Nu mi-am jucat încă ultimul rol…

In sală s-a starnit o usoara rumoare.Spectatorii presimt ca se apropie deznodământul piesei.Unii actori si-au terminat replicile mai scurte sau mai lungi si nu vor mai fi văzuti decat la final, cand se vor întoarce pe scena spre a-și culege aplauzele sau firele de garoafe ieftine, neaparat roșii, aruncate pe scena de vreo admiratoare tomnatică, invitata si care nu si-a cumparat bilet si se crede obligata sa-si manifeste astfel recunostinta față de interpretul din rolul episodic care a avut de spus doar două replici, dar acelea, ce replici importante, ce intrare vijelioasă, ce voce guturală, replici fără de care piesa nu ar mai fi putut avansa!Își au și personajele episodice un rol extrem de important în viața noastră.Dar ce păcat, ce păcat că actrița principală îi tratează cu dispreț pe cei care nu au avut toată viața decât roluri secundare!

Teatrul Globe din Londra

Poate o parte din public, care si-a lăsat hainele la garderoba, in această seara de iarnă friguroasă, se va grăbi să iasă mai repede din sală ca să nu stea la coadă la returnarea hainei.Apoi urmează înghesuiala în autobuz, dacă vine pe vremea asta geroasă, cu zăpadă de sfârșit de lume.Cei care nu vor să plece acasă înainte de terminarea piesei se agită nervoși spre cei care îi deranjează părăsind sala înainte de terminarea spectacolului.Se aud ușoare replici nervoase și câte un ȘȘȘȘt! insistent spre spectatorii care nu mai au răbdare.Ce s-ar mai putea întâmpla pe scenă care  să-i determine să mai rămână? El a suferit consecintele trădării sale.Ea l-a demascat pe vinovat.Cealaltă care a mințit a fost deconspirată și probabil până la sfârșitul spectacolului i se va retrage dreptul de a mai juca vreodată acest rol în viață.Poate pe altă scenă o va lua de la capăt.Mai este o femeie al cărei rol nu poate fi precizat exact.Regizorul nu a știut unde s-o încadreze: la personaje pozitive sau negative, de aceea lasă publicul să aleagă.Celalalt a fost pedepsit și ar trebui să se întoarcă să-și continue rolul dar e epuizat, jocul dublu, goana de pe o scenă pe alta, din sală pe scenă, din stradă în sală, l-a epuizat.Ar dori să se odihnească dar regizorul îi face semn că e prea devreme.Mai are replici de spus, trebuie să stea acolo pe scenă lângă actrița în rolul principal care pare și ea obosită.Mai este un actor din rolul secundar care nu a îndrăznit să ia ce i se cuvine si a devenit dintr-o dată curajos, presimte scena liberă si vrea să rostească o tiradă de mulțumire Destinului dar publicul nu agreează asemenea trucuri și nu îl aplaudă.Prin urmare, actorul își uită replicile și iese din scenă aproape nevăzut, fără ca nimeni să-i simtă lipsa.Probabil nici la final nu se va ivi să-și primească rația de aplauze cu care să se hrănească frugal toată săpămâna până la viitorul spectacol când poate regizorul îi va da alt rol.Poate, dacă scenaristul și-a amintit cumva să-i rezerve și lui un rol mai de Doamne-ajută.Și totuși, spectatorii rămași ar dori să știe ce se va întâmpla cu actrița din rolul principal!A luptat din greu să obtină rolul acesta. A trecut prin teatre de provincie modeste, cu săli murdare și public needucat, scuipând seminte în timpul spectacolului, comentând vulgar replicile mai îndrăznețe, a făcut multe compromisuri spre a ajunge aici.Pe această scenă.Cu un rol ca acesta.E rolul vieții ei, așa i s-a părut când regizorul i l-a încrdințat ei fără să-i ceară nimic în schimb.Nimic?Chiar nimic? Dar oare mai avea ceva de oferit din ceea ce oferise altă dată?E adevarat, era rolul unei femei cu zece ani mai tanara…A fost nevoita sa faca multe sacrificii spre a fi sigura ca nu i se va lua rolul sau ca publicul va fi multumit de interpretarea ei, fara sa o compare cu cea a actritei dinainte care, nu se stie de ce, refuzase rolul după prima reprezentatie…E atat de fericita si nespus de emotionata: fiecare replica pare ca ii smulge bucati de suflet si i le arunca publicului.Partenerii ei de joc par eclipsati de ea. Poate de aceea isi uita rolurile, obosesc prea repede…dar ce se intampla, de ce a inceput sa plece publicul?Inca nu s-au aprins luminile…Isi rosteste ultimele replici cu ochii in lacrimi.Publicul vede, simte, in sfarsit…Fiecare poarta cu sine acasa bucati din sufletul ei.Aplauzele sunt tot mai intense iar ea, tot mai obosita.Actorul din rolul principal o tine de mână simtindu-i slabiciunea.ea, actrita rivala la acest rol o tine  doar de jena ca publicul sa nu simta ce e intre ele doua.Da, e mai tanara, e mai frumoasa…Imi poate lua oricand locul…Cortina se ridica, publicul aplauda, actorii avanseaza si se retrag iar in spatele cortinei, un dans magic care pare ca nu se mai termina.Publicul aplauda tot mai vijelios, dornic sa primeasca un bis ca la un recital muzical.Actorii isi arunca priviri intrebatoare.Regizorul le face semne din culise.Ce fragment ar putea repeta?Deodata toti din jur se retrag, aplauzele sunt ale ei, ea le-a câstigat pe toate.Cortina cade si ea , singura in fata ei, sa spuna replicile care parca au parasit-o definitiv, ca in cel mai ingrozitor cosmar al ei.Publicul tace, o priveste emotionat, nerabdator.Ea il scruteaza curajoasa, trage aer in piept ca si cum ar trebui sa se inalte si nu spune decât:

