Bucovina literara

O revista  deosebita, Bucovina Literara, aflata la nr. 3-4 2012,  scrisa de oameni talentati, inspirati, neobositi!este o revista tuturor romanilor adevarati care inca mai cred in acesti termeni “romani” si adevarati.Aici semneaza scriitorii Constantin Arcu, Liviu Ioan Stoiciu, George Astalos, invitatul acestui numar, dramaturgul si poetul Matei Visniec, Adrian Alui Gheorghe, BiancaMarcovici, Ion Rosioru Am remarcat si o interesanta antologie a poeziei romanesti prezentata de Mircea A. Diaconu dedicata in acest nr, marii poete Mariana Marin,  proza de Alexandru Petria,intr-un cuvand, o revista care se respecta si isi respecta cititorii. V-o recomand cu toata caldura!

OU SONT LES NEIGES D’ANTAN?

(reluare)

Francois Villon…Toata lumea citeaza acest vers din Ballade des dames du teps jadis dar cati isi mai aduc aminte cui ii apartine?Inca de cand l-am descoperit pe acest poet francez din secolul XV, m-a fascinat prin nonconformismul sau, prin curajul a scrie in alt mod decat o faceau contemporanii sai, de a trai dupa alte canoane, ceea ce nu l-a impiedicat sa fie considerat unul dintre primii mari poeti ai Frantei…In general, imi plac acele personalitati care nu-si dedica intreaga existenta unei singure pasiuni ci dupa ce au dat ce au avut mai bun intr-o carte, intr-un poem, refuza sa ma scrie si se pierd in negura timpului, dispar fara ca istoria sa mai stie ceva despre ei sau ei sa mai stie ceva despre istorie…si la ce le-ar folosi? Francois Villon dispare fara urma in 1463 dupa ce pedeapsa la moarte prin spanzurare ii este comutata la zece ani de ocna, Rimbaud, un alt mare poet francez al secolului XIX, uraste si el la fel tot ceea ce inseamna limita, connditionare.Si-a castigat libertatea cu pretul suferintei.Ultima sa carte, scris la 18 ani, in 1872 a marcat un punct de cotitura in istoria literaturii.

Mi-am adus aminte de Villon si de Rimabaud de dimineata, cand am constatat cu bucurie ca afara ninge…De ce cu bucurie?Habar n-am ..E asa, o reminiscenta atavica a copilului care se bucura ca “ninge”. Nu ma gandeam nici la frig, nici la costurile zapezii, nici la cei fara adapost pentru care zapada si frigul aduc moartea.Pur si simplu zapada care acum vad ca refuza sa se astearna aici in Bucurestiul acesta spre a-i da macar pentru cateva ore aparenta de puritate si echilibru, se asociaza in amintirea mea cu starea de seninatate, pace, confort, ignorare a tot ceea ce inseamna mizerie la propriu si la figurat, vraja si armonie cu tine insuti si cu cei din jur.Si retraiesc cu emotie poate in fiecare iarna, (ah!devin nostalgica si asta imi displace),cateva zile din primul an de studentie petrecuta sub regimul de trista amintire, cand a nins atat de mult, atat de frumos, atat de irepetabil, a nins bacovian, a nins ca , probabil, in copilaria lui Francois Villon, fara sa tina cont ca era sau nu comunism in tara, a nins si scolile s-au inchis…da, s-au inchis scolile, universitatile din cauza zapezii. A fost cea mai minunta veste din toata studentia mea petrecuta intr-o universitate provinciala si intr-un camin in care lumina “se lua” in fiecare seara la 11 si prizele  erau doar de decor, niciodata nu-ti puteai fierbe o cafea sau un ceai. Ei bine, atunci cand s-au inchis universitatile si a trebuit sa stam in camin 3 zile, au fost cele mai frumoase momente ale studentiei: asa imi imaginez ca se vor fi strans drumetii lui Sadoveanu la hanul Ancutei pentru a povesti. Noi ne-am adunat intruna din camerele sordide ale caminului si am povestit, am  trait rand pe rand in povestile celeilalte (tin sa va spun ca nu eram decat “boboace”, nici un “boboc” nu era pe atunci in acel camin, exclusiv camin de fete), in fum de Golden dear, pe atunci singurul lux al fumatorilor, in miros de ness preparat cu apa rece, in sunetul de chitara al Cameliei din Targu -jiu, in mirosul exotic de parfum al lui Carmen din Slatina adus de tatal ei de pe melaguri exotice, am trait atat de intens,  asa cum existenta cotidiana, cu programul supraaglomerat de la facultate, cu cozile interminabile de la cantina, cu frigul din camere, nu ne ingaduia si nici in anii care aveau sa urmeze nu avea sa ne ingaduie, striviti cum eram de obligatii, interdictii, limite, restrictii. Si chiar daca ele, limitele, interdictiile au disparut, se pare ca timpul iti pregateste pe undeva alte interdictii si ca acea insula de liberate pe care am gustat-o in cateva zile de iarna in studentie, in plin regim dictatorial, nu se va mai repeta niciodata. Si atunci, te chem pe tine Villon, sa aducem amandoi ninsorile de altadata prin vers:

