Dupa petrecerea Pastelui, la munte, la mare sau aiurea, ne intoarcem acasa…sau “acasa”….Fiecare are un acasa al sau pe care il constientizeaza mai mult sau mai putin.Prinsi in mocirla compromisului cotidian, incetam tot mai mult sa cautam un acasa care sa ne defineasca, asupra caruia sa ne punem stigmatul singuratatii noastre, sa-l populam cu cuvintele noastre si sa cerem viza tuturor celor care pretind ca au intuit inainte de a o descoperi pe vreo harta ratacita intr-un anticariat, existenta insulei noastre. Nu am citit niciodata cartea care se numeste “Dulce ca mierea e glontul patriei”, e poate o scapare de neiertat, poate intr-o zi o voi citi dar cartile citite prea tarziu, nu te mai imbogatesc si nu mai are rost sa le citesti…Dar titlul ei mi-a inspirat propriul meu titlu.
Ne intoarcem acasa, in cotidian, in banal, dupa ce am plutit sau ne-am prefacut ca plutim in magia sarbatorilor.Ne-am inghesuit la supermarketuri, hipermarketuri sau minimarketuri sa ne asiguram ca trupul nostru va primi tot ceea ce doreste sau tot ceea ce nu doreste dar isi impune sa accepte pentru noi sau pentru musafirii nostri.Stam frumos la coada la spovedanie si in cele cateva minute de ‘solitudine’ cu preotul, incercam, selectiv, presati de coada din spatele nostru, inhibati de apropierea altor enoriasi de noi si de teama ca ne-ar putea auzi, incercam sa obtinem iertarea si dreptul de a primi apoi Pastele.Oridecate ori am facut si eu la fel, am simtit artificialitatea gestului meu si am preferat in ultimii ani sa aman spovedania mea pentru final, cand probabil mi se va impune de catre o instanta terestra sau divina sa o fac, de parca, prin dreptul la spovedanie mi s-ar face un favor sau eu as face altuia un favor, marturisindu-i preotului lucruri care pot fi marturisite, decente, alegand instinctiv pe cele intraductibile in cuvinte de cele pe care urechea blajinului preot le poate intelege. Probabil veti spune ca nu stiu sa-mi aleg bine momentul pentru o spovedanie, ca ar trebui sa-mi aleg un Duhovnic personal, sau “de familie” asa cum am auzit ca exista, ca ar trebui sa o fac nu inainte de Paste cand preotii au fel de fel de obligatii si nu se pot ocupa cum trebuie de enoriasi.(sau “credinciosi”?, nu stiu care termen e mai potrivit).Imi amintesc de anii cand reuseam sa trec de cele 5-6 ore de asteptare la coada la spovedanie si apoi la impartasanie. Ajunsa acolo, in fata lui, acoperita de vesmantul preotesc nu puteam face abstractie de cei din jur si marturiseam cateva mici pacate, primind cu smerenie penintentele impuse.Ma duceam apoi acasa si fara sa ma simt cu nimic mai purificata, desi respectam postul cu sfintenie, incercam sa-mi cultiv iluzia ca am facut tot ce se putea pentru a primi cum se cuvine Pastele in familia mea. Apoi, incetul cu incetul am renuntat la speranta ca spovedania anuala de Paste ar putea da o aura de sacralitate vietii mele. Cred ca il poti simti pe Dumnezeu in suflet chiar daca nu te poti conecta la diversele forme de conservare a traditiei. Mi-ar placea ca , din anii in care ma straduiam sa respect toate obiceiurile legate de Pasti, incepand cu postul complet si pana la coptul cozonacilor in casa si prepararea tuturor bucatelor, sa le fi ramas copiilor mei cel putin amintirea dulce-amaruie a momentului de joi dimineata cand ne primeneam si ne pregateam pentru momentul solemn al mersului la spovedanie: ele traiau momentul mult mai intens decat mine si cred ca din aceasta cauza aveam puterea de a sta si de a astepta ore intregi pana reuseam si eu si ele sa indeplinim tot ritualul. Le simteam multumirea si bucuria de a fi putut alaturi de mine sa respecte postul si nu le incurajam sa-si incalce interdictia de a manca de dulce, pana cand nu ne-am fi intors sambata noaptea de la biserica si nu am fi ascultat slujba preotului si nu am fi raspuns la fel ca si ceilalti la cuvintele”‘Hristos a inviat!” cu cuvintele “Adevarat a inviat!”Stiu, a meritat sa le cultiv acest respect fata de reguli pe care un copil nu-l pierde niciodata .Si eu la randul meu, pastrez ca pe o amintire nepretuita intr-o caseta de tabla ruginita a sufletului amintirea tuturor zilelor de Pasti inclusiv a zilei de spovedanie si impartasanie, intr-o bisericuta saracacioasa, cu oameni coborati parca din secolul XVIII, in vesminte negre, femeile cu baris pe cap, barbatii, in haine de aba, smeriti, patrunsi de importanta momentului pe care-l traiau, cel mai important din an, a carui emotie o resimtea intregul sat, de la pomii cu trunchiurile proaspat varuite, pana la geamurile stralucitoare si velintele scoase in curte la aerisit.Pentru nimic in lume nici un copil din sat nu ar fi ratat participarea la denii si nu s-ar fi abatut de la respectarea postului si a tuturor traditiilor legate de aceasta sarbatoare. In ziua impartasaniei, ma intorceam acasa imbracata in cea mai frumoasa rochita a mea, cu flori de liliac in mana si sorbeam parca in toata fiinta mea, fiinta mamei, femeie aceea tanara, dar imbracata cu vesmantul sobru al femeilor de 40 de ani, care isi plangea mortii, isi indeplinea toate regulile cerute de aceasta zi fata de ei si apoi ma aducea pe mine acasa, senina si multumita ca si-a facut datoria.Casa mirosea a flori, a iarba, frunze verzi puse pe prag peste care trebuia sa calc, apoi incepeau celelalte minuni ale apropierii Pastelui care il transformau pentru mine in cea mai mareata sarbatoarea a anului.
Unde a disparut sacralitatea si propepetimea sarbatorii? Acum respectam mai mult un Paste din reclame decat cel autentic, acum ne pierdem propriile ganduri printre cele induse de mass-media, acum nu mai stim deosebi “suferinta mea’ de cea a altuia, si confundam poate vizita la preot cu vizita la psiholog. Unii spun ca cele doua profesii sunt inrudite. “Sarbatoarea” e de fapt pentru cei mai multi, un inlocuitor, un produs sintetic, care lasa urme in suflet in loc sa purifice si care , ca un brad de plastic, se pune la pastrat un an de zile si apoi se scoate, intr-o eterna reintoarcere a kitschului si a artificialului.Revistele se si inghesuie sa ne propuna retete de detoxifiere a organismului dupa petrecerea Pastelui. Ce ironie! cand de fapt aceste zile ar trebui sa ne incarce spiritual, mental, cu atata emotie, traire, puritate, incat luni de zile sa ne simtim aparati de demonii rautatii, ai invidiei, ai mercantilismului.Oricat de socanta si poate in ochii unora, fortata, ar fi, dupa parerea mea, afirmatia mea din titlu, ea este, din pacate, adevarata.
