Vibrație prin muzică

Articol preluat de aici.

Despre muzică, cu dirijorul Cristian Lupeș

Despre muzică, cu dirijorul Cristian Lupeș

Născut la Onești, într-o familie de muzicieni, Cristian Lupeș se va dedica muzicii, studiind la Universitatea Națională de Muzică București și devenind, în 2012, doctor în muzică. Va ajunge atât la pupitrul marilor orchestre românești, cât și de la al celor din străinătate. Publicul din județul Bihor îl va putea întâlni pe îndrăgitul dirijor la Filarmonica de Stat Oradea, în seara zilei de 24 septembrie, când va avea loc concertul din cadrul Turneului Național ,,100 x Enescu”.

NewsBihor: Cum ați făcut cunoștință cu muzica?

Cristian Lupeș: Continuându-vă metafora, nu-mi aduc aminte de existența mea înainte de întâlnirea cu muzica. Așadar, momentul ori este prea infantil, ori, precum orice credință pe care o iei în serios, putem considera că muzica era deja parte din mine. Obiectivând puțin cu sinceritate, trebuie să recunosc sprijinul covârșitor dat de mediul muzical în care am crescut datorită unei mame la rândul ei dirijor de cor și profesoară de muzică. Îmi place să spun că nu există o ,,genă” muzicală, asta însemnând că nu are ce să se transmită. Cred în capacitatea tuturor de a se raporta firesc la acest fenomen acustic organizat – muzica – dar unii au, desigur, aptitudini superioare date de educație, mediu, influențe etc. Modelul exploziei originare îmi place mult deoarece îmi justifică nevoia de magie a existenței noastre. Suntem făcuți din aceeași ,,materie” ca și muzica, din vibrație. E o teorie frumoasă pe care o susține Brian Green, în capitoul ,,Totul este muzică”, din cartea dedicată teoriei stringurilor, ,,Universul elegant”.

N.B: Care sunt modelele dvs. în muzică?

C.L: Cred în procesul schimbării constante, perpetue. Spunând că admir copilăria, mă refer la capacitatea teribilă de a învăța și evolua constant și continuu. Astfel, în viață este firesc ca, trecând prin diferite etape, să tot schimbăm modelele. Până la trei ani, orice era muzică – mai ales simfonică – reprezenta un model. Cred că asta ne este propriu tuturor, dar, cum spuneam, am avut parte de un mediu muzical ,,profi”. După aceea, au apărut emisiunile lui Bernstein, genericele cu Celibidache, simfoniile beethoveniene cu Karajan, sălile de concerte din București sau de pe unde călătoream. Am ajuns și în perioada Pink Floyd, Timpuri Noi, Faith No More, sau Red Hot Chili Peppers. Au trecut multe alte etape, dar acum, influențat de Enescu, modelul este din ce în ce mai aproape de natură, de identificarea cu toată această biosferă senzorială care ne poate oferi staze. Așa se transformă un pizzicato în pași, prin frunze, iar un sforzando subito în tunet de furtună.

N.B: Te naști sau devii dirijor?

C.L: Te naști să devii dirijor. Avem uneori senzația că ne-am născut cu o pre-informație, dar această bănuială este la fel de argumentată ca presupunerile legate de viața de apoi. Mi-e greu să accept că în general oamenii nu știu de la început ce vor să facă, consumând astfel multă energie în căutarea ,,propriului drum”. Eu mi-am dorit să ,,cânt” la orchestră de când mă știu. Răspunsul la această întrebare cred că ar trebui să-l ofere în general mamele. Ele știu mai bine cum te naști și apoi observă atent ce devii. E ca sărbătorirea zilei de naștere, când nu aniversatul ar trebui să fie personaj principal, ci mamele, pentru toată grija, atenția, efortul. Dar, dacă tot m-ați întrebat, am să o întreb, la rându-mi.

N.B: Ce credeți că vă diferențiază față de alți dirijori?

C.L: Suntem diferiți între noi și asta este grozav, mai ales în artă. Oare cum ar arăta lumea artei dacă nu ne-am diferenția uneori radical? E complicat să fiu extrem de obiectiv în fața acestei întrebări, dar vă pot spune o glumă general valabilă dirijorilor: ,,Diferența dintre Dumnezeu și un dirijor este că Dumnezeu nu se crede niciodată dirijor”.

N.B: Cristian Mandeal a spus că aveți o personalitate dirijorală ,,puternică și fermecătoare”. Cum comentați acest lucru?

C.L: Ce spune Cristian Mandeal, nu se comentează (zâmbește).

N.B: Ce fel de legătură există între dirijor și orchestră?

