Ratacitori intr-o lume a orbilor-cronica film

Filmul de fapt se numeste Papusile, in regia lui Takeshi Kitano, in 2002, cu Miho Kanno si Ren Ohsugi, dar mi s-a parut mai inspirat titlul ales de mine.Din distributie mai fac parte Ren Ohsugi, Tatsuya Mihashi si Nao Ohmori si filmul a fost nominalizat  La Leul de aur, Venetia.

                                      Imagine preluata de aici:

Sunt prezentate trei povesti de dragoste in paralel, cu insistenta mai putin pe text cat pe imagine, pe cromatica si pe limbajul acestora, pe decorurile traditionale, costumele si peisajele de o frumusete ucigatoare, in contrast cu drama personajelor.mult mai convingator decat cuvintele, in acest caz. In ciuda localizarii evidente in Japonia secolului XXI, faptele, personajele par atemporale si eterne.Cea mai impresionanta poveste este a cuplului Matsumoto si Sawako, doi tineri care se iubesc dar pe care familia nu ii lasa sa se casatoreasca si ei se despart.Filmul reconstituie povestea lor din flash-bakuri in timp ce ei , pentru a-si trai iubirea isi parasesc familiile, vagabondand.Este de fapt nu doar un vagabondaj prin Japonia contemporana ci prin Japonia atemporala, in care traditiile persista cu o putere uneori poericuloasa  si unde indivizi mediocri por iesi din banalitate printr-o patima devastatoare fata de o vedeta, ca d epilda eroii celui de-al doilea cuplu format dintr-o vedeta rock si un simplu politist.Atunci cand vedeta devine victima a unui accident, fanul ei alege voluntar conditia de victima, devenind orba si ramand alaturi de iubirea sa, fosta mare vedeta.Al treilea cuplu deasemenea este un cuplu destramat, bazat pe o alegere si pe renuntare.O renuntare care ii  costa scump pe protagonisti.Ei nu sunt singurii afectati, ci toti din jurul lor sufera sau isi pierd viata.Fiecare renunta la ceva important pentru a salva un altceva:bani, putere, iubire.Dincolo de elementul comun celor 3 povesti, tragismul si nefericirea, raman fixate pe retina cateva imagini din peregrinarile primului cuplu: Sawako si-a pierdut memoria dar iubitul ei nu o abandoneaza si pentru a preveni un accident la care ea este predispusa data fiind conditia ei infantila, a legat-o de el cu o sfoara.Cei doi traverseaza un pod fragil peste o apa adanca, dar limpede al carei murmur in noapte se aude puternic ca si cum pe lume n-ar fi decat acea natura  atat de frumoasa si curata si nefericitul cuplu.El merge inainte pe pod, fara sa priveasca inapoi.Ea se opreste si el simte, se intoarce, cei doi isi continua drumul pe fragila franghie dintre viata si moarte.As putea spune ca acel pod e de fapt o metafora a filmului:toti se balanseaza intre viata si moarte in cautarea Frumusetii.Unii cad, altii merg mai departe, unii o vad desi nu au ochi, altii au ochi dar nu vad decat prea tarziu prezenta Frumusetii in jurul lor.

Fara indoiala, acesta e un film care ar trebui vazut si revazut.

Victima a serialelor americane (II)

