Chipuri fara forma

tot ceea ce am pierdut străluceşte în urmă

aidoma altor chipuri fără formă sau care şi-au pierdut forma avută cândva

ca pe o moştenire necuvenită,

uneori simt nevoia să mă aşez pe o piatră imaginară

în mijlocul intersecţiei,

să mă las biciuită de sunetele claxoanelor nervoase

şi strânsă în plasa de oţel a unor înjurături scrâşnite,

să fiu îmbrâncită de pe fotoliul meu imaginar de regină a intersecţiilor la orele de vârf,

să fiu învelită în haine de cauciuc şi târâtă de vehicule ca o pradă ieftină de război,

când pe marginea bulevardului chipurile fără formă bâjbâie căutând graniţa salvatoare

iar eu arunc arunc acele sfere de lumină ca pe nişte monede prea strălucitoare ca să fie de aur

prea fierbinţi ca să nu te poţi arde  la lumina lor

arunc sferele fierbinţi din care artizani rătăciţi poleiesc chipurile

 în căutarea formei perfecte…

Reclame
Publicat în Poeziile mele | Etichetat , , | Lasă un comentariu

doza zilnica de moarte

Zilnic îmi iau doza de moarte, din ce în ce mai mare,
sfidând sfaturile medicilor îngrijoraţi de urmări,
moartea în somn, în iubire, pe stradă, în bibliotecă,
pretutindeni mă las ucisă fără blândeţe şi milă,
îmi stârnesc moartea să nu uite de mine, dar nu de tot,
şi să vină apoi dintr-o dată, în toiul vieţii, al unei bucurii
ca un concert aniversar pentru care exersam de o viaţă
întreagă, o las să creadă că e un oaspete drag la mine în
viaţă, netemându-mă de darurile ei, o las să creadă
că îi voi da cândva cea mai mare vamă, oferindu-i
cu generozitate prefăcută, o viaţă şifonată, neîncăpând
în gemantanul morţii…

Publicat în Poeziile mele | Lasă un comentariu

De vânzare totul

e atât de cald încât m-aş putea debarasa de piele

 fără să simt

aş putea renunţa la carne ca la un bagaj

delicat şi pretenţios care mă împiedica să zbor,

sângele l-aş dona plantelor din ghivecele tale uitate

ca şi mine.

e atât de gol aici  fără tine

încât nu există nici un cumpărător interesat de

trecutul meu de gândurile mele

care atârnă la intrare ca nişte clopoţei uzaţi

conservând uitată vocea ta caldă.

rearanjez o vitrină ameninţată cu prăbuşirea

şi refac desenele de pe pereţii boutiqu-ului

unde n-ai mai intrat de mult , alung chipurile

rătăcite în oglinda vitrinei şi agăţ de clanţă

un anunţ cu de vânzare totul.

Publicat în Poeziile mele | Etichetat , , | Lasă un comentariu

Mesaje pentru un destinatar necunoscut

te omagiez scriindu-ţi în fiecare zi poeme

pe care n-am să ţi le expediez niciodată, poate pentru că

poşta e o instituţie demodată în care supravieţuiesc funcţionari retorici,

mă mulţumesc să-ţi scriu deşi nu ţi-am văzut chipul

nu ştiu dacă ai sau nu nevoie de operaţiile estetice

din poemele mele

nici dacă le poţi deschide, sau nu cumva

zeloşii funcţionari

le citesc râzând în pauza de prânz , de poemele mele rubensiene,

lăsându-ţi doar cenuşa neliniştilor mele

te omagiez în aceste poeme desuete

pe care n–am să ţi le expediez niciodată

poate pentru că eşti atât de aproape de mine

încât nu avem nevoie să ne scriem

şi totuşi ne ascundem adevărata identitate ,

 jignindu-ne sau minţindu-ne

 dacă ni se încucişează privirile în aceeaşi viaţă,

ştiu că şi tu ascunzi în ele mesaje

pentru o destinatară necunoscută, nenăscută,

în a cărei perfecţiune doar tu mai crezi,

nu avem nevoie să ne scriem,

poate pentru că eşti atât de departe de mine încât

nimeni nu are curajul să-şi rişte viaţa spre a-ţi înmâna aceste poeme,

cine ştie, pe drum se pot întâmpla ierni polare, veri ucigaşe, erupţii de vulcani