Prince, n’enquerez de semaine

Oů elles sont, ne de cest an,

Qu’ŕ ce refrain ne vous remaine:

Mais oů sont les neiges d’antan?

Cum sa te desparti de octombrie

Octombrie e luna in care stii ca te desparti definitiv de vara, chiar si de vara aceea prelugita insiduos si calin pana pe treptele lui octombrie…Vara aceea lasciva , cu priviri hipnotice intinzand spre tine brate care implora daruire, vara aceea bezmetica, afisandu-si frumusetea fara pudoare si reticenta. Ce vrei de la mine, Octombrie?I-ai cerut voie lui Septembrie sa te imbraci in hainele lui, sau mai bine -zis, sa te dezbraci de felul tau glacial de a fi si sa ma imbii cu arome si fructe la care nu mai am dreptul?

Octombrie e luna in care stii ca nu vrei sa ramai , asa cum nu ai ramas nici in lunile in care ai fi vrut sa ramai, oprind timpul in loc.

Dar, cum spunea cineva, maine n-o sa fii mai tanar decat azi, asa ca hai sa ne bucuram impreuna de un octombrie verde, pentru ca, maine, orice ai face, va fi Noiembrie…

despre-oameni-care-nu-mai-vin

Acum doi ani, iata ce scriam:

Mereu ne luam rămas bun îngenuncheaţi

în noi înşine, înconjuraţi de păpuşi dezmembrate

cu silicoanele sânilor explodând până aici în poem,

de copii plângând în pumni de teamă să nu li se interzică plânsul,

de sunete de piane dezacordate, de sirene ale

unor nave în derivă , urmăriţi de privirile inocente

ale celor ce încă nu ştiu: îngeri înfrânţi delirând

biografii părtinitoare despre oameni –care—nu –mai-vin,

ne pregăteam

de întoarcere acasă după o scurtă despărţire: viaţa

 

