar fi căderea în plasa fragilă a cuvintelor unui magician, o cădere periculoasă şi ireversibilă, vorba Poetului , “unde vei găsi cuvântul ce exprimă adevărul?”Şi “binele” să exprime, mi-aş permite eu să completez, pentru că binele nu stă nici într-un singur cuvânt, nici într-un singur om, nici într-o singură teorie, indiferent cât de meşteşugit ar fi ea alcătuită, nici într-o singură epocă istorică, indiferent cât de înalt ar fi modul de viaţă al indivizilor sau cât ridicat ar fi nivelul de cultură al locuitorilor acelei societăţi. De fapt cred că percepţia Binelui este invers proporţională cu gradul de cultură al unui om şi cu bunurile materiale posedate de acesta. Se ştie modestia şi refuzul compensaţiilor materiale ale marilor înţelepţi ai omenirii (martiri creştini sau filozofi contemporani . De la Iisus la Maica Tereza) după cum se cunosc şi excepţii. Binele acesta spiritual, dătător de extaze intelectuale, detectabil în lumea ideilor pure, absolute, cum spunea Camil Petrescu, sau în zona faptelor de caritate extreme, de o generozitate sfidând absurdul, cum ar fi acel gest de a-ţi dărui, vorba românului. “şi cămaşa de pe tine” pentru cineva mai nenorocit decât tine( în sens material dar şi spiritual), acest Bine nu este specific decât indivizilor “aleşi”, având o misiune predestinată aici pe pământ, al indivizilor ce trec printre noi, ceilalţi muritori obsedaţi de atingerea unui Bine cât mai imens şi intens, trec deci, de penibili şi ridicoli, de cele mai multe ori.

Acest Bine pe care cei mai mulţi dintre noi nu reuşesc să-l materializeze ar putea fi acea Mekă macedonskiană, spre care tindem incipient fiecare dintre noi atunci când abundenţa tentaţiilor de tot felul din jurul nostru nu a distrus vocaţia ascetică pe care o are fiecare om la naştere, ca un fel de ursitoare protectoare,  dar pe care mulţi o pierdem definitiv, pierzând şi şansa găsirii acelui Bine care să ne apropie de Fericire. De obicei, o situaţie limită, boala, detenţia, declanşează în noi resurse psihice neştiute, deschizându-ne accesul către lumi  interioare, de descoperire a unei stări de bine nebănuite până atunci, care ne ajută să ne cunoaştem  adevărata esenţă , să depăşim acea încercare a destinului şi să redevenim alţi oameni după aceea.

Fiecare clipă pe care mi-e dat s-o trăiesc mă face să redescopăr lumea, prin ochii mei şi ai celor care au trăit înaintea mea şi în care îndrăznesc să cred că mă regăsesc. Acum sunt mai aproape de acel citat de la începutul textului meu, care spunea că “Binele constă într-o continuă căutare a Binelui”, îmi place să cred că mă reînnoiesc spiritual prin vieţuirea în două universuri paralele, cel obişnuit banal de fiecare zi în care mă străduiesc să câştig un Bine material minim, necesar supravieţuirii biologice mie şi familiei mele, şi un Bine mai abstract , diafan, mult mai greu de atins, un Bine unde nu mă mulţumesc cu puţin. Este proiecţia mea interioară, autoportretul meu la care lucrez din clipa în care am simţit dualitatea Binelui în lume, este mica mea coloană a infinitului pe care o cizelez cu răbdare uneori, cu disperare, cu înverşunare, cu neîncredere că ar putea fi dezvelită vreodată ochilor critici ai celorlalţi , este speranţa mea că totuşi cele două linii paralele ale existenţei mele s-ar putea întâlni undeva între ele şi cu liniile existenţiale ale celorlalţi căutători ai Binelui.