”Nu mi-am jucat inca ultimul rol...”Si aplauzele publicului o inalta parca deasupra salii uriase de unde poate vedea si simti mai bine bucuria daruirii…

Povesti de ingrozit adultii: Sinucideri infioratoare in masa

Am citit in revista Garbo :

“Sinuciderile in masa nu sunt tocmai o realitate pe care ai vrea sa o prezinti copilului sau nepotului tau in timp ce merge la culcare. Insa din vremuri stravechi si pana in prezent, istoria consemneaza asemenea experiente umane ingrozitoare. Iti prezentam trei dintre cele mai inspaimantatoare sinucideri in masa pe care le-a experimentat umanitatea:

Sinuciderile socheaza, ingrozesc, provoaca lacrimi, compasiune, furie si nepasare. Sau dimpotriva. Provoaca o goana nebuna dupa cauzele si motivele care ar putea justifica aceste acte terifiante. Este adevarat. Sinuciderile in masa nu sunt tocmai o realitate pe care ai vrea sa o prezinti copilului sau nepotului tau in timp ce merge la culcare. In mod sigur fac parte din lucrurile pe care nu vrei sa le auzi. Insa din vremuri stravechi si pana in prezent, istoria consemneaza asemenea experiente umane ingrozitoare. Indiferent ca sunt comise individual sau in masa, indiferent de motive (religioase, ideologice, militare, etc), sinuciderile raman la fel de terifiante si neintelese ca si crimele. Iti prezentam trei dintre cele mai inspaimantatoare sinucideri in masa pe care le-a experimentat umanitatea. P.S.: Citeste doar daca te tine inima!

Unde ne poate aduce manipularea psihica… Tragedia sinuciderii in masa din Jonestown
Teorii inimaginabile ale conspiratiei, miscari impotriva culturilor religioase, tehnici de manipulare a mintii umane, crima in masa… tragedia de la Jonestown (vezi foto aici) a zguduit puternic lumea din temelii si a generat o serie de reactii. Minciunile si adevarurile despre eveniment s-au amestecat insa… Pana la teribilul eveniment din 11 septembrie, tragedia din Jonestown era considerata drept cea mai mare pierdere de vieti umane necauzata de vreo catastrofa naturala. Sub influenta unei minti diabolice, peste 900 de vieti omenesti au fost intrerupte in timpul “sinuciderii revolutionare”.Cine vrea sa auda ca dintre cele 913 victime, 276 erau copii?… Jim Jones, liderul unei secte crestine din Statele Unite “Templul Oamenilor” ce incerca sa combata rasismul, este acuzat in anii ‘70 de manipulare psihica in masa, abuzare psihica si violenta asupra adeptilor sectei sale.