Poveste cu ceai din frunze de gutui

În toamna asta nu am avut timp să admir cum se coc gutuile.De fapt nu mai am timp de foarte multi ani.Timpul meu s-a oprit parcă în loc atunci când m-am mutat definitiv în oraş. Acest „definitiv” este foarte diferit pentru fiecare om.Poate însemna câteva luni, cîţiva ani, o viaţă…Eu eram obişnuită să observ toate lucrurile cum răsar, cresc, inverzesc, înfloresc, împrăştie parfumul până aici în amintirea mea şi nu mor niciodată pentru că eu am mare grijă de livezile mele, de lanurile mele, de păşunile mele pe care îmi pasc visele.Am atîtea proprietăţi ilicite că încă mă mir că nu mă obligă nimeni să plătesc impozite şi să completez mereu hârtii, dări de seamă, rapoarte, scheme cu toate tranzacţiile pe care le efectuez la adăpostul nopţilor mele albe.De exemplu, ce uimită am fost să constat cum au crescut la această bursă clandestină acţiunile pe care le deţineam asupra trecutului meu!Cu cât trece timpul, ele devin mai valoroase, mă îmbogăţesc tot mai mult, doar din dividende, că dacă aş vrea, mi-aş putea petrece toate wekendurile şi vacanţele în Tenerife, Tahiti,Maldive sau în alte locuri unde nu speram vreodată să ajung. Se vând bine proprietăţile virgine.Exploratori experimentaţi, care au traversat cu bine toate crizele planetei caută terenuri virgine unde să întemeieze oraşe onirice şi să ofere distracţii  onirice, unor persoane reale care sunt în căutarea unui alt tip de distracţie.Nu m-au convins să le cedez nimic din proprietăţile mele.Sunt mândră că le posed sau să mă las voluptuos posedată de ele.În fiecare noapte le descopăr alte striaţii, nuanţe , coridoare, ferestre, poduri şi cascade care îmi scăpaseră la ultimul recensământ al amintirilor. Mereu mă tem să nu le pierd, să nu-mi dispară pe străzi periferice, rău famate, căzute în capcana altor amintiri abia înmugurite.Şi de câte ori le fac recensământul descopar că ele s-au înmulţit, ilegal, fără voia mea, şi au atras în  mreaja lor alte amintiri pe care nu ştiam că le mai am.De pildă, aceea a frunzelor de gutui din care o mână grijulie alegea pe cele mai arămii, mai galbene, mai transparente, care refuzau să cadă de pe ramuri.Le împletea pe  un fir subţire de aţă, le agăţa apoi într-o cămară plină de aromele altor flori uscate, plante din grădina mea fermecată .Apoi aşteptam împreună să sorbim privind prin geamul aburit de respiraţiile noastre şi de aburul ceştilor de ceai din frunze de gutui, prima zăpadă.Daca ea nu va cădea, frunzele mele de gutui, culese şi agăţate într-o cămară cu amintiri, nu-şi vor mai dărui niciodată parfumul unor ceşti de ceai şi aroma buzelor mele cărora nici un alt gust de ceai savant prelucrat în laboratoare de renume mondial, nu le alină dorul de copilărie.

 

Ecouri eminesciene

(15 ianuarie 1850-15 iunie 1889)

Cine mai are vreme să citească-n seri de toamnă

scrisori din roase plicuri, în faţa focului

din suflet sau din sobă?

Bunica mea locuieşte la ţară

şi nu are timp să asculte focul pâlpâind pe vatră,

eu îmbrăţişez caloriferul în serile de iarnă

şi visez la basmul zânei Dochii,

mă lupt cu tentaţia televizorului şi a computerului,

aş vrea să găsesc un canal Eminescu,

unde crainica seamănă cu Veronica Micle,

unde reporterii recită la infinit din Eminescu,

unde bodyguard să fie un tei care să-i împiedice pe intruşi

să treacă clandestin pe canalul Eminescu…

Poem de Ioana Alice-Postu din anul 2000

“Nu credeam sa-nvat a muri vreodata”…

Mihai Eminescu (15 ianuarie 1850-15 iunie 1889)

Exista, din pacate, tineri, romani, care nu stiu cui apartin aceste versuri, considerate de multi critici printre cele mai frumoase versuri din literatura romana : marelui Poet Mihai Eminescu.

