Deschideti usa sufletului pentru colinde!

E vremea colindelor si a colindatorilor! A celor autentici si a celor mai putin autentici: deghizati in colindatori care te intampina cand vrei si cand nu vrei si care rostesc fara voce si talent un colind. Seamana a cersetorie, veti spune, poate unii chiar asta sunt, cersetori deghizati pentru care fiecare sarbatoare, se asociaza cu o sansa de a obtine bunavointa materiala a ascultatorilor si spectatorilor intamplatori. E o profesie poate de care nu ei sunt singurii vinovati . Nu avem timp sa analizam prea mult motivele. Trecem mai departe, grabiti. Nu mai avem timp de colinde. Nu mai avem starea sufleteasca necesara ascultarii unei colinde. Nu mai vrem sa ne lasam emotionati, atinsi de frumusetea unei colinde, indiferent cine, unde si cu ce cultura muzicala o interpreteaza.Am devenit neincrezatori, tematori de oricine ne ofera in dar un colind, de parca in mesajul lui s-ar ascunde cine stie ce virusi informationali cene-ar putea invada psihicul. Ne imaginam ca respectivul copil, grup de tineri, care interpreteaza cu mai mult sau mai putin talent colinde, vaneaza ceva. Oare ce ar putea astepta de la noi un colindator? De ce credem ca toti asteapa bani, asteapta rasplata materiala uriasa care ne-ar ingreuna si-asa saracitul nostru buget lunar de vremurile triste pe care le traim? Chiar nu mai putem crede ca dintre cei ce ne colinda , ce vor sa ne colinde dar refuzam sa le deschidem usa sufletului, exista unii colindatori neatinsi inca de meschinaria si spiritul mercantil al maturitatii, care nu traduc si nu echivaleaza valoarea unui colind in bani?

V-as ruga sa va deschideti usa sufletului si pentru un colind. Indiferent de unde vine, indiferent ca e pe scena Salii Palatului sau pe o strada murdara de mahala.Colindul purifica si iarta tot. Recititi va rog , desi nu mai sunteti copii, Povestea de Craciun a lui Dickens. Dar stiu ca nu mai suntem capabili de asta. Si in numele adultilor incapabili sa inteleaga frumusetea dezinteresata a unei colinde, dragi tineri care cantati  colinde , amintindu-ne ca e vremea sa fim mai buni, macar cateva zile pe an,  in acest decembrie rece, nepretuiti tineri care vreti sa ne aduceti in inimi un strop de magie si de puritate,  pe oriunde v-ati afla, va cer iertare!

In miezul iernii mi-e dor de valurile calde ale marii

Stau in fata ferestrei si simturile mele se rasfata cu un peisaj de poveste: ninge ireal de frumos, ca si cum cerul s-ar acoperi de cortine albe, pregatindu-se sa ne arate un spectacol pe care deja il traiesc:drumuri inzapezite, copaci cu crengile aplecate de greutatea aripilor cu care nu mai pot privi cenusiul cerului, locuinte sugrumate de zapezi ca de niste invadatori nocturni care cer sa le predai cetatea. Ninge pana la uitarea de sine a cerului care se daruie iernii cu tot trecutul lui de indragostit al carui dar alb era mereu refuzat de Domnita de gheata, ninge curat pentru mine, care ma adapostesc intre pernele unui poem, in bratele unei povesti, ninge murdar si blestemat pentru cine se ascunde de zapada sub un pod, pentru cine se lasa sfasiat de ghearele iernii ca de un caine flamand si nu are nici macar manusi sa-si acopere ranile.Ma las sedusa de magia iernii si uit ce se intampla in oras a doua zi dupa betia cu ninsoare.Nu mai vreau sa fiu omul de serviciu insarcinat cu puritatea orasului, cu sortarea viselor, cu  tratarea cosmarurilor…As vrea sa pot trece dintr-o camera in alta a sufletului meu ca prin cele patru anotimpuri.Din camera iernii, sa ajung direct in vara:pe malul marii, la prima ora a diminetii, singura pe plaja, admirand rasaritul, culcata pe nisipul inca ud, in ureche cu miscarea lina, linistitoare a valurilor…Si in timp ce inchid ochii, obositi de lumina rasaritului, sa -mi imaginez ca stau in fata unei ferestre si ca nu ma mai satur de a admira caderea fulgilor de zapada peste oras…