Reactionand impotriva acuzatiilor, Jones alaturi de o parte dintre sutele de membri ai sectei infiinteaza in jungla Guyanei o regiune agricola utopica. In urma unor plangeri ale unor fosti membrii, congresmanul Leo Ryan, impreuna cu alti politicieni viziteaza Guyana. Oamenii pretindeau ca ferma este un fel de lagar de concentrare si ca sunt retinuti acolo impotriva vointei lor. Considerat o amenintare serioasa intrucat unii membrii ai sectei l-au rugat sa ii ajute sa plece din Guyana, Ryan este ucis. Acelasi lider doreste cu orice pret “purificarea orasului” si cere adeptilor sai “moartea cu demnitate”. Sute de oameni au baut (de buna voie sau fortati cianura), iar cei care s-au impotrivit, incercand sa fuga din oras, au fost impuscati. Pe unele trupuri s-au gasit urme de injectii. Va puteti imagina un peisaj mai infiorator si mai macabre decat cel format de 913 trupuri intinse unele langa alte, intr-o pozitie identica?… Au existat insa si cativa supravietuitori. Ce au povestit este de neimaginat…”

(preluat din http://www.garbo.ro/articol/Lifestyle/6198/Povesti-de-ingrozit-adultii-Sinucideri-infioratoare-in-masa.html)

De prin gazete adunate….”Oameni la amurg” de Marian Nazat

Articol preluat din: http://www.jurnalul.ro/stire-editorial/oameni-la-amurg-542990.html

GONIM PRIN VIAŢĂ, IROSINDU-NE ÎN CORVEZI DE PRISOS

Oameni la amurg de Marian Nazat

“ S-a pornit dintr-odată primăvara şi soarele pripeşte deja, tolănit pe cerul limpede. S-au împestriţat străzile de oameni după iarna asta parcă fără sfârşit. Întâia zi de mai e o explozie de lumină şi soare, într-un Bucureşti surpat de-o indiferenţă instituţionalizată. Stau pe terasa unui local cu oareşce tradiţie şi mă zgâiesc la lumea din vecinătate. La o masă, fiul, trecut de prima tinereţe, şade alături de maică-sa.

Ciocnesc halbele cu bere şi-şi scapără privirile înmuiate de revedere. Cine e fiu sau părinte înţelege ceea ce spun! E acea întâlnire a privirilor, tandră şi dureroasă, şuvoiul acela de iubire unică, imposibil de regăsit altcumva. Îşi povestesc zilele din urmă şi zâmbesc duios, asemenea amiezii atât de generoase.

În poartă se iveşte, abia mişcându-se, un bătrân micşorat la trup. Împinge sforţându-se un cadru metalic şi păşeşte anevoie, sprijinit de fiul şi el tomnatic. Se aşază, în cele din urmă, şi comandă bere. Când paharele îmbrobonate de la răceala lichidului auriu se ating, tatăl şi fiul îşi umezesc ochii. Parcă ar dura o eternitate clipa aia de dragoste ţâşnită din irisurile înrourate.

Uşor, uşor, în restaurant vin şi alţi copii la braţ cu amurgiţii lor părinţi, şi tabloul pare desprins din alt tărâm, nicidecum dâmboviţean. Chiar, v-aţi scos vreodată mama sau tatăl în oraş, la un prânz? Aşa, să le mărturisiţi cât îi iubiţi şi cât o să vă lipsească în moarte? Mă îndoiesc, căci criza de iubire în care a lunecat omenirea ne-a împietrit inimile, ne-a transformat în mecanisme ruginite şi insensibile. Gonim prin viaţă, irosindu-ne în corvezi de prisos. Trăim între impozite şi taxe, înfricoşaţi de spectrul incapacităţii de plată ce ne pândeşte de oriunde şi oricând. Suntem candidaţii propriului faliment şi parcă-i auzim pe portărei bătând în uşa destinului tot mai desperecheat de iubire…

Demult, să fie vreo 10 ani şi mai bine, colindam străzile Capetown-ului împreună cu un prieten. Era sâmbătă, şi pe la miezul zilei am intrat într-un local să ne potolim foamea. Un restaurant cu fason, dar nu extravagant, cu pecetea tradiţiei în alba nobleţe. Cumva exclusivist, dar nu ostentativ. Curând, încăperea s-a umplut cu bătrâni pergamentoşi, mulţi măcinaţi de vârstă, aduşi în cărucioare de majordomii ferchezuiţi şi îmbrăcaţi la patru ace. Femeile acelea atinse de senectute, ca şi bărbaţii, îşi puseseră hainele cele mai noi şi străluceau în atmosfera de aristocraţie pe care o degajau cu tuşe accentuate.