M-am săturat de mult să fiu câinele aşteptând aprinderea becului şi livrarea porţiei de fericire a simţurilor, indiferent care sunt ele, aşa că nu am vrut ca ziua de miercuri să fie legată de o doză de fericire prin transmiterea la un canal tv care de altfel mi-e foarte drag, AXN a serialului Lost, aşa că mi-am procurat toate episoadele ultimei serii a cunoscutului şi de neuitat serial.Eram tentată să scriu:Lost a a fost unul din serialele cele mai îndrăgite…:Aş greşi:este pentru mine un serial de neuitat, de neînlocuit şi nu mă identific aici doar cu cei care au fost atraşi de senzaţionalul întâmplărilor, de ineditul situaţiilor, de răsturnările bruşte de final, de surprizele vizibile de la un episod la altul…
Şi pentru că nu am avut răbdare să aştept zilele de miercuri, am vizionat cu emoţie, cu nerăbdare crescândă de la un episod la altul ultimele episoade ale seriei.Ultimul episod, mi-a lăsat, şi cred că nu numai mie, un gust teribil de amar…Fără să fi citit nici alte opinii ale altor fani ai filmului, comentarii ale specialistilor, fără să fi lăsat timp ca impresiile teribile despre serial şi despre ultimele două episoade pe care le-am văzut cu sufletul la gură, azi-noapte, să se sedimenteze, fără să am un limbaj de specialitate, căci nu sunt critic de artă, voi spicui aici cîteva impresii subiective, pe alocuri…dezlînate dar încă nu mi-am revenit din şocul acestui final, previzibil pentru unii, de neimaginat şi de neacceptat pentru alţii: oricine a observat că acţiunea se desfăşura paralel în două planuri, cel “Real”, al vieţii personajelor pe continent, unde aveau din cînd în cînd scurte flash bakuri, şi altul “ireal”, pe insula misterioasă unde se reîntorseseră pentru a-şi desăvîrşi misiunea, de care nu toţi păreau că sunt conştienţi, dar spre care erau atraşi în mod irezistibil, cauzele acestei chemări părînd a se explica în acest ultim episod. Dar dacă credeţi că se vor fi dezlegat toate nodurile gordiene ale faptelor personajelor, acum, în ultim ul episod, veţi fi dezamăgiţi sau vă veţi simţi neîmpliniţi, dorind, cel puţin eu asta am simţit, să fi existat un alt sfîrşit al serialului. Nu voi divulga pentru cei care au răbdarea să aştepte serialul pe AXN, toate soluţiile alese de scenarişti, care, mi-am dat seama, au impregnat în serial multe elemente de mitologie, mult fantastic, mult real mascat sub umbrela fantasticului, multă suferinţă şi durere .Aş pune doar cîteva întrebări la care serialul a lăsat interpretările deschise:

De ce a trebuit să fie ucisă mama celor doi băieţi gemeni, demult într-un trecut al Insulei, la care scenariştii se întorc mereu pentru a ne ajuta să înţelegem logica acţiunilor personajelor "naufragiate" pe insulă?
Cei doi gemeni ar putea fi o interpretare a lui Abel şi Cain?
Femeia care îi creşte, trăind într-o tinereţe perpetuă, este un fel de zeitate protectoare a Insulei care aşteaptă sfîrşitul eliberator înainte de a-şi fi definitivat deplin misiunea de apărare a Insulei?
Cei doi gemeni reprezintă de fapt principiul Binelui şi al Răului, vechi de cînd lumea şi aflaţi într-o luptă permanentă, părînd că triumfă cînd unul cînd altul, în funcţie de cîţi sunt cei implicaţi în susţinerea lor?
De ce au fost aleşi ei, pasagerii zborului Oceanic 815 spre a fi debarcaţi sau naufragiaţi pe insulă?Doar pentru că, aşa cum spune Iacob la un moment dat, într-o imagine post mortem, viaţa lor pe continent, nu avea nici un sens?Atunci am putea înţelege că Insula este aceea care le dă un sens vieţii şi căutărilor lor?
De ce atît de multe grupuri şi grupuleţe ostile pe insulă, de ce atîtea crime inutile, victime inocente într-o anumită dimensiune, vinovate în alta, oameni care plătesc cu viaţa pentru a nu-şi fi găsit la timp un sens existenţei, oameni care în sens comun, sunt vinovaţi de egosim, trădarea faţă de sine şi faţă de alţii, criminali la propriu şi la figurat dar care scapă, cel puţin, pînă la un punct, nepedepsiţi?
Ce e cu altruismul acela admirabil al lui Jack care-şi vindecă duşmanul, pe cel care avea să-i provoace moartea, în planul aşa-zis ireal, al insulei, dar care către final devine complet real şi plauzibil?
Voi continua cu seria întrebarilor şi a răspunsurilor despre film în alt post.Sper.