Va rog, nu pasiti pe puntea mea de gheata dintre cele doua anotimpuri: e atat de fragila, incat nu pot pasi pe ea decat cei singuri, e atat de docila mie, incat ar recunoaste un ochi strain si de emotie, s-ar topi lasandu-ma sa ma prabusesc intr-un anotimp strain…

Print, dar nu cersetor…

Ne cunoastem?  am copilarit sub acelasi soare, ne-a batut acelasi vant , cand cald si bland al romanticilor, cand aspru si distructiv al simbolistilor, aceeasi ploaie ne-a udat mantia neagra a singuratatii sau pelerina rupta cu care cerseam pe la gurile de canale ale timpului dreptul la un loc de refugiu in istorie ce-mi  fusese furat cand dormea ratiunea mea si monstrii faceau coada la nurii paradisului meu. Ne cunoastem?Am visat amandoi la fel, dar in culori diferite, eu, un soare negru al melancoliei dureniene provocandu-mi cosmaruri si desteptandu-mi apetente alchimiste, tu, un astru captiv intr-un cer ostil refuzandu-ti iubirea.

Prin venele mele curge nu sange albastru, ci alcool si otrava…Da, ne cunoastem…Am stat amandoi odata la aceeasi masa si te-am lasat apoi sa ma saruti , fara sa-ti tradez secretul, oricum, stiam ca te vei trada singur. Asezati alaturi in aceleasi taverne, am baut absintul uitarii si ne-am intors apoi acasa, eu , pe stradute intunecate cautandu-mi refugiul in adaposturi comune, tu, condus de o armata de bodyguarzi spre resedintele tale somptuoase din miezul fericirii. Nu ne cunoastem: mie dimineata nimeni nu-mi cere sa-i relatez visele pregatindu-se apoi sa scrie o istorie a viselor mele, nu am o loja retinuta in teatrul botezat dupa numele bunicului meu si nimeni nu-si petrece ziua meditand la o solutie impotriva evitarii ispitelor, femeile si barbatii nu-si tatueaza bratele cu chipul meu si nou-nascutii nu vin sa-mi cersesca onoarea de a le imprumuta numele meu.

Ne cunoastem: ne-am ciocnit intamplator intr-o dimineata, la intrarea palatului. Eram Pictorul de serviciu insarcinat cu imortalizarea uneia din  zilele tale faste pe pelicula memoriei colective. Cineva a observat ca semanam foarte mult, desi presupunea ca nu ne cunoastem si s-a gandit ca eu as putea , din cand in cand, sa traiesc in locul tau, iar tu in timpul acesta sa joci in sfarsit jocul de-a viata…

In munti zapezile torc lenes povesti in alb…

Un soare inselator…O limpezime de iarna periculoasa in care , daca te-ai lasa ademenit, ai plati…

Un brad luminos?Cineva a juns si aici inaintea mea: nu-mi ramane decat sa ma declar invinsa, imblanzita de caldura si ospitalitatea unei cabane…
Dar a doua zi, Muntele ma cheama iar:cu soarele acesta irezistibil, cuurmele pe zapada ale Altcuiva pe care n-am sa-l intalnesc poate niciodata, cu gardul acesta care nu stiu pe cine si de ce anume protejeaza…Muntele mi-a iesit in cale exact cand epuizasem toate celelalte obstacole si aveam nevoie de altele, insurmontabile…
Iarna ma avertizeaza ca muntele si raul sunt obstacole de netrecut…De ce-as asculta-o?

Nici eu, nici el, nu ne temem de iarna si de avertismente ostile…

Ce vreau sa gasesc in sacul lui Mos Craciun

…intervalul acela de ezitare, cateva secunde care precede extragerea unul bilet de examen, usoara amanare a   a momentului cand iti faci curaj si citesti subiectul, cu teama, cu speranta, cu bucurie poate. Acel moment, te rog să mi-l dai înapoi că prea m-am grabit să-l uit şi să-l îngrop în adâncul memoriei mele şi acum nu mi-l mai găsesc.