Bătrâneţea nu le ştirbise defel eleganţa purtată cu atâta naturaleţe, în vestimentaţie şi-n gesturi. La fiecare final de săptămână, oamenii aceştia, asupriţi de beteşugurile cu ghiotura, îşi ignorau nevolnicia şi se întâlneau cu amicii supravieţuitori. Îşi petreceau câteva ore în locanta rezervată din timp şi amânau surâzători moartea ce le da târcoale. Ori poate că o sfidau. Ce tablou impresionant, cu făpturi aproape decrepite, dar gătite după datini nobiliare, bucurându-se de pâlpâirea de viaţă rămasă! Deloc capitularzi în faţa morţii, cum se întâmplă la noi, pe plaiurile fatalităţii neclintite. Aici, unde bătrâneţea e o povară care ruşinează, schimonoseşte şi ucide bucuria de a trăi…

În jurul Parlamentului, o droaie de trecători, ieşită din imensa Casă a Ceauşescului. Şi când mă gândesc că destui, în zorii democraţiei de baricadă, urlau ca demenţii şi instigau la demolarea falnicei clădiri… Istoria i-a iertat, iar noi i-am uitat, aşa că azi ne mândrim cu “magaoaia” devenită lăcaş legislativ şi obiectiv turistic. Ziua “Porţilor deschise” i-a trezit pe mulţi din leneveala domestică, îndeosebi pe pensionari, şi i-a ispitit să viziteze sălile în care picotează aleşii neamului.

Sărmanii bunicuţi şi-au pus ţoalele păstrate în odaia mirosind a naftalină şi au luat pieptiş Dealul Arsenalului. Parc-ar urca Golgota, nu altfel îmi par şirurile de bătrâni opintindu-se pe povârnişul cariat. O septuagenară, cu părul coliliu şi palidă în obraji, se opreşte ţinându-se de gardul scorojit. Figura i se strânge într-un rictus de durere.

Murmură nedesluşit din buzele decolorate de osteneală şi priveşte în jos. Se uită cu sfială împrejur şi se descalţă de pantofii prea strâmţi, eliberându-şi picioarele dospite de atâta mers. Încălţările sunt noi, condurii drumului de îngropăciune probabil, cum se obişnuieşte în vatra sufocată de credinţele rurale. Cu pensiile de austeritate naţională, nici o speranţă să-şi primenească garderobele, înţesate de vechiturile adunate cu chiverniseală forţată. Şi nu-i întreabă nimeni de ce li se umflă picioarele sau mâinile, amărâţii! Se târăsc disciplinaţi şi resemnaţi, cerşindu-ne adesea o fărâmă de înţelegere şi de respect.

La firimituri de afecţiune nici nu îndrăznesc să mai spere, de vreme ce societatea i-a exilat brutal, deposedându-i de onoare şi demnitate.”

Timpul, musafirul de langa mine…

“E foarte scurta vremea cireselor…” fotografie de Jacqueline Roberts

Si cum stateam eu asa, si numaram jucariile primite la ultima aniversare si cate zile mai sunt pana la urmatoarea,  si frunzele si prietenii, a trecut pe langa mine cineva. Mare. Ii vedeam umbra uriasa care ma acoperea in intregime. Eu nu ma joc cu oamenii mari.Ei nu au ce  cauta aici.Necunoscuti, straini, din alt cartier, din alt oras poate.Stiu ca nu trebuie sa le  dau cheia de la gat, nici numarul nostru de telefon. Nici nu trebuie macar sa le  raspund la salut, nici nu trebuie sa le arat unde locuiesc, chiar daca ar pretinde ca i-a trimis mama si tata sa le dau nu-stiu-ce au uitat ei acasa. Doamne, ce insistent ma fixeaza…A inceput sa-mi fie frica…Sa fug, dar se tine pe urmele mele, nu spune nimic, doar noteaza ceva intr-un carnetel gri…De-as ajunge mai repede acasa.Uf! Nici macar un loc sigur de joaca nu exista pe lumea asta doar pentru copii ,cand vrei si nu vrei dai nas in nas cu un om mare care te fixeaza cu privirea de parca i-ai fi furat o bucatica de viata.In sfarsit, acasa…Strainul ajunsese deja acolo inaintea mea.Eram ingrijorata ca iar trebuia sa-i cedez musafirului camera mea si iar trebuia sa-mi mut jucariile si cartile de colorat. Mama insa nu parea ca l-a observat sau ca ar avea de gand sa pregateasca o cina speciala ca pentru un oaspete rar. Asteptam sa mi-l prezinte cum facea ori de cate ori veneau unchi de care nu stiam, veri, verisoare, vecini recent mutati, fiii colegilor de serviciu, musafiri de o seara, de o saptamana sau chiar de o vacanta.De-a lor, ca eu nu aveam vacante.Sau mai bine zis traiam intr-o vacanta perpetua.Mama nu mi l-a prezentat, de parca nu l-ar fi vazut sau se prefacea ca il ignora sperand ca el sa plece.”Mami…am inganat speriata, domnul acesta care sta pe scaunul de pe hol, ma urmareste inca de afara, spune-i sa plece sau pofteste-l in sufragerie….Vreau sa-i arat ce daruri am primit.” De fapt, ca orice musafir care se respecta, ascundea poate sub mantia lui un dar si pentru mine.Abia asteptam sa-l vad, sa-l despachetez, sa-l arat incantata a doua zi prietenilor mei…”Cum arata musafirul?Eu nu-l vad?”I l-am descris cum stiam eu mai bine: inalt, cenusiu, trist, ganditor, pare de familie buna desi e imbracat modest, nu stiu ce limba vorbeste ca nu l-am auzit vorbind. Are niste ochi patrunzatori si o gura rosie, de parca s-ar hrani doar cu petale de trandafiri, are degete lungi de parca ar vrea sa ia toate casele, tot cartierul tot orasul in bratele sale si mai ales, nu pare sa dea socoteala nimanui pentru faptele sale”…