ce poeme pot supravieţui atâtor variaţii de temperatură din inimile noastre,

 şi atunci

poemele netrimise se desprind uşor de pe file şi se sinucid în  anonimat,

fără protecţia lor mă dezmembrez celulă cu celulă,

şi iată-mă condamnată sa le rescriu, să–mi acopăr goliciunea,

Publicat în intrebari esentiale | Lasă un comentariu

Lipind pagini lipsă

Proprietarul mi-a scos mansarda la închiriat

şi eu nu am putut să-i spun că încă sunt aici

vin în fiecare zi viitorii chiriaşi

amatori de un chilipir

o mansarda ieftină cu o bibliotecă plină de cărţi şi conspecte

cu manuscrise nepublicate

cu şoareci blânzi care nu-i tulbură noaptea

Cd-uri cu jazz şi discuri vechi pe care poţi asculta poveştile foştilor locatari

e adevărat eram restanţieră cu chiria pe ultimul an

dar de aici până a mi se pune locuinţa la închiriat

e o cale foarte lungă

mă întreb ce vor face viitorii chiriaşi când se vor trezi

cu mine la miezul nopţii răsfoind manuscrisele neterminate

derulând casete vechi

ascultând discuri uzate  lipind pagini lipsă din trecutul meu

dar e-atât de plăcut să locuieşti clandestin

şters de pe lista doctorului de familie

şi de la asigurări fără nevoia de a fi în pas cu moda

şi fără obligaţia de a mai răspunde la mailuri sau la telefoane

îţi rămâne doar plăcerea de a te strecura uşor pe scara de serviciu

până în depozitul de cărţi al librăriei din vecini

unde aveai întotdeauna restanţe de plată

citind până în zori

ultimele apariţii editoriale care vorbesc cu ipocrită durere

despre tragica ta dispariţie

Publicat în Diverse | Etichetat , , | Lasă un comentariu

Recomandări lirice:SCRISORI PE SCOBITORI de Ilie Hoza

La prestigioasa editură Școala Ardelenă în cadrul colecției de poezie a apărut un volum de poeme plin de sensibilitate și originalitate , dedicat toamnei, în special lunii octombrie, după cum arată în prefața intitulată sugestiv ”Cuvânt prevenitor, criticul Cornel Cotuțiu:”Dacă în cartea sa de proză 5 anotimpuri , calendarul laic al lui Ilie Hoza are o împărțeală temporară proprie, acum condeierul stăruie doar pe un singur anotimp- toamna-, cu precădere pe octombrie, acesta fiind un fel de covor de sub care țâșnesc exclamații pe seama apropierii de vârsta senectuții și a dragostei (când viscerală, nepotolită, când blândă.)

Universul liric al lui Ilie Hoza oscilează între universul mărunt, al poeziei boabei și a fărâmei de origine argheziană și poezia ludică amintind pe alocuri de Emil Brumaru, influențe topite pe sensibilitatea și viziunea originală ale poetului. Citez câteva versuri demne de reținut împreună cu îndemnul de a zăbovi asupra acestei voci autentice care merită descoperită și cunoscută de cât mai mulți cititori:

”Noi doi ar trebui să fim o filă dintr-o carte

Tu cea fățoasă

Eu partea întoarsă

Literele să se potrivească perfect

Așa cum îți eu, ție peceți pe piept,

Să ne cetim pe înserate, pe față și pe verso…

Tu…prostuțooo,

Noi doi ar trebui să fim aripile unui flurure orb

Una care zboară ziua,

Noaptea cealaltă din priviri să te sorb!

Noi doi ar trebui să fim aceeași frunză

Eu, partea nervoasă

Tu fața ei cea blândă, aurie, mămoasă…

Pe tine să te mângâie soarele,

Pe mine să mă sfâșie vântu

Să te culc pe covor…

Că niciodată nu mi-am ținut cuvântu

Că-mi vine să temănânc, să te iubesc ș-apoi să mor!

(Ușoare înclinări spre poezie de septembrie)

Publicat în intrebari esentiale | Etichetat , | Lasă un comentariu

https://booknation.ro/interviu-cu-maria-postu-autoarea-cartii-cutia-postala-cerului/

Publicat în intrebari esentiale | Lasă un comentariu

Acei ani de liceu

Ar fi putut fi o informație clasificată șI totuși

toată clasa o știa ba chiar toată școala.

Mimezi inocența când vi se-ntîlnesc privirile

în timpul orei de chimie:

Silvia nu mai locuiește cu părinții de mult.

Silvia locuiește cu iubitul ei,

Silvia are un iubit deși ea este doar în clasa a noua.

E o blasfemie,  o privești din ce în ce mai curioasă

fascinată de misterul Silviei.

Are aceeași uniformă ca și tine. Nu-și vopsește părul. Are manuale școlare noi

ca și tine cu fotografia tovarășului pe prima pagină. Când iese de la școală își scoate

ecusonul pe care-l poartă prins în niște ace. E atentă la ore ca și tine,

Ridică mâna și răspunde ca și tine. Silvia zâmbește când privirile vi se întâlnesc.