C.L: I-aș spune mai curând o conexiune ,,multicore”, care conține multe elemente contrastante, motiv pentru care fiecare cablu component este izolat. Dar relația dintre dirijor și orchestră este de mai multe tipuri. Dirijorul permanent al unei orchestre, angajat ca și instrumentiștii, are un timp de relație, din pricina menirii sale, care este una foarte precisă. Trebuie ca pe durata contractului să reușească să ridice calitatea orchestrei. Astfel, trebuie ca uneori să își sacrifice subiectivitățile artistice, în detrimentul unor obiective comune. Dirijorul invitat, oasptete ocazional al unei orchestre, are libertatea de a experimenta, de a fi subiectiv, dar nu cunoaște colectivul la fel de în amănunt precum cel din prima categorie. În rest, este ca în orice colectiv, cu relații reciproce de curiozitate, indiferență, acceptare, admirație, contestare, suspiciune, încredere etc.

N.B: Ce ne puteți spune despre Bucharest Festival Orchestra?

C.L: Este un proiect sau un agregator/cluster (cum se spune mai nou) de muzicieni foarte buni. Funcționează pe proiecte private și dă rezultate foarte bune. Din păcate, în România nu s-a ajuns la performanța de a avea o orchestră privată, cu stagiune completă. Responsabilizarea fiecăruia în mediul privat de lucru este foarte importantă și în muzică.

N.B: Regretatul compozitor Liviu Dănceanu v-a desemnat printr-un testament spiritual să îi continuați munca de coordonare a primului festival de muzică contemporană din țară, ,,Zilele Muzicii Contemporane”, de la Bacău. Cum ați primit această ,,sarcină”?

C.L: Inițial mâhnit, din pricina dispariției profesorului meu. Îmi coordonase teza de doctorat și, din păcate, a dispărut surprinzător, anul trecut, chiar în timp ce eu dirijam Simfonia a 4 -a de Bruckner, la Sibiu. Deocamdată îmi place să spun că Liviu Dănceanu a ieșit din clasă sau a plecat într-un concediu și mi-a lăsat niște teme. ,,Zilele Muzicii Contemporane” reprezintă o temă pe care o pot realiza și cu ajutorul directorul Filarmonicii din Bacău, domnul Pavel Ionescu, de asemenea membru fondator al festivalului. Anul acesta îi dedicăm ediția lui Dănceanu și ne vom bucura de câteva zile de muzică nouă. Trebuie să ascultăm muzica timpului în care trăim. Sunt frumoase și lucrările de muzeu, dar muzica nouă reprezintă vehiculul cultural cu care ne deplasăm astăzi și cred că nimeni nu mai dorește să ajungă la Viena, București sau chiar și numai până la Debrețin, cu diligența.

N.B: Pentru cine ați realizat manifestări artistice multimedia simfonice?

C.L: Așa cum bănuiți, pentru cei care nu au intrat în sălile filarmonicii, pentru tinerii care nu reușesc să-și reprezinte expresia ,,orchestră simfonică”, pentru copiii care pot să alerge în jurul scenei sau printre copacii de lângă boxe. Copil fiind, îmi plăcea să proiectez pe perete o poveste în imagini, pe care o însoțeam de înregistrarea acesteia la pick-up, la care adăugam un fond muzical. Toate acestea erau cadrul în care jucăriile se transformau în personajele basmului pe covorul transformat în scenă. Recunosc, astfel, că aceste concerte sunt și pentru mine.

N.B: La ce să se aștepte publicul de la Turneului Național ,,100 x Enescu”?

C.L: Încercăm să-l prezentăm pe Enescu tânăr și puternic, energic și încrezător. În tricou și cu ochelari de soare. Vă invităm pe toți să ne însoțiți, dacă doriți, chiar și în blugi, la filarmonică, dar încrezători și eleganți în interior. Din păcate, de multe ori ne îmbrăcăm frumos sperând să ascundem ignoranțe sau lacune interioare. Vrem să vă invităm la un concert fără prejudecăți, la o muzică spusă sincer, direct și mai ales energic.

N.B: Cum ați descrie colaborarea cu Filarmonica de Stat Oradea?

C.L: M-am bucurat de fiecare dată când am fost invitat al Orchestrei Filarmonicii din Oradea, iar acum, pregătirea acestui concert împreună cu domnul Vasile Foica, directorul artistic al instituției, s-a întâmplat sub semnul nerăbdării de a reveni. Îi mulțumesc astfel încă o dată pentru invitație și pentru efortul depus ca acest concert să aibă loc luni, 24 septembrie, ora 19.00, la Filarmonică, pe str. Moscovei. Vă așteptăm!

Larisa Patricia Herlaș

Reclame
Publicat în intrebari esentiale | Lasă un comentariu

LA CIRCUL ELEFANTILOR

Poezie si proza online- WordPress Page

Am visat să deturnez o turmă de elefanți

 să-i oblig să mă dreseze să mă ducă la circul elefanților

 să fac tumbe, să trec prin cercuri de foc iar seara,

 seara când turma se adună la sfat să-mi decidă destinul

 mie  să mi se dea hrană de elefant

 și casă de elefant 

 și viață de elefant.

 Să fiu biciuită și răsplătită cu aplauze,

 să uit de cei dragi, să nu am timp să le scriu,

 să-i întreb dacă m-au uitat sau și-au luat altă fiică, soție, mamă, 

 iubită.