Victimă a serialelor americane- (I)

Sunt pasionată de filmele poliţiste sau de cele care au măcar în plan secundar o intrigă poliţistă.Le aştept cu nerăbdare, le urmăresc cu pasiune, nu accept să fiu întreruptă de telefon sau de conversaţii cu persoane care nu se încadrează în schema filmului.Devin şi eu personaj din film, susţinând când pe cei buni, când pe cei răi.Uneori, însă, când un serial trece de sezonul 5, exploatând la maximum atenţia şi simpatia spectatorilor dobânită în sezoanele anterioare, nu mă pot împiedica să recunosc cu tristeţe că sunt decepţionată.Şi atunci caut cu disperare un alt serial în mrejele căruia să mă las prinsă, captivată şi capturată şi prezentată drept trofeu scenaristului sau regizorului:Uite dom le încă o victimă colaterală a filmului .Data viitoare să ţii cont şi de gusturile ei şi să inventrezi situaţii mai credibile şi care nu seamănă cu cele din alte seriale.Dar ce să vă spun?Totul a început cu Prison Break...L-am sorbit zi de zi, câte două episoade pe zi, de nu mai ştiam ce pretexte să inventez pentru a justifica legătura fizică anormală dintre mine şi computer.Am irosit atâtea ore preţioase din mult prea scurtul nostru prizionierat pe pământ că acum…sincer, regret.Câte pagini de cârţi au rămas necitite, câte ore de conversaţii amânate cu cei din jur, câte poeme sau povestiri pe care le-aş fi putut scrie, dacă nu m-aş fi lăsat târâtă în aceste poveşti captivante, pline de suspans, care ajunseseră să-mi dicteze visele şi coşmarurile şi existenţa mea părea în acele săptămâni doar o escală posibilă pentru evadaţii serialului.Am rămas cu nostalgia unui personaj extrem de bine jucat, Robert Knepper ( în film, T-Bag) dar şi a altuia  contradictoriu, dar plin de carismă, William Fichtner (în film, Mahone) şi, bineînţeles, actorii din rolurile principale, Wentworth Earl Miller (Michael Scofield) şi Dominic Purcell, fratele lui, în film,Lincoln Burows ca personaj. Dar serialul, plin de răsturnări bruşte de situaţie, de victorii şi tragedii surprinzătoare, s-a terminat iar eu, victima lui, continuu să rămân marcată de ceea ce am trăit, întrebându-mă cu frică  dacă doza de emoţii risipite a fost sau nu benefică şi promiţânu-mi, ca de fiecare dată că nu voi recidiva şi că nu voi mai cădea în mlaştina altui film, a altui regizor, alţi actori.Dar, ca de obicei, pierd.Pentru că, toţi scenarişii geniali ai studiourilor americane, toţi actorii carismatici şi talentaţi urzeau un complot mondial, care, bineînţeles, mă viza şi pe mine.În curând, atenţia mea avea să fie reţinută şi izolată departe de alte cauze mai nobile, utile mie şi celor din jur, de un alt mare succes de televiziune, ultrapremiat şi comentat e specialişti sau nu:Lost...