Dă-mi înapoi jumătatea aceea de oră din zori după ce terminam de repetat subiecte, de conspectat, de rezolvat probleme imaginare şi de imaginat probleme reale…Jumătatea aceea de ora incerta, când abia se aprindeau pe la ferestrele de la blocul din faţa căminului luminile şi locatarii, după o noapte de somn, de dragoste, de certuri şi împăcări, se pregăteau de o nouă zi, în timp ce, pentru mine, încă era ziua de ieri. Vreau înapoi jumătatea aceea de ora lungă cât o sesiune întreagă.

Imprumuta-mi macar uneori starea aceea de imponderabilitate dintr-o anumita zi, dintr-un nu-stiu-ce-oras, la nu-stiu ce varsta, cand ma indreptam spre-nu-stiu-ce intalnire cruciala a viatii mele (a cata?aveam sa constat mai tarziu), starea aceea speciala de abandon fizic si de traversare in zbor a orasului, de evitare a tot ce insemna obstacol, materie, zgura existentiala…S-a pierdut, ca tot ce e suav si fragil, ca tot ce nu se lasa prins in definitii si eprubetele memoriei spre a fi decantat ori de cate ori ti-e sete de tine.

Mai da-mi, te rog, s-o contemplu in globul maculat al timpului, iarna aceea in care s-a inzapezit amintirea si nu am gasit suficiente puteri sa o scot  pana aici, iarna in care renii de carton, saniile desenate, darurile imaginate in aburii ceaiului, erau mai reali decat orice ren adevarat, sosit din rezervatiile generosilor protectori, pana la mine…pana la noi….

Nu uita sa-mi aduci o caseta uriasa cu fulgi de bucurie, imaculati si translucizi ca prima mea plutire cu patinele pe patinoarul acela de dincolo de munti, de dincolo de timp, unde si azi continua cautarea copiilor ce nu s-au mai intors acasa,daca ma gasesti, adu-ma inapoi, Mos Craciun, si pe mine…ca am obosit de cand ma tot caut prin toate cotloanele memoriei si nu dau de mine ci de o intrusa care mi-a luat locul si nu am suficiente probe s-o condamn si s-o alung din viata mea…

Mos Craciun, daca ti-a mai ramas un locsor gol in sacul tau, mi-ar placea sa-mi aduci si o surpriza: ceva ce nici macar nu am indraznit vreodata sa visez, ceva ce nu cred ca exista sau chiar daca exista, e atat de pretios, incat nimeni nu se lauda cu aceasta avere, ceva ce tu, care ghicesti dorintele tuturor, il  stii deja…E atat de mic, incat trecem pe langa el si nu-l observam decat cand s-a terminat, e atat de mult, incat ni se pare ca ne putem intoarce sa luam din el cat ne trebuie, e atat de bogat, incat ne imaginam ca ajunge pentru doua vieti, e atat de scump, incat credem ca ni se cere un pret prea mare pe care nu-l merita si alergam sa strangem bani spre a ne cumpara cat mai mult, data viitoare. Dar uitam ca, “data viitoare”, nu mai exista….Daca imi aduci si acest lucru, Mos Craciun, promit la anul sa nu iti mai cer nimic…

OU SONT LES NEIGES D’ANTAN?

Se intorc oare zapezile de altadata?