 

 Am visat că pot plăti pentru toți și pentru tot…

Vezi articolul original

Publicat în intrebari esentiale | Lasă un comentariu

PORTRETUL CARE VISEAZĂ

http://liternautica.com/2-portretul-care-viseaza/

eu pe liternautica

Publicat în intrebari esentiale | Lasă un comentariu

discreţie

Multumesc ca îmi reamintiți de unele dintre poemele mele! Incerc sa uit de poezie dar poezia nu ma uita!

Poezie si proza online- WordPress Page

am umblat printre lucruri cu discreţia unei adieri

şi cu dibăcia unui mag neîncoronat de gloria

unor vindecări miraculoase

am umblat printre ierburi fără să-mi afund paşii în ele

şi fără să-mi înrourez privirea simţind aţintită asupra mea

arma invizibilă a toamnei

am umblat prin visele unor oameni convinşi că

e nevoie de cineva care să treacă atât de discret

printre lucruri, oameni şi vise

încât nimeni să nu observe că există

decât atunci când va fi prea târziu

Vezi articolul original

Publicat în intrebari esentiale | Lasă un comentariu

Recenzie Dragoste și frământări, editura Rotipo Iasi, 2017

 ÎN CĂUTAREA TATĂLUI

    Personajele noului roman al scriitorului Marian Malciu, ”Dragoste și frământări”, editura Rotipo, Iași 2017, se înscriu într-o tipologie cu care ne-am obișnuit până acum în primele trei romane anterioare – polițiști, avocați, procurori, judecători. Cu toate acestea, personajul principal al ultimei opere, Mihai Iordache, face o notă discordantă prin surplusul de energie interioară și vocația de învingător manifestată în situații limită, care pe altcineva l-ar îngenunchia sau i-ar schimba temperamentul. Ei bine, asta nu se întâmplă cu Mihai. El nu acuză, nu amenință, nu disperă, ci doar continuă să rămână același om, demn și conștient de atuurile sale intelectuale și profesionale care, în cele din urmă, îl salvează și îl readuc acolo unde îi era locul. 

            Prozatorul alege o modalitate artistică deosebită de cea din alte romane spre a ne prezenta acest personaj despre care s-a spus că deși are aceeași profesie ca și autorul nostru, nu se identifică pe celelalte planuri cu acesta. (Olguța Luncașu Trifan, Prefață la romanul Dragoste și frământări, pag. 7). Este vorba despre renunțarea la perspectiva omniscientă și alegerea a două perspective care se împletesc și reușesc să ofere o imagine veridică, lipsită de idealizare a societății românești din zilele noastre, privită în special în felia de viață cel mai accesibilă autorului, activitatea oamenilor legii. Vocea lui Mihai apare în ipostaza de copil și adult fiind infuzată cu sentimentele specifice fiecărei vârste: de la inocența anilor de elev de școală primară când nedreptățile din jur îi ofileau sufletul tânăr, la vocea lui Mihai maturizat nu doar de anii de școală, școală serioasă și făcută cu conștiinciozitate și dorința de a reuși în viață, purtând la rândul ei semnul amărăciunilor care l-au urmat fără să țină cont de calitățile și de motivația lui. 
            Din punct de vedere al construcției romanești se remarcă simetria compozițională care introduce încă din incipit motivul tatălui absent: copilul Mihai notează în jurnalul său, în primele pagini, aspirația, jindul după prezența unui tată și se încheie cu aceeași imagine a Tatălui, reconstituit sau mai bine zis substituit prin diverși înlocuitori, adăugată în același vechi jurnal de către adultul Mihai: ”Cert este că toată viața am tânjit după TATA, concluzionă Mihai cu glas șoptit,” – pag 19 și la final, pag 256: ”Sufletul meu micuț și nevinovat tânjea după TATA. Acel tablou a rămas întipărit în mintea mea pentru totdeauna. Iată-mă! Sunt TATĂ. Copilul meu are TATĂ.” 
 