“Damages”, un serial mai mult decat o fictiune

Nu sunt critic de film, asa că nu mă deranjeaza că ultima mea încercare de a-mi exprima părerile sincere despre un film, au iscat câteva conversații nefavorabile mie. Și ca să demonstrez că mi-am însușit critica, recidivez cu un  nou comentariu despre un serial, Damages, sezonul 3, alcătuit din 13 episoade pe care l-am savurat timp de trei zile, deși mi-aș fi dorit să stau lipita de monitor 13 ore fără pauze, atât de captivant mi s-a părut această serie, poate mai valoroasă decât primele două sezoane.Nu ma apuc acum să caut pe siturile de specialitate ca să văd câte premii a luat serialul, deși știu sigur că a obținut premiul  Emmy și Globul de aur. Trebuie totuși remarcată distribuția, în special Glenn  Close în rolul celebrei avocate din New York Patty Hewus și  Rose Byrne în rolul tinerei și ambițioaseie avocate Ellen Parsons.Nu vă voi povesti subiectul, intriga destul de complicată legată și de episoadele anterioare dar ramificată cu alte fire narative mult mai complicate, extinse în cele mai înalte sfere ale puterii financiare.Voi prezenta doar câteva observații despre personajele care m-au marcat, despre destinele lor, despre lupta pentru supremație, dragoste, familie, profesie, sacrificiu, mască și adevăr, minciună și demascare. Patty Hewus este un personaj pozitiv, de partea binelui, nu-i așa?Așa am fost învățați să credem că avocații sunt de partea legii , a adevărului, a binelui.dar când îl ascult pe fiul adolescent al lui Patty, Michael, îndrăgostit de o femeie mai în vârstă decât el și pe care severa și dominatoarea mamă, Patty Hewus nu o aprobă, (înceară să-i cumpere dragostea sinceră oferindu-i 500 000 dolari), despărțindu-l cu cruzime de aceasta, te întrebi de ce se întâmplă asta. Când vezi câți oameni nevinovați sunt sacrificați pentru ca Binele să triumfe, iar te întrebi dacă această victorie este definitivă?Dintre victime amintesc pe logodnicul tinerei Ellen, medicul David, asasinat în sesonul I dar al cărui ucigaș abia acum în sezonul 3 este dezvăluit și pedepsit sau avocatul partener al  lui Patty Hewus, Tom , sacrificat ca un gladiator în arenă în încercarea de a recupera banii investiți în fondul prăbușit căruia îi cad victimă peste 1000 de investitori, printre ei și avocatul Tom care își pierde peste 70 % din bunuri și odată cu ele și încrederea și respectul soției, mama celor doi copii ai săi care nu înțelege cum de s-a ajuns la această situație.De altfel, în film, personajele feminine sunt cele care conduc destine și dejoacă planurile bărbților sau îi manevrează discret dar uneori cad și ele victime, uneori incente.Mă cutremur de ipocrizia, de misterele din familia Tobin: un tată, Luis Tobin, care ruinează mii de oameni și spală banii printr-o fundație caritabilă, când este arestat își anunță fiul că i-a pus ceva bani deoparte pentru întreaga familie dar uită să-i spună ceva esențial: femeia mai tânără pe care propria lui soție o credea amanta sotului, fusese de fapt amanta fiului, Joe Tobin, și creștea o fiica, Tesa Marketti,  nu a bătrânului, ci chiar a lui Joe. Acesta, după moartea tataălui, preia grija familie dar într-un stil de-a dreptul demonic.Calcă la propriu pe cadavre pentru a-și apăra ”familia” susține el.Ei bine , această grijă a sa îl face să-și împingă sora la crimă, să ordone moartea oricui crede că stă în calea liniștii familiei sale, comandând chiar și uciderea fostei sale iubite și, fără să știe, ordonă și moartea fiicei sale de 24 de ani.La fel de odioasă este și mama lui care ar fi putut împiedica această crimă, dacă i-ar fi spus adevărul.Dar obsedată de bogăție și pseudo acțiunile ei caritabile, omite să=și salveze fiul, punând și ea un umăr la risipirea familiei și prăbușirea ei definitivă.La fel de misterios este și avocatul familiei, un om de încredere absolută, complice la bine și la rău care , se dovedește la final, și-a clădit cariera pe o crimă, luând numele și titlurile unui adevărat absolvent la Drept, el nefiind decât un fost paria al societății.Cel mai mult m-a impresionat drama lui Tom, drama Lui Michael,fiul lui Ptty, care încearcă spre final să-i provoace mamei sale un accident.Da, in final, se pare că se face dreptate:Tobin este capturat, cu dovezi scrise, mama lui se sinucide, urmându-și soțul care plecase și el la fel din viață, fiica este acuzată de crimă, fiul, cel mai vinovat dintre toți, află pe cine a ucis, fără să știe.iar avocata, Patty, deși celebră, apreciată, temută, invidiată, este cel mai de compătimit dintre toate personajele.A cîștigat o victorie dar viața ei este sub semnul neîmplinirii și al regretelor.A divorțat, copilul a părăsit-o, prieteni nu are.Fiul ei îi repetă ceva ce o definește.”Pe tine toți te părăsesc sau mor”.Impresionantă este încercarea scenaristului de a o umaniza sau doar de a dezvălui cât de uriașă a fost setea de dreptate a acestei femei.În tinerețe, ignorând sfaturile medicului, a provocat moartea întâiului ei născut, o fetiță, a părăsit tot ceea ce iubea de dragul profesiei.În coșmarurile ei, apare din când în când, un cal, o câmpie și un misterios personaj masculin, identificat în plan real cu arhitectul care trebuie să-i redecoreze casa, de fapt să-i schimbe viața.Calul acela e simbolul libertății pierdute și al dorinței de a evada.Evadare imposibilă pentru o asemenea femeie, un fel de Gelu Ruscanu însetat de dreptatea absolută a lumii americane.