Ei au trecut printr-un sistem de invatamant aici, in Romania, cu bune sau cu rele, l-au studiat, l-au admirat, l-au rostit emotionati sau poate doar obligati la serbarile scolare, indrumati de un profesor pasionat, admirator sincer al marelui poet sau doar un dascal constiincios care vrea sa respecte litera si spiritul cartii. Despre Eminescu s-au spus lucruri importante, definitive,(OPERA-LUI-MIHAI-EMINESCU-3-volume-George-Calinescu )a fost fixat pe veci in panoplia spiritelor intemeietoare ale unei culturi sau a fost blamat, contestat in ultimii ani de cititori foarte competenti sau doar…dornici sa-si afirme spiritul iconoclast.http://blog.citatepedia.ro/dilema-eminescu.htm,

Pentru multi elevi, aflati la inceputul educatiei estetice, confruntati cu texte poetice din diverse scoli si generatii literare, alese si asezate in manuale dupa niste criterii de multe ori haotice, care scapa intelegerii elevului si de multe ori chiar profesorului care are dificila sarcina de a face ordine in aceasta ciudata culegere de texte care se cheama “Manual de limba si literatura romana pentru clasa X…”  Eminescu continua sa reprezinte Poetul, ale carui versuri sunt citite cu emotie. Pentru altii, el e deja desuet, doar o piesa de muzeu, si de aceea ei il refuza de fapt fara sa-l inteleaga, fara sa se straduiasca sa treaca dincolo de metaforele ce le par adesea atat de transparente si accesibile. E doar o aparenta pe care nu pot s-o demonstrez aici si acum.

Consider ca, desi se crede ca “statuia din manuale e demolata”, desi sintagma de “poet national” e socotita “abuziva si perimata”, desi aceasta sintagma “in contextul globalizarii, substanta ei s-a relativizat pana aproape de volatilizare, asa ca nu cred ca ar fi cazul s-o mai demonetizam. Statuia lui Eminescu din manuale este rece si demodata, iar soclul e fisurat. Omul este insa de o caldura extrem de atasanta”(Dan C. Mihailescu), avem si vom avea inca nevoie de Eminescu. Lectia lui de suferinta, de traire pana la aneantizare a voluptatii iubirii, a acelei “suferinte, dureros de dulce…” nu se va epuiza niciodata, chiar daca, de la el, unii dintre cititorii sai, recitind Oda-i nemuritoare, au invatat sa moara si sa renasca precum pasarea Phoenix…

Nevoia unui alt fel de dialog

 

Am scris deja despre luna aprilie…afara era o zi superba de primavara, soare, oamenii se bucurau de aparenta de renastere si prospetime, iar eu scriam despre “Intunecatul April” al lui Emil Botta…Iata ca mi s-a adeverit sumbra premonitie:Intunecatul april e pe urmele noastre, ne ameninta cu cutremure devastatoare, (din fericire ramas in faza de zvon), cu jertfe inocente ,cu  multimi amagite trezite din apatie de lantul injustitiei  si peste toate astea, maladivele, inconfundabilele ploi bacoviene.Pluteste in aer o amenintare parca, resimtita diferit de fiecare varsta. Apropiata sarbatoarea care ar trebui sa ne atinga duios cu aripa ei de misticism si sacralitate nu are suficienta forta spre a ne smulge de sub tirania momentului.De la autoritatile insarcinate cu impartirea Binelui si a Raului social, pana la sarmanul spalator de la semafor, impunandu-ti autoritar sa accepti sa ti se spele parbrizul chiar daca nu doresti asta,  instinctele sunt parca din ce in ce mai exacerbate.Deviza zilei, deviza  orei, deviza secundei:”Totul acum si aici!, ignorarea voita sau nu a faptului ca Iisus s-a nascut, a trait si a murit pentru noi.O inconstienta si sete de autodistrugere ne impinge spre risipa si inselare constienta a “vietei celei noi ” pe care am primit-o in dar. Din fericire, mai sunt si destule exceptii, oameni  care traiesc intens chiar si aici in mediul citadin sufocat de artificialitate si teatralitate, de la aparitiile in mass media ale personalitatilor pana la vedetele de carton sclipind o zi sau doua pe ecranele LCD-urilor, agatandu-se apoi ani in sir cu dizgratie si indecenta de statutul de ex-vedeta,  oameni care respecta  cu sfintenie ritualul apropierii Pastelui.Nu e greu , nici  imposibil sa ignori reclamele culinare apetisante, sa treci la un meniu de post nu pentru pastrarea siluetei ci pentru a fi alaturi de Cel care si-a dat viata pentru ca noi sa invatam sa o pretuim pe a noastra si pe cea viitoare. “Asadar ziceam ca postul este pelerinaj, calatorie catre Paste pe care o strabati , oricat de multi ar fi in jurul tau, de unul singur. Cine mai bine decat tu insuti isi poate decanta erorile, superstitiile, suspiciunile, invidiile, care te-au impiedicat sa reusesti in ce ti-ai propus, cine daca nu tu iti poti deschide sufletul la momentul tau de dialog cu Dumnezeu incercand sa obtii nu iertarea, meritata sau nu, ci puterea de a merge mai departe, de a-ti perfectiona viata in spiritul invataturilor divine, intorcandu-te iarasi , dupa dialogul cu Dumnezeu si cu tine insuti asupra celor din jur care au nevoie sa ajute si sa fie ajutati, sa ofere si sa primesca darurile tale.