            În opinia mea, romanul Dragoste și frământări este în primul rând un roman al căutării Tatălui. 
            A crede că în secolul XXI miturile au amuțit și și-au irosit semnificațiile, este o greșală. Personajele din acest roman, o confirmă. Multe dintre ele au corespondențe mitice, voit sau nu, fiecare dintre ele ascunde un sâmbure mitic: mama, o proiecție a zeiței Vesta, simbolizând protecția căminului și siguranța, adică cea care veghează la formarea și desăvârșirea traseului inițiatic al celui care nu și-a cunoscut tatăl; Fiul, cavalerul aflat în căutarea Graalului, care pentru el se identifică cu fericirea și armonia casnică. încrezător în capacitatea sa de a a-l găsi și de a-și împlini astfel destinul; Tatăl absent, alege să se sacrifice într-un fel de inversare a simbolurilor biblice tocmai pentru a oferi fiului său o nouă probă, aceea a maturizării, a formării ca om, în absența tatălui fizic, provocându-și și depășindu-și limitele, ieșind din confortul unui cămin în care doi părinți, și nu unul, veghează asupra educației copilului, dar jinduind după prezența sa și încercând să-l substituie. Oare întâmplător tatăl are o moarte cruntă? Ni se sugerează că, în calitatea de participant la primele manifestații din Timișoara împotriva regimului comunist, acesta a căzut pradă gloanțelor din acea zi în care armata a tras – ”Nu i s-a găsit trupul… Nu știu locul anume în care a murit și nici unde a fost dus. Poate la crematoriu, la București… Nenorociții! Ei mi-au omorât bărbatul. Mi-au ucis tatăl copilului… Mi-au distrus viața și toate visele tinereții mele…” (pag. 162), spune îndurerată mama, conștientă de rolul dificil care o așteaptă de acum înainte. Această moarte nu este doar una neobișnuită ci este una simbolică sugerând jertfa. În numele dreptului la viață și la libertate a generațiilor următoare, implicit, a fiului său, tatăl fiului nenăscut se implică, acceptă conștient jertfirea. În aceste condiții, cea care preia rolul de tată, fără să i se poată substitui în întregime este Mama. Rolul ei este de călăuză, de mentor, de model de puritate morală care își refuză orice în afara condiției de mamă căreia îi jertfește la fel de mult cât a jertfit și tatăl copilului: viața și fericirea ei. Cuvintele următoare se pot constitui într-un fel de motto: ”Pentru puiul ei o mamă se luptă până trece pe lumea cealaltă.” (p.160). 
            Chiar dacă nu-l pot reduce pe Mihai la un singur erou mitic, pot identifica în structura lui, date care-l încadrează în categoria neinițiaților, la început, a călătoriilor în teritorii spirituale spre a descoperi ceea ce i-ar împlini destinul: iubirea și profesia care să le valorifice la maximum potențialul spiritual și afectiv, transformându-l într-un inițiat. Ceea ce stârnește uimirea și admirația față de un asemenea personaj este tocmai aparenta lui banalitate, perfecta camuflare în masca unui real accesibil spiritelor mediocre: ”Nu am fost și nu sunt un aventurier. Îmi imaginez viitoarea soție și doi copii, eventual o fată și un băiat. Toți sunt frumoși și iubitori…” (p. 30). Cea mai mare dorință a personajului care a tânjit toată viața sa după un tată este ca el însuși să poată transmite urmașilor săi ceea ce lui i-a lipsit, ceea ce a trebuit să deprindă de unul singur sau să învețe câte puțin de la toți posibilii tați cu care i s-a intersectat existența: ”Le decorez camerele și le scriu povești frumoase. Îi îmbrac potrivit vârstei și le organizez cele mai frumoase excursii,” e doar unul din multele lui aspirații legate de familie. 
 
            Traseul vieții lui Mihai este sinuos: urcușuri, căderi, din nou ascensiunea finală, apogeul profesional și familial. Mihai nu este un erou în sensul mitic al cuvântului. Secolul nostru nu-i solicită jertfirea vieții precum i-o solicitase tatălui său dar meseria aleasă de el, aceea de polițist în paralel cu aceea de antrenor de arte marțiale, este oare o întâmplare? Dacă parcursul lui ar fi fost simplu, fără provocări, fără probe dificile, cu atât mai dificile cu cât absența Tatălui îi face traseul și mai dificil, romanul ar fi fost edulcorat și plin de schematism. Dar Marian Malciu evită schematismul și superficialitatea și construiește un personaj viabil în două registre: în cel uman unde se achită cu succes de toate sarcinile familiale și profesionale și un registru ascuns, cel mitic, în care personajul său evoluează discret, fără să încerce să fie remarcat sau răsplătit pentru toate eforturile sale în zona profanului. 
            Asemenea lui Ulise, Mihai trebuie să-și părăsească locul natal pentru că a fost nevoit să supraviețuiască într-un loc străin, un oraș de provincie, în care trebuie să dovedească lipsă de orgoliu și răbdare spre a ajunge acolo unde și-a propus. De fapt, întreaga viață, personajul a fost călăuzit de ambiție, echilibru, voință, răbdare și încredere în divinitate: ”Am învățat să mă ridic după ce am căzut, fără să mă mai plâng cuiva, fără să mă lamentez și fără a mă umili plângând pe umărul cuiva care este nepăsător și rece de cum dispare din raza privirii mele.” (p.31) Sunt cuvinte sincere pe care Mihai le încredințează jurnalului său, dar despre care nu se sfiește să creadă că, într-o bună zi, ele vor fi citite și de către alți ochi, deoarece continuitatea vieții și perpetuarea prin urmași este unul dintre idealurile tânărului strâns legat de ideea de familie și profesie. Astfel că portretul lui Mihai se încheagă din rememorările sale dar și din planul prezentului, personajul fiind surprins în relație cu mama, colegii de serviciu, cu indivizi certați cu legea sau cu părinți ai copiilor din grupa de copii pe care îi antrenează. 
 