Mama s-a uitat in jur si parea ca l-a vazut cu ochii fetitei de acum treizeci de ani si m-a luat in brate ca atunci cand urmeaza sa-mi faca o dezvaluire foarte importanta…

Din seara aceea, povestile au inceput sa aiba miros de flori de primavara . Visele mele cenusii incepeau sa devina incet-incet rosii, ca si cum s-ar fi molipsit de gustul buzelor  ciudatului meu oaspete…

Fata de la periferie

Ea trece in fiecare zi prin fata blocului tau cu o punctualitate demna de o cauza mai buna.Se grabeste, de parca ar fi intarziat si nu va mai putea sa semeneze condica riscand astfel sa piarda o zi de munca.Pare foarte preocupata de importanta si de noutatea  profesiei sale.Te intrebi daca nu lucreaza cumva la un birou ilegal, asuns printre blocuri, la vreo afacere piramidala de care stiu toti vecinii in afara ta si te vei trezi iar ca ai pierdut si ocazia asta de a te muta din cartierul acesta sordid si periferic .Spectacolul pe care il ofera ea privirilor tale obosite dupa o noapte de insomnii prilejuite de emisiunile de pe OTV sau de discutiile interminabile despre o partida de fotbal pierduta de echipa ta preferata, e reconfortant, ca o cafea tare. O privesti de cand apare de la distanta, cu tinuta ei impecabila, cu tocurile ei inalte, cu mersul ei de printesa exilata in acest cartier si te temi mereu ca intr-o zi firma la care ea lucreaza si care se vede ca o plateste atat de bine, o va muta intr-o zona centrala si nu o sa te mai poti bucura de defilarea ei demna de un podium international.Deschizi fereastra ta de la parter si in ciuda pungilor, a resturilor menajere, a pachetelor de tigari goale aruncate in fata blocului, in locul buchetelor de trandafiri pe care le-ar merita gingasia ei,  ii simti parfumul intens, deosebit de tot ce iti ofera garsoniera ta confort 3 si tovarasa ta de viata.Nu ai curaj sa o urmaresti, departe printre blocuri, in apartamentul princiar in care ea isi ofera serviciile. Nu vrei sa stii ce limuzina o aduce discret si dispare ca o nava cosmica , fara sa apuci sa-i retii numarul sau marca, nu vrei sa stii daca si ea te-a observat, daca  exista speranta ca intr-o zi sa priveasca spre timidul si tomnaticul ei admirator de fiecare dimineata.Nu vrei sa afli ce face acolo, nu te intereseaza in care bloc se refugiaza ea intreaga zi, uneori si noaptea…O vezi trecand inapoi , o pandesti din spatele ferestrei si incerci sa-ti imaginezi cat de incarcata a fost ziua ei. Visezi ca poate intr-o zi ii vei solicita si tu o audienta.Ti-ai propus, desigur, sa-ti mai iei un job, pentru a achita “audienta”.Dar asta ar insemna sa te lipsesti de placerea de a o mai privi, de a o mai visa,  in fiecare seara si dimineata trecand maiestuoasa, inaccesibila si inabordabila, distinsa si invulnerabila, prin dreptul ferestrei tale de la parterul blocului tau confort trei.