Francois Villon…Toata lumea citeaza acest vers din Ballade des dames du teps jadis dar cati isi mai aduc aminte cui ii apartine?Inca de cand l-am descoperit pe acest poet francez din secolul XV, m-a fascinat prin nonconformismul sau, prin curajul a scrie in alt mod decat o faceau contemporanii sai, de a trai dupa alte canoane, ceea ce nu l-a impiedicat sa fie considerat unul dintre primii mari poeti ai Frantei…In general, imi plac acele personalitati care nu-si dedica intreaga existenta unei singure pasiuni ci dupa ce au dat ce au avut mai bun intr-o carte, intr-un poem, refuza sa mai scrie si se pierd in negura timpului, dispar, fara ca istoria sa mai stie ceva despre ei sau ei sa mai stie ceva despre istorie…si la ce le-ar folosi? Francois Villon dispare fara urma in 1463 dupa ce pedeapsa la moarte prin spanzurare ii este comutata la zece ani de ocna, Rimbaud, un alt mare poet francez al secolului XIX, uraste si el la fel tot ceea ce inseamna limita, connditionare. Si-a castigat libertatea cu pretul suferintei.Ultima sa carte, scris la 18 ani, in 1872 a marcat un punct de cotitura in istoria literaturii.

Mi-am adus aminte de Villon si de Rimabaud de dimineata cand am constatat cu bucurie ca afara ninge…De ce cu bucurie?Habar n-am ..E asa, o reminiscenta atavica a copilului care se bucura ca “ninge”.Nu ma gandeam nici la frig, nici la costurile zapezii, nici la cei fara adapost pentru care zapada si frigul aduc moartea.Pur si simplu zapada care acum vad ca refuza sa se astearna aici in Bucurestiul acesta spre a-i da macar pentru cateva ore aparenta de puritate si echilibru, se asociaza in amintirea mea cu starea de seninatate, pace, confort, ignorare a tot ceea ce inseamna mizerie la propriu si la figurat, vraja si armonie cu tine insuti si cu cei din jur.Si retraiesc cu emotie poate in fiecare iarna, (ah!devin nostalgica si asta imi displace),cateva zile din primul an de studentie petrecuta sub regimul de trista amintire, cand a nins atat de mult, atat de frumos, atat de irepetabil, a nins bacavian, a nins ca in copilaria lui Francois Villon, fara sa tina cont ca era sau nu comunism in tara, a nins si scolile s-au inchis…da, s-au inchis scolile, universitatile din cauza zapezii. A fost cea mai minunta veste din toata studentia mea petrecuta intr-o universitate provinciala si intr-un camin in care lumina “se lua” in fiecare seara la 11 si prizele  erau doar de decor, niciodata nu-ti puteai fierbe o cafea sau un ceai. Ei bine, atunci cand s-au inchis universitatile si a trebuit sa stam in camin 3 zile, au fost cele mai frumoase momente ale studentiei: asa imi imaginez ca se vor fi strans drumetii lui Sadoveanu la hanul Ancutei pentru a povesti. Noi ne-am adunat intruna din camerele sordide ale caminului si am povestit, am  trait rand pe rand in povestile celeilalte (tin sa va spun ca nu eram decat “boboace”, nici un “boboc” nu era pe atunci in acel camin, exclusiv camin de fete), in fum de Golden dear, pe atunci singurul lux al fumatorilor, in miros de ness preparat cu apa rece, in sunetul de chitara al Cameliei din Targu -jiu, in mirosul exotic de parfum al lui Carmen din Slatina adus de tatal ei de pe melaguri exotice, am trait atat de intens,  asa cum existenta cotidiana, cu programul supraaglomerat de la facultate, cu cozile interminabile de la cantina, cu frigul din camere, nu ne ingaduia si nici in anii care aveau sa urmezenu avea sa ne ingaduie, striviti cum eram de obligatii, interdictii, limite, restrictii. Si chiar daca ele, limitele, interdictiile au disparut, se pare ca timpul iti pregateste pe undeva alte interdictii si ca acea insula de liberate pe care am gustat-o in cateva zile de iarna in studentie, in plin regim dictatorial, nu se va mai repeta niciodata. Si atunci, te chem pe tine Villon, sa aducem amandoi ninsorile de altadata prin vers:

Prince, n’enquerez de semaine

Oů elles sont, ne de cest an,

Qu’ŕ ce refrain ne vous remaine:

Mais oů sont les neiges d’antan?

Cititi si aici:http://maria-postu.blogspot.com/2009/02/ou-sont-les-neiges-dantan.html