Nu mă pot împiedica să nu visez ce bine ar fi să existe și în justiția românească asemenea luptător pentru dreptate și pentru pedepsirea vinovaților.

“The Rite” cu Anthony Hopkins

Regia:Mikael Hafstrom.

În distribuţie, Anthony Hopkins, Colin O Donoghue, productie SUA 2011

Nu ştiu dacă observaţiade  la începutul unui film că acesta este inspirat din fapte reale, aşa cum am fost anunţaţi încă dinainte ca acţiunea acestui  film să înceapă să se deruleze, e de natură să te atragă sau dimpotrivă, să te facă să renunţi la a mai vedea filmul.Dar există oare filme care să nu fie inspirate din fapte reale?Nu cred, aşa că am decis să urmăresc pelicula despre care auzisem păreri diverse, de la indiferenta,  pana la entuziasm si admiratie in fata noutatii nu a subiectului ci a modului cum acesta este tratat. Filmul are elemente comune cu mai vechiul film Exorcistul din 1973 considerat cel mai terifiant film din toate timpurile dar pe care, recunosc, nu l-am vazut încă.

Imagine preluata de aici:

În Exorcistul , film bazat şi el pe un caz real de posedare, este prezentată povestea unei fete care prezintă simptome ciudate de levitaţie şi putere ciudată, fiind dusă de mama ei la un preot care bănuieşte că fata este posedată şi încearcă să înlăture spiritul care o  subjugă.

The Rite este mai mult decât un film despre exorcizare ci mai mult un film despre destin, vocaţie, autocunoaştere. Tânărul preot, interpretat de actorul Colin O Donoghue se îndoieşte de vocaţia sa religioasă şi la sugestia unuia din profesorii săi pleca la un fel de specializare în Italia unde îl cunoaşte pe părintele Lucas, cunoscut pentru exorcizările de succes pe care le face.În magistrala interpretare a lui Anthony Hopkins, preotul, al cărui model real a fost părintele garz Thomas, dobândeşte o fascinaţie şi o putere de a hipnotiza spectatorul pe care nu ştiu dacă un alt actor ar fi reuşit.De menţionat că actorul Anthony Hopkins a mai interpretat personaje cu puteri oculte în filmul horror Dracula realizat de Francis Copolla în 19992.Nu am citit cartea lui  Matt Baglio, The Making of a Modern Exorcist despre viaţa acestui preot,  care a stat la baza filmului, ca să pot face o comparaţie între carte şi film, aşa cum doreşte pe blogul său Şerban Tomşa dar sunt convinsă că filmul are destule merite, în primul râ’nd prin viziunea conferită acestuia de distribuţie..De fapt, filmul tratează relaţia maestru-discipol într-un mod uşor non-conformist.Discipolul se apără cu putere de învăţătura maestrului său, îl respinge prin scepticism şi neîncedere şi asistă parcă împotriva voinţei sale la modelele de exorcizuare pe care Părintele Luca i le oferă.