O fâşie de viaţă

Stătea acolo, pe fâşia aceea subţire de lemn, suspendată pe un pod de lemn subţire, prelungindu-se câţiva metri în mijlocul apei, încât uscatul abia se mai zărea, ca o fâşie subţire neagră cu câteva pete colorate: acoperisurile roşii ale caselor şi cele câtve tufe verzi, aproape uscate ce ar fi trebuit să fie vegetaţia locurilor aride în care nava lui fusese aruncată, nu se ştie când şi de ce. Scruta orizontul sperând să vadă o navă apropiindu-se, un semn că viaţa nu l-a uitat de tot şi că ar putea regasi uscatul mai primitor, mai tentant, mai concret decât era când îl părăsise. Aici nu putea primi veşti de la nimeni, deşi la un moment dat, zărind câţiva pescăruşi, îşi imaginase că ar putea fi mesagerii mult aşteptati. Spera ca ei să se oprească lângă el, fără teamă, (oare de ce, se întreba acum a mia oară, cât timp era Dincolo, celor din jur le era atât de teamă de el?) Dar pescăruşii se odihneau câteva minute ca şi cum nu l-ar fi zărit şi îşi reluau apoi zborul greoi, fără să-i lase mult doritele mesaje de care cândva se temea atât de mult şi jinduia să trăiască măcar puţin timp, departe de tot ce înseamnă civilizaţie…”Teme-te să-ţi doreşti ceva că se poate îndeplini!”.Şi iată, lui i se îndeplinise dorinţa. Singur aici, izolat, fără posibilitatea de a comunica cu cineva, fără macar şansa unei balene care să te înghită, fără un cuţit cu care să-ţi scrijelezi pe bucăţile subţiri de lemn disperarea, fără o sticlă în care să scrii un mesaj, presupunand că ai avea hârtie şi un instrument de scris.De câte ori nu -şi dorise, în toiul celor mai violente discuţii, când simţea că se scufundă pământul sub el, să dispară, să se volatilizeze ca şi cum nu ar fi fost niciodată implicat în acea discuţie, în acel cerc de oameni care îl voiau răspunzător de toţi şi de toate. Acum oare cine se mai ocupa de responsabilităţile lui? Cine mergea la conferinţe, cine elabora rapoarte, cine, dădea dispoziţii? Oare cine i-a ocupat maşina de care era atât de mândru când şoferul personal în lăsa în faţa vilei în  care abia apucase să se mute? Dar pe cine îşi mai vărsa soţia sa nervii când serviciile bucătarului sau ale menajerei lăsau de dorit? O, doamne, ar fi preferat cea mai dură ceartă cu soţia in locul singurătăţii de acum…Privi spre ţărm. Erau atât de mici cei care se agitau acolo…Oare ei îl zăreau?Ar fi vrut să le facă un semn, poate îşi vor aminti de el. Le va spune cum îl cheamă.Îi va ruga să-i anunţe familia.Desigur îl caută demult.Poate au oferit chiar o recompensă generoasă cui dă informaţii credibile despre el.Numai dacă s-ar putea face auzit. Dacă s-ar putea mişca pe fâşia asta subţire de lemn care oricând se poate rupe, te poate arunca în apele acestea albastre pe care de atâtea ori le admirase de la bordul şalupei sale ce părea pregătită să reziste şi unui tsunami. Sau poate…poate e mai bine să creadă că a disparut definitiv.Poate s-au obişnuit deja cu dispariţia sa şi deja au dechis testamentul, şi-au împărţit moştenirea, l-au inlocuit…”Ce crezi dragă, că esti aşa greu de înclocuit?”, îi spunea aluziv soţia. De fapt, ştia de mult că, după cum grăia o replică dintr-un film care îl obseda, “trupul ei nu mai era demult templul său”. Ei şi?Suferise un pic la început dar, îşi zisese, poate e mai bine..:Printre atâtea sarcini profesionale care îl copleşeau, a se achita de datoria conjugală era una din cele mai grele…Renunţase uşor -uşor la orgoliul ăsta masculin, ridicol. Important e că la întâlnirile mondene formau un cuplu de invidiat.Oare acolo i se simţea lipsa? “Ce-ar fi să nu mă mai gândesc la asta?Mai bine să-mi imaginez cum ar fi o viaţă  fără mine…Cu mine, dar fără mine, eu în rolul altcuiva…Sau poate că până acum eu am fost în rolul altcuiva.Ce-ar fi să caut rolul care mi se potriveşte cu adevărat?”

În clipa aceea simţi că picioarele pe care le crezuse înţepenite, încep să-l doară şi putu uşor să le mişte.Se ridică şi observă cu plăcere că scândurile nu se prăbuşesc sub greutatea sa. Înaintă uşor, cu teamă, pe fâşia de lemn subţire ca o bârnă a unei gimnaste şi observă cum apropiindu-se de ţărm, oamenii îşi vedeau liniştiţi de ocupaţiile lor modeste pe o plajă aridă şi nimeni nu-i remarcă şovăiala, îmbrăcămintea uzată, faţă obosită, nimeni nu se dădea la o parte când trecea şi nimeni nu sărea să-i deschidă uşile. Pentru prima dată în viaţă înţelese că naufragiul acesta îl făcuse, în sfârşit, liber.