            Dintre posibilii săi tați îi amintesc în primul rând pe instructorul său de arte marțiale care suplinește parțial absența Tatălui, inoculându-i copilului trimis de mamă să învețe să se apere, disciplina și seriozitatea, calități pe care adultul Mihai le va transmite generos mai departe elevilor săi dar mai ales, care îl vor ajuta să iasă cu bine din situații dificile: ”…îmi amintesc și respect întocmai anumite învățături primite de la Tudorel Vasile. Le împărtășesc cu toată convingerea elevilor mei. Îi învăț încă de la început că artele marțiale și tehnicile de luptă se folosesc doar pentru autoapărare.” (p.34). Aceste convingeri îl definesc pe Mihai Iordache ca personalitate în formare, care își va folosi întotdeauna resursele intelectuale și agilitatea fizică să micșoreze cantitatea de rău din lume și să domesticească prin puterea minții mai ales acele forțe distructive care-i amenință echilibrul și calmul la care el ține cel mai mult și pe care și le-a impus prin autodisciplină, dar și prin permanenta stare de veghe față de oricine din jur care avea ceva de oferit. Da, permanent, Mihai ascunde un complex de inferioritate din cauza absenței tatălui în viața sa și a mamei sale, este conștient de vulnerabilitatea sa datorată faptului că a crescut fără tată. Este recunoscător mamei și conștient de sacrificiile uriașe făcute de ea, dar nimic nu poate suplini absența tatălui. Pentru că, așa cum afirmă pe coperta doi Părintele preot Daniel Benga, ”Pentru creștinism omul este cununa creației, fără existența sa nimic din cele create neavând rost. Însă nu este vorba doar despre om în general, ci despre omul identificat ca bărbat și femeie. Dumnezeu a săvârșit o taină extraordinară prin crearea lui Adam și a Evei în rai, binecuvântând ”familia paradiziacă”, poruncindu-le să crească, să se înmulțească și să umple pământul.” (Facere I, 27-28). Acesta este de fapt și crezul autorului, pledoaria pe care o realizează prin această poveste de viață care include, cum altfel, și o frumoasă poveste de dragoste, între un bărbat și o femeie. De fapt, toate provocările și încercările prin care trece Mihai din copilărie și până când este angajat ca absolevent al Academiei de Poliție, sunt un prilej pentru prozator de a sublinia unele dintre minusurile condiției umane sau mai bine-zis, dintre eternele defecte omenești și prejudecățile cu care îi analizăm pe cei din jur. Copil fiind, elev de școală și lipsit de figura tatălui care de obicei impune și susține respectul familial, Mihai suferă că este discrimat de cadrele didactice, de mămici. Să înțelegem că este vorba de perioada primilor ani de după 1989, când la noi moda familiilor monoparentale nu era atât de răspândită ca acum și familiile cu copil și un singur părinte erau de obicei incriminate. 
 
            Da, specificul romanului, care face ca portretul lui Mihai să fie atât de complex, este tocmai faptul că el se întinde în două lumi: cea anterioară lui 1989 și cea de după 1989. Fiecare din aceste lumi joacă un rol important în formarea personajului principal, dar în același timp este responsabilă de toate disfuncționalitățile și anomaliile specifice vieții din postcomunism. Aceste disfuncționalități își întind tentaculele și asupra vieții unui tânăr aflat în plină tinerețe și plin de elan și dorința de a evolua frumos în viață , prin acuzațiile care i se aduc în perioada primelor sale luni de angajat al Poliției Române, ca tânăr absolevent al Academiei Militare A.I Cuza din capitală. Episodul petrecut în Capitală este introdus, în mod strategic, mai târziu în roman, el oferind un răspuns parțial cititorului care a rămas deja fascinat de personajul Mihai și nu-și explică contradicțiile din temperamentul acestuia. E un simplu agent sau după cum spune el: ”sunt un biet angagat al Poliției locale.” (pag. 29) ori mai mult? Desigur, se întreabă cititorul, care sunt păcatele pentru care acest tânăr a fost decăzut din poziția inițială, promițătoare, de lucrător acticv al Poliției române? Răspunsul va veni mult mai târziu, către finalul cărții, autorul reușind să mențină suspansul și să ne țină captivi preț de sute de pagini, până la finalul lecturii și deznodământul previzibil dar câtuși de puțin monoton ne satisface așteptările. 
            Obligat să demisioneze din proprie inițiativă după doar trei ani de muncă, în urma unor acuzații nefondate, o demisie de onoare, știind că este nevinovat, tânărul Mihai Iordache este nevoit să părăsească, împreună cu mama sa, Capitala și să o ia de la capăt ca simplu agent al Poliției locale într-un oraș de provincie. Fără să se sperie, tânărul se adaptează noii situații nefăcând paradă de diplomele sale ci demonstrându-și în intervenții, alături de colegii săi de patrulă de la Poliția Română și Jandarmerie, buna pregătire, seriozitatea și implicarea profesională, fiind remarcat permanent de către șeful acestei patrule, agentul principal-șef Furtună Samson. Aceeași dorință de a-și căuta Tatăl transpare în unele replici ale personajului față de acest șef: ”Nu e bine deloc pentru mine”, îl întrerupse neașteptat de curajos agentul Mihai Iordache hotărât să detensioneze atmosfera. ”Înseamnă că anul acesta vă pensionați și eu care credeam că învăț de la dum…” (p.60). Scenele în care cei patru agenți ai patrulei de ”arme întrunite” se află în acțiune mi se par unele din cele mai izbutite în privința dialogurilor și a narării intervenției echipei în prinderea și pedepsirea infractorilor. Replicile scurte, vii, desprinse exact din limbajul polițiștilor, umorul combinat cu ironiile și subtilitățile de limbaj fac deliciul cititorilor: 
            ” – Ce să mai zic, dacă ați hotărât așa, mai este loc de zis ceva? Merg dar ce facem cu cel care a provocat scandal? 
            – Cum adică, ce faceți? Aplicați măsurile care se impun, răspunse Furtună… Dacă e violent, îl imobilizați și-l aduceți la noi să-l predăm la Secție!” (p.72). 
            Dar romancierul nu se mulțumește doar să evidențieze profesionalismul echipei de agenți de Poliție din care face parte și tânărul Mihai Iordache, ci nu pierde niciodată prilejul să evidențieze, prin intermediul personajelor sale, slaba pregătire a unor polițiști, deficitul uriaș de personal din Poliția Română dar și corupția existentă la diferite nivele, chiar tânărul Mihai fiind victima acesteia: ”Să înveți?”, adaugă Agentul principal șef Samson Furtună într-un dialog cu subordonații săi, adresându-se în special noului intrat în echipă, Mihai Iordache, remarcat prin rapiditatea cu care făcuse rost de un brad pentru festivitatea de sfârșit de an, fără să încalce câtuși de puțin normele legale, ”Păi , ai, măi băiatule, ce să înveți… Io am făcut școală, băi, nu ca voi… M-am dus după ce am făcut armata și… până în ’82 eram deja sergent major… Școală de doi ani la Câmpina, școală militară, neamule, nu ca acuma, că nici cu arma nu știu ăștia să tragă…” (p.59). 
 