Intunecatul april se poate lumina: noaptea aceea mai luminoasa decat orice zi, pentru care te-ai pregatit in cursul acestui post,  iti poate schimba restul vietii, daca pana acum nu ai gasit un mijloc pentru aceasta schimbare.

“Intunecatul april…”

Emil Botta

(1911 – 1977)

De ce nu “luminosul april…, de ce nu “rozul april’ nici macar “intristatul april” ci…”Intunecatul april”…Asa i-a spus poetul Emil Botta unui volum minunat publicat in 1937, din care spicuiesc cateva versuri:

“Sa ma refugiez in cortul padurii,

Intunecatul april este pe urmele mele,

Zornaitoare lanturi taraste,

Si un cutit in maini sa mi-l infiga in coaste…

N-am defaimat niciodata amurgul si tacerea

Care sosesc hamesite din pesteri si din grote…”

(Ordin)

Creatia sa este asociata expresionismului si existentialismului, poetul fiind asezat de catre critica iterara, cu o intarziere nemeritata in seria providentiala a marilor B  interbelici, alaturi de Bacovia, Blaga, Barbu.Volumul de debut “Intunecatul april…” se caracterizeaza , dupa Doina Uricariu, printr-un “soi de ardoare expresionista” iar inscenarile eului liric se proiecteaza intr-o maniera accentuat teatrala in universul devenit neincapator pentru freneiza dionisiaca a acestuia, amintindu-ne de relatia cu absolutul, cu ilimitatul a poetului Lucian Blaga din “Poemele luminii”:

“Eu sunt Dionysos, spusei,

Arborii sunt sorii si luceferii mei,

Si cerul meu e acest limpede iaz,

Si va rog sa nu faceti haz.”

Si totusi, de ce “Intunecatul april…?’, de ce nu ”luminosul april…, de ce nu “rozul april’ nici macar “intristatul april” ? Poate pentru ca eul liric isi atribuie cu voluptate o masca tragica care ii accentueaza stare de melancolie, poate pentru ca moartea devine o tema majora a poeziei lui Emil Botta, ceea ce-l apropie din nou de Lucina Blaga pentru care deasemenea elementul thanatic reprezinta o cale de integrare in mit, in anonimat.

Adoptand in viata si in arta poza, el fiind si un mare actor, Emil Botta isi construieste un adevarat “autoportret prin masti” , ceea ce sporeste conotatiile textului.

“Elita luase loc la parter

si prostii sus, aproape de cer.

In loja statea o intamplare cam abatuta,

si un napraznic destin in mare tinuta.

Un dezastru tare cat zece,

tot spera ca totul va trece.

Un naufragiu dormita in fotoliu

infasurat in lintoliu.

O raceala vagabonda prin sala.

O inocenta stralucea

printr-o totala absenta”

(Spectacol)

Sala de teatru

(Sala Mare Teatrul National din Cluj)