Ultimul virus, dar nu cel din urma…

Virusul gripei porcine

Se trezise din neant, era atat de mic incat nu se putea vedea pe sine si nici parintii care il nascusera.In jurul sau, eprubete, halate albe, masti, toate ca niste pete de culoare,   voci pe care nu le intelegea..mirosuri care il intorceau inapoi in neant parca…Nicaieri o aripa sub care sa se cuibareasca, o mana care sa-l protejeze de atatia dusmani cati au virusii in lumea asta. Da, destinul fusese crud cu el.Il metamorfozase intr-un virus. Si nici macar unul de care sa-i fie frica cuiva. Era un virus efemer, cu o viata scurta de cel mult 5 minute…Altii se nasc virusi puternici, trecuti prin sala de forta a  mintii vreunui geniu dus cu pluta, altii se nasc sub protectia unor inalte frunti care le protejeaza anonimatul si schimbarea periodica de nume, daca interesele partidului o cer…In fine. Peste tot, erau virusi care mai de care mai falosi , mai mandri de performantele lor si de tonele de medicamente si  vitamine,  sapun, dezinfectante, cu care naivii, inarmati, le declara razboi pe veci.Nici nu le pasa…Se dau batuti, se ascund catva timp, isi perfectioneaza armele de bataie, refac planul de lupta si…La atac!

Numai virusul nostru cel debil, nascut inainte de termen, nu stia ca sa faca…

Noroc cu menajera. Dupa ce au plecat toate halatele albe, s-au inchis toate eprubetele, au disparut toate mirosurile care ii faceau rau, a venit dumneaei sa stranga cioburile si lamele abadonate. Simtind caldura palmei , virusului ii revenira puterile: se cuibari acolo, nevazut, necunoscut, pana cand, ajunsa acasa, femeia se ingriji mai intai de animalutele flamande care o asteptau, mai exact de cei doi purcelusi din gradina, carora fara nici o intentie de a-i face celebri, le oferi virusul pe care-l purtase prin tramvai, metrou si tren. Daca ar fi stiut, s-ar fi necajit, ca era o femeie simpla dar buna la suflet. Tocmai de aceea, virusul s-a gandit ca in scurt timp sa va intoarce la ea si la cei din laborator care ii dorisera moartea.Le va dovedi el celor care nu s-au temut de el si au crezut ca il pot invinge, ca pe fratii sai mai mari, Nenea virusul gripei aviare si pe tripletii gripei umane…

Era totusi trist ca nu era singurul si ultimul mostenitor. Halatele albe ascundeau moartea si viata virusilor  in eprubetele acelea de care se temea. Pana atunci, insa, isi spuse ca e timpul sa-si traiasca o copilarie nebunatica pe toate meridianele lumii.

Adevarul ca o bilă de cristal

Uneori poti tine adevarul ca-n palma o bila de cristal,decojindu-l de înţelesuri până ajungi în miezul fierbinte în care fiecare dintre noi a aruncat o remuşcare, un resentiment, o declaraţie de dragoste rostită doar în faţa oglinzii, un reproş înghiţit cu noduri, un adevăr încă dureros,o propunere sigilată si ascunsa în zeci de fundiţe roz pe care ţi-e teamă s-o desfaci ca să nu observi că destinatarul a fost ales de hazard.

Uneori poti trata adevărul de bolile copilăriei făcute prea târziu, il poţi împinge pe scări pretinzând că a fost un accident regretabil sau îl poţi seda pentru a-l obliga să se preteze la cele mai murdare compromisuri.Tu spui că adevarul e al tău şi te priveşte ce faci cu el, doar pe tine…Altcineva spune ca adevarul e unic sau ca adevarul e dincolo de noi…Intr-o zi, adevarul s-a rostogolit pe langa mine ca o bila de cristal cu care se juca cineva.L-am luat, l-am privit, am incercat sa-i pastrez cat mai mult timp rotunjimile in palma mea, am vrut sa ma oglindesc in ea si sa-l conving sa-mi memoreze trasaturile, sa ma recunoasca si data viitoare, dar Adevarul a alunecat usor din mana mea si s-a rostogolit inapoi pe strada in cautarea altor palme pe care sa se odihneasca si a altor chipuri pe care sa le memoreze. Mie mi-e teama de un accident, ca intr-o zi, un sofer grabit nu va observa rostogolirea bilei de cristal si il va strivi. Il va face in milioane de adevaruri mici pe care oamenii nu le vor mai putea gasi .Si ei nu vor sti niciodata cum a aratat Adevarul adevarat. De aceea va scriu, ca sa va rog sa fiti atenti sa nu accidentati adevarul.