            Un alt personaj care suplinește Tatăl absent din viața protagonistului este Șeful Inspectoratului Județean de Poliție, Comisarul-șef Mircea Predescu, întâlnit întâmplător de mama lui Mihai Iordache la o serbare de Crăciun a micuților săi elevi. Este ca un semn al Destinului, care pe de o parte îți răpește ființe dragi, așa cum se întâmplase cu cei doi, domnul Mircea Predescu și doamna Mihaela Tomescu, ai căror parteneri de viață plecaseră cu mult timp în urmă din această lume. Tot destinul le dă șansa acestor doi oameni trecuți de prima tinerețe, dar cu sufletul rămas tânăr și dornic de iubire, să trăiască o frumoasă poveste de dragoste târzie în care copiii nu sunt câtuși de puțin un obstacol ci completează și ajută la evoluția frumoasă a acestei relații. Scena întâlnirii dintre tânărul Mihai Iordache, cel nedreptățit de viață, cu Comisarul șef Predescu este magistral construită. Se remarcă apropierea încă de la prima vedere dintre cei doi oameni din generații diferite, onestitatea și profesionalismul Comisarului șef, modestia, respectul și încrederea celui tânăr în triumful adevărului, lucru de care multă vreme se îndoise. De altfel, să nu uităm că situația lui Mihai nu era singulară și din discuțiile din familia lui Mihai, de la serviciu, sunt remarcate multe umbre ale sistemului juridic românesc și multe suspiciuni care susțin neîncrederea și dezamăgirea populației: ”De când se vehiculează sumedenie de știri despre putreziciunea democrației românești, m-am scârbit de tot. Sunt multe dovezi clare despre vinovăția clară a multor persoane care conduc țara asta amărâtă. Și, cu toatea acestea, nu se face lumină.”(p.161). Și cu toate astea, ca să-l parafazez pe autor, se face lumină încet-încet. Prin personaje ca Mihai Iordache, comisarul șef Predescu, agentul principal Furtună Samson, prozatorul se dovedește optimist și încrezător în posibilitatea de salvare a acestui neam, în dreptul oamenilor de a avea acces la adevăr și dreptate. Cuvintele pe care Comisarul i le spune lui Mihai, justifică această idee: ”Ți-am analizat cu mare atenție dosarul personal (…) Mă surprinde neplăcut direcția dată, în ceea ce te privește, de către unii oameni competenți profesional, de altfel… Au dorit să acopere un ceva murdar, dar nu au ținut seama că ești un lucrător curat. Păcat! Ai referințe foarte bune din partea altora. Regretă că ți-ai dat demisia de onoare.” (p.165).
 