Regizorul filmului a primit consiliere de la însuşi preotul care a inspirat personajul principal, acesta considerând că filmul nu este o poveste înfricoşătoare ci interesantă.dacă în prima parte , când Mickael Kovak asistă la ciudatele metode care pot înfricoşa un public neobişnuit cu acest gen de filme, în adoua parte, personal, am fost mult mai interesată de derularea acţiunii şi de transformările personajeleor cînd Răul pare că a luat locul Binelui iar tânărul preot este într-un fel somat să aleagă de partea cui este:a Bineşui sau a Răului care pare că l-a acaparat până şi pe cel mai înverşunat advaaasr al său, Fratele Lucas.La început, neîncrezător în puterile sale şi în capacitatea de a-l salva pe Părintele Lucas, pentru ca, după câteva momente de incertitudine, de suspans, când spectatorul ar putea cădea în greşeala de a crede că exorcizarea şi lecţiile primite au eşuat, tânărul acţionează  conform  credinţei şi metodelor la care asistase şi reuşeşte să-şi salveze maestrul.

Filmul se salvează de  căderea în banalitate şi lipsă de originalitate prin interpretarea magistrală a lui Anthony Hopkins dar îi dă o şansă şi tânărului actor  Colin O’Donoghue, aflat la primul său rol important de care se achită destul de bine.

Septembrie -luna Festivalului de film de la Venetia

Pe 1 septembrie a debutat la Veneția cea de-a 67-a ediție a Festivalului de Film de la Venetia care se desfășoară până la data  11 septembrie.Onoarea de a deschide festivalul i-a revenit lui Darren Aronofsky cu filmul ”Black Swann” avandu-i în rolurile principale pe Natalie Portaman și Vincent Cassel.În competitie se află 24 de filme, dintre care șase sunt americane, patru italiene și trei franceze.Festivalul va celebra comedia italiană, menționează Mediafax, într-o amplă retrospectivă care include prezentarea a 30 de comedii italiene realizate între anii 1937-1988.Dintre marii actori de comedie italieni care vor fi prezenți aici amintim pe Carlo Verdone,Christian De Sica,Paolo Villagio. Ăn acest an președintele juriului este Quentin Tarantino iar juriul este format din Guillermo Arriaga(scriitor, scenarist Mexic ), Ingeborga Dapkunaite (actrita, Lituania), Arnaud Desplechin (regizor, scenarist Franta) Danny Elfman (compozitor, SUA), Luca Guadagnino (regizor, scenarist Italia) si Gabriele Salvatores (regizor, scenarist Italia).

Filmele care vor concura pentru Leul de Aur, informează Monden,  sunt:

Black Swan, Darren Aronofsky (SUA) (filmul de deschidere)
La Pecora Nera, Ascanio Celestini (ITALIA)
Somewhere, Sofia Coppola (SUA)
Happy Few, Antony Cordier (FRANTA)
The Solitude of Prime Numbers, Saverio Costanzo (FRANTA)
Silent Souls, Aleksei Fedorchenko (RUSIA)
Promises Written in Water, Vincent Gallo (SUA)
Road to Nowhere, Monte Hellman (SUA)
Balada Triste de Trompeta, Alex de la Iglesia (SPANIA/FRANTA)
Venus Noir, Abdellatif Kechiche (FRANTA)
Post Mortem, Pablo Larrain (CHILE, MEXIC, GERMANIA)
Barney’s Version, Richard J Lewis (CANADA, ITALIA)
We Believed, Mario Martone (ITALIA, FRANTA)
La Passione, Carlo Mazzacurati (ITALIA)
13 Assassins, Takashi Miike (JAPONIA)
Potiche, François Ozon (FRANTA)
Meek’s Cutoff, Kelly Reichardt (SUA)
Miral, Julian Schnabel (USA, FRANTA, ITALIA, ISRAEL)
Essential Killing, Jerzy Skolimowski (POLONIA, NORVEGIA, UNGARIA, IRLANDA)
Norwegian Wood, Tran Anh Hung (JAPONIA)
Attenberg, Athina Rachel Tsangari (GRECIA)
Detective Dee and the Mystery of Phantom Flame, Tsui Hark (CHINA)
Three, Tom Tykwer (GERMANIA)

Un film pe săptămână

“Numele meu este Robert Neville. Sunt un supravieţuitor din New York City. Dacă mai e cineva acolo… oricine… Te rog. Nu eşti singur.”

Vă voi povesti aici despre filmele mele săptămânale, altele decât cele difuzate pe micul ecran de diverse televiziuni sau văzute de mine în oraş (aici cred că nu prea voi avea subiecte, pentru că eu merg la filme în oraş cam de două ori pe an).De obicei, vineri seara sau sâmbăta seara câte o amică sau amic îmi trimit amabili câte un film pe care ei l-au văzut sau  au auzit de el, sau l-au primit la rândul lor de la cineva dar nu au avut timp să-l vadă, şi de aceea mi-l trimit mie spre a le comunica impresiile mele.Devin, după cum observaţi, un fel de cobai cinematografic, ceilalţi testează pe mine efectul acestor filme procurate din diverse surse despre care nu ştiu şi nu vreau să ştiu nimic.

Ultimul film la care am servit drept cobai s-a numit, “Legenda vie” (I Am legend) din 2007, cu Will Smith, un film pe care, sincer vă spun, nu trebuie să-l vedeţi daca doriţi cu adevărat să petreceţi o seară agreabilă de wekeend. E adevărat, a fost cel mai bun film de la începutul anului 2008 şi a avut încasări uriaşe, spun specialiştii. Dacă însă vreţi să vă documentaţi despre scenariile apocaliptice şi evoluţia viruşilor la nivel mondial, nu aveţi decât să vă delectaţi cu el.De fapt voiam să spun că , una e să vezi un film spre a-ţi şterge memoria şi a te reîncărca cu energie pentru o altă săptămână, cum simt eu nevoia uneori, fixându-mi privirea spre a vedea un film care nu mă obsedeaza apoi şi nu-mi dă motive de tristeţe şi meditaţie, alta e să vezi un film spre a urmări jocul unui actor, calitatea imaginilor, noutatea temei sau viziunea originală a scenaristului pe o temă veche, cum este acesta legata de viitorul sumbru al planetei.

Am acceptat să vad filmul petru că numele lui Will Smith era o garantie pentru calitatea filmului. Dacă filmul Seven Pounds tot cu Will Smith v-a marcat puternic, pregatiţi-vă ca Legenda vie să-l întreacă.În seara în care acceptaţi benevol să testaţi pe voi ce efect are suferinţa şi violenţa asupra voastră, acest film e cea mai bună alegere. Dar dacă sunteţi familiarizaţi cu efectele vizuale şi sonore insuportabile, dacă filmele cu vampiri (aşa cum par a fi personajele bestializate din filme, aduse la starea acesta de un virus mutant), v-au calit si v-au format gustul pentru trairea intensa in si prin actiunea unui film, acest film este cea mai bună alegere.