O scară spre cer

Mă urc pe scaun.Ma ridic in varful picioarelor.Întind braţul drept sperand să reuşesc să deschid fereastra.Dar zidul se face tot mai înalt şi fereastra se îndepărtează tot mai mult de mine.Aduc o scară, o reazăm de zid şi mă urc pe treapta cea mai înaltă.Pereţii camerei încep să se îngusteze şi să se apropie ameninţător de mine.Mi-e frică să privesc în jos, în stanga sau în dreapta.Pereţii s-au apropiat tot mai mult de mine fiind gata să ma strivească. Ridic din nou braţul drept şi mă ridic în varful picioarelor.Scara se balansează cu mine.Să mă tem? Reuşesc cu un ultim efort să deschid fereastra dar nu pot zări nimic, e prea sus. Flutur spre cineva pe care nu-l văd o batistă albă. Oare cine o fi dincolo de zid? Nu se aud calxoane de maşini, nici rasete, nici muzici, nici plansete.Simt în nări mirosul de alge moarte, de epave aduse pe ţărm de valuri.Dacă mă concentrez mai mult, observ cum pereţii  încep să se îndepărteze de mine , ferestra coboară pană la nivelul meu şi pot zări chiar marinarii de pe puntea unei nave făcandu-mi semne prieteneşti cu mana. Poate în curand voi auzi chiar paşii cuiva pe scări şi  răsucirea cheii in uşă …

Cea mai curajoasa intrebare

Demnitarul vorbea, vorbea despre bani, inflatie, buget, greve, guverne, alegeri, preturi, salarii, sedinte. Si iar despre bani. Isi lua constiincioasa notite si isi pregatea o intrebare pe care sa i-o puna cand se va termina discursul invitatului si toti ziaristii se vor inghesui spre el, sfidand vigilenta bodyguarzilor, sperand sa fie cat mai aproape de el si sa-i puna o intrebare, cea mai inteligenta intrebare pe care sa o preia toate posturile de televiziune , toate agentiile de presa iar ziarele sa apara a doua zi pe prima pagina cu fotografia celei(celui) care pusese incredibil de indrazneata intrebare, se strecurase pana in cele mai intime ganduri ale parlamentarului si il determinase sa spuna ceea ce nu ar fi spus niciodata.

La un moment dat, pierdu sirul discursului si pana la ea mai ajungeau doar silabe de cuvinte   ma.., de…., ba… ali…, bla…, gu…mic… si apoi., doar sunete, a, d, b…In acest timp, inconstient incepu sa deseneze pe pagina pe care isi pregatea intrebarea si pe care postase doar inceputul acesteia..”Domnule Presedinte, cu  va imaginati…?”, incepu sa deseneze ceva ce, cu fiecare cuvant tot mai ininteligibil pe care-l rostea demnitarul, prindea contur si devenea o pasare. Iata-i aripa stanga, aripa dreapata care aproape ca ajunge pana la mic rofoane, si ochii lumineaza intreaga scena, iar zbaterea ei din aripi acopera cuvintele demnitarului si intreruperile unor gazetari mai putin timizi.Si uite si culoarea ei , se lumineaza in sala de conferinte de parca ar fi dimineata, de fapt e seara si in curand demnitarul trebuie condus spre pista, de armata de bodyguarzi si in intervalul acela de cateva minute ea trebuie sa-si faca curaj, sa infrunte pe toti ceilalti ziaristi, sa-si faca loc pana in apriopierea lui si sa-i puna intrebarea aceea naucitoare care sa determine cresterea actiunilor la bursa si cursul monedei nationale si intreruperea emisiunilor de stiri care vor anunta toate ce intrebare dificila a i-a fost pusa presedintelui. Se ridicara toti in picioare, discursul, conferinta de presa se terminase, ea se indrepta emotionata spre usa pe care se napusteau armata de reporteri , inchise agenda , isi pregati microfonul, deschise reportofonul si in clipa aceea toti vazura tasnind de pe locul unde statuse mai devreme tanara fata, o uriasa pasare alba  in care unii vazura un simbol al mesajului pozitiv al presedintelui, pe care blitzurile si camerele de filmat segrabira sa o surprinda iar microfoanele deschise la maximum ii redara zgomotul aripelor precum si uimirea multimii tradusa intr-un tipat .