            Lumina începe să se zărească nu doar pe plan profesional ci și pe plan personal, al găsirii perechii predestinate și al realizării cumplului divin: Bărbatul alături de cea menită lui, Daniela, o tânără avocat, crescută de asemenea în respectul față de familie și valorile creștine, va fi cea care va demonstra dăruirea și sinceritatea dusă la maximum, dar necesară construirii unei relații adevărate, care va rămâne alături de Mihai, parcurgând toate treptele de la relația inocentă la cea pasională, încununată de nașterea unui copil. Modul în care autorul urmărește firul acestei relații paralel cu provocările profesionale ale lui Mihai, îmi amintește de Cartea nunții a marelui George Călinescu: puritatea trăirilor, sinceritatea mărturisirilor, încrederea deplină în partener, pasiunea și căsătoria, toate te fac să te gândești la Jim și Vera. 
            Deznodământul romanului îi oferă satisfacție lectorului și în același timp, speranța că erorile umane pot fi corectate, că împlinirea personală este posibilă indiferent de regim și de minusurile existente în cam toate instituțiile acestuia. În același timp, ni se sugerează că răsplata este de partea celor care o merită, care se străduiesc să obțină dreptul la armonie și fericire, contribuind ei înșiși la armonia celor din jur. 
 
            Parafrazându-l pe romanticul Novalis, putem spune că prozatorul Marian Malciu aparține operei sale iar opera nu-i aparține doar artistului ci nouă, tuturor cititorilor. Dacă Nichita își implora opera , pe Galateea, să-l nască, putem afirma fără putință de tăgadă că opera lui Marian Malciu, compusă din toate cele 11 volume ale sale și din numeroasele și valoroasele publicații online, inserate pe numeroase site-uri și reviste virtuale, contribuie la afirmarea creatorului lor, se susțin reciproc și se pun în lumină în funcție de perspectiva din care este făcută lectura. Și succesul de care se bucură cărțile lui Marian Malciu în rândul cititorilor din toate zonele profesionale, demonstrează că ele sunt dedicate atât lectorului avizat cât și celui dornic doar de delectare estetică. E acel cititor despre care putem spune că citind! ”a jucat, /Stăpânul ca un țap înjunghiat” , dar e și acea cititoare care lecturează ”întinsă leneșă pe canapea/ Domnița suferă în cartea mea…” 
            Marian Malciu are curajul de a aborda în acest volum dar și în romanele anterioare o categorie socială pe care toți avem impresia că o cunoaștem din mass-media, din articolele și reportajele mai mult sau mai puțin senzaționale care pun în lumină mai ales latura întunecată și misterioasă a profesiei de polițist. Fără să dezvăluie ceea ce este tabu acestei profesii, chiar și într-o epocă de transparență când evoluția fără predent a tehnologiei pare că ne deschide drumul spre viața interioară a fiecăruia dintre noi, dovedindu-ne astfel fragilitatea și vulnerabilitatea, Marian Malciu ne propune personaje puternice, viabile, capabile să înfrunte tentațiile interioare și exterioare, capabile să se ofere pe sine ca modele spre a dovedi că ei, mai mult decât oricine, pot apăra dreptul umanității la libera exprimare, dar nu la exibiționism și distrugerea valorilor tradiționale. Cât timp cititorii vor avea nevoie să se vindece de vulgaritate și fariseism, de impostură și promiscuitatea cultivate atât de mult în jurul nostru, ei vor găsi în cărțile lui Marian Malciu un remediu mereu proaspăt și eficient. 
 
Prof. Dr. Maria Postu 
Scriitor, Membru Uniunea Scriitorilor din România, ASB

 

Publicat în carti bune, intrebari esentiale | Etichetat , , , | Lasă un comentariu

Leonor si zanele

 

Dragi prieteni, va multumesc pentru faptul ca ma urmăriți si îmi pare rău ca in ultima vreme nu am mai postat poezie sau proza așa cum făceam in urma cu câțiva ani când eram foarte activa. Am cochetat câțiva ani cu Facebook-ul ca mulți dintre voi probabil dar din motive obiective… ne-am despărțit așa ca m-am întors la prima mea dragoste virtuală, blogul.

Astazi vreau sa va propun sa răsfoiți ultima mea carte publicată in 2017, o carte pentru copii, de data asta, care a fost nominalizata la Premiile Uniunii Scriitorilor din Romania, secțiunea carte pentru copii si tineret. Este vorba despre cartea Leonor si zanele apărută in ediție bilingva romana-franceza , cu ilustrații realizate de o artista din Spania, Martina Garcia Aranda. Cartea aceasta a fost tradusă si in limba spaniola si este in curs de apariție la o editura din Spania, tot in ediție bilingva deoarece sper ca si copiii romanilor din Spania sa nu fi uitat limba romana si sa se bucure de întâmplările prin care trece micuța Leonor. Cartea poate fi achizitionatade aici:

https://www.libris.ro/leonor-si-zanele-leonor-et-les-fees-maria-SAC978-606-797-119-4–p1166179.html

Publicat în intrebari esentiale | Lasă un comentariu

Momente

Publicat în intrebari esentiale | 2 comentarii

Festivalul National de Poezie și Proză „ MIHAI EMINESCU”, 2018! Vezi cine a câștigat trofeul și premiile ediției a VII-a!

via Festivalul National de Poezie și Proză „ MIHAI EMINESCU”, 2018! Vezi cine a câștigat trofeul și premiile ediției a VII-a!