Poate știe că tu știi?

Silvia e la fel ca toate fetele din clasa a IXa de la Liceul de Muzică și Arte Plastice.

Pictează, nu lipsește de la orele de istoria artei sau de perspectivă. Își predă la timp

lucrările și viseaza ca și tine să ajungă într-o bună zi un mare artist.

Într-o zi Silvia te va învăța să fumezi și cum să faci o cafea bună

chiar atunci când cafeaua era un lux. Silvia e la fel de vie ca fiica ta din clasa a IXa și

te întrebi câte Silvii sunt azi în clasa fiicei tale și care este cel mai mare secret al lor.

Publicat în intrebari esentiale | Etichetat , , , | 2 comentarii

La început, poemul doare

Recenzie la Cutia poștală a cerului de Maria Postu

de  

 

Motto:
Jocul singur pastrează instinctul realității, trăiește și se mișcă în realitate.
Toate celelalte dogme, morale sau imorale, sunt țesute în și din închipuiri. – Mircea Eliade
Ce melancolic își începe Maria Postu acest volum de poeme: la început poemul doare… și cât de degajat îl părăsește prin dezvățarea de poezie!
Cutia poștală a cerului este un surprinzător itinerar prin dragoste, această viză pentru fericire și pentru care autoarea scrie un poem în limba paradisului.
Titlurile, în bună parte, sunt ele însele metafore, trăiri la cote sufletești ridicate. Poemele sunt, așa cum le descrie poeta, de diferite ranguri lirice: fie nescrise, fie că dor, fie vânate în secret de un braconier, fie scrise în limba paradisului, ori poate poeme menite să fie citite doar o singură dată.
Sentimentul dragostei se măsoară în lungi așteptări. Pare a fi ceva pierdut și imposibil de recuperat. Este atât de mare cât o moștenire neavenită.
Căutările eșuate o trimit pe autoare în intersecții imaginare unde apar și dispar chipuri fără formă.
Atmosfera pare de nesuportat, incandescentă, deși absența iubirii creează un gol imens: e atât de gol aici fără tine/ încât nu există nici un cumpărător interesat de/ trecutul meu de gândurile melede vânzare totul.
Se simte nevoia unei reamenajări interioare, a unui abandon total a ceea ce înseamnă singurătate/ inutilitate/ perimat. … o clipă de fericire valorează cât o mușcătură/ din madelena preferată… un vârf de ac.
Dragostea este un tablou neterminat pe care poeta dorește să-l completeze cu propria prezență și personalitate, să-i întregească acea coloristică ciudat de ștearsă, de uzată și neinteresantă, pe vechea pânză cu miros de clei/ de parcă murisem și fusesem îmbălsămată/ iar tu veniseși la înmormântare/ cu tuburi de culori în mână/ în loc de flori/ tablou neterminat. Dramul de sarcasm din finalul poemului amplifică și mai mult apăsătoarea singurătate care, de altfel, îi conferă autoarei o imaginație de invidiat: alătură-mi-te și tu definitiv în tablou/ să dăm bine în poza din tabloidele de mâine… tablou neterminat.
Autoarea se închipuie nu numai într-un tablou, cu vizibilitate mare, ci și într-un sertar, ascunsă de privirile altora, neștiută și uitată, – vasăzică ne oferă o singurătate extremă-, care nu mai poate fi deschis și care o ține în propria captivitate: odată am uitat sertarul în cheie/ și n-am putut să mai ies ori să mai intrucaptivitate.
Ea este, de asemenea, parte a unui scenariu – viața, în toate etapele ei, cu drumurile ei nescrise. Numai că, își dorește propriul scenariu, unul scris de mână, cum ai scrie o carte despre viața ta, în timp ce o trăiești sau mai bine-zis, o duci pe picioarele tale cu speranța că undeva, cineva o va citi-o, se vor găsi acei cititori în sentimente, în propriile sentimente dispărute, iar asta ar face-o fericită.
Autoarea caută un motiv, o scuză pentru a reveni la singurătate, pentru a se chirci în aceasta, stăruiește în a o alege, ca alternativă la viața personală, în fața calculatorului fiindcă nu ai cu cine schimba două vorbe/ așteptând venirea serii… 
Simte nevoia comunicării cu persoane imaginare, aflate de partea cealaltă a ecranului, cu care să se agreeze prin poeme fără pretenția de a le cunoaște sau vedea chipul. Dorește un schimb de mesaje poetice