Citat | Publicat pe de | 2 comentarii

E foarte scurtă vremea cireșelor…

Și cum stăteam eu asa,și număram jucariile primite la ultima aniversare si cate zile mai sunt pana la urmatoarea,  si frunzele si prietenii, a trecut pe langa mine cineva. Mare. Ii vedeam umbra uriasa care ma acoperea in intregime. Eu nu ma joc cu oamenii mari.Ei nu au ce  cauta aici.Necunoscuti, straini, din alt cartier, din alt oras poate.Stiu ca nu trebuie sa le  dau cheia de la gat, nici numarul nostru de telefon. Nici nu trebuie macar sa le  raspund la salut, nici nu trebuie sa le arat unde locuiesc, chiar daca ar pretinde ca i-a trimis mama si tata sa le dau nu-stiu-ce au uitat ei acasa. Doamne, ce insistent ma fixeaza…A inceput sa-mi fie frica…Sa fug, dar se tine pe urmele mele, nu spune nimic, doar noteaza ceva intr-un carnetel gri…De-as ajunge mai repede acasa.Uf! Nici macar un loc sigur de joaca nu exista pe lumea asta doar pentru copii ,cand vrei si nu vrei dai nas in nas cu un om mare care te fixeaza cu privirea de parca i-ai fi furat o bucatica de viata.In sfarsit, acasa…Strainul ajunsese deja acolo inaintea mea.Eram ingrijorata ca iar trebuia sa-i cedez musafirului camera mea si iar trebuia sa-mi mut jucariile si cartile de colorat. Mama insa nu parea ca l-a observat sau ca ar avea de gand sa pregateasca o cina speciala ca pentru un oaspete rar. Asteptam sa mi-l prezinte cum facea ori de cate ori veneau unchi de care nu stiam, veri, verisoare, vecini recent mutati, fiii colegilor de serviciu, musafiri de o seara, de o saptamana sau chiar de o vacanta.De-a lor, ca eu nu aveam vacante.Sau mai bine zis traiam intr-o vacanta perpetua.Mama nu mi l-a prezentat, de parca nu l-ar fi vazut sau se prefacea ca il ignora sperand ca el sa plece.”Mami…am inganat speriata, domnul acesta care sta pe scaunul de pe hol, ma urmareste inca de afara, spune-i sa plece sau pofteste-l in sufragerie….Vreau sa-i arat ce daruri am primit.” De fapt, ca orice musafir care se respecta, ascundea poate sub mantia lui un dar si pentru mine.Abia asteptam sa-l vad, sa-l despachetez, sa-l arat incantata a doua zi prietenilor mei…”Cum arata musafirul?Eu nu-l vad?”I l-am descris cum stiam eu mai bine: inalt, cenusiu, trist, ganditor, pare de familie buna desi e imbracat modest, nu stiu ce limba vorbeste ca nu l-am auzit vorbind. Are niste ochi patrunzatori si o gura rosie, de parca s-ar hrani doar cu petale de trandafiri, are degete lungi de parca ar vrea sa ia toate casele, tot cartierul tot orasul in bratele sale si mai ales, nu pare sa dea socoteala nimanui pentru faptele sale”…

Mama s-a uitat in jur si parea ca l-a vazut cu ochii fetitei de acum treizeci de ani si m-a luat in brate ca atunci cand urmeaza sa-mi faca o dezvaluire foarte importanta…

Din seara aceea, povestile au inceput sa aiba miros de flori de primavara . Visele mele cenusii incepeau sa devina incet-incet rosii, ca si cum s-ar fi molipsit de gustul buzelor  ciudatului meu oaspete…

Publicat în intrebari esentiale | Etichetat , , , | Lasă un comentariu

Seninătate

Seninătate

Să mi te-nchipui în amurg

târându-ţi alene ca pe nişte câini ce nu se lăsau prea uşor dresaţi,

ideile

( eu alături, responsabilă cu strunjirea permanentă

a colţilor vocilor celor din jur),

Să mi te-nchipui senin aruncând din privirile tale

cu care cândva incendiai uscatul,

puterea de a potoli furtunile oceanelor şi furia leilor.

( eu în urmă , ferind trena imaginaţiei tale să se

încolăcească ca un şarpe viclean, de intruşii intraţi clandestin

în memoria noastră comună).

Să mi te-nchipui micşorat şi cu chipul împânzit de zeci de riduri

ca şi cum ar fi fost martor

la toată istoria universului,

chipul intrat în cv-ul celor mai frumoase femei,

(eu, absentă, lăsându-ţi moştenire

frumoase teritorii explorate în doi,

altele încă nedescoperite, haite de coşmaruri

ţâşnind din fiecare colţ al drumului

pe care-l mai ai de străbătut.)

Publicat în intrebari esentiale | 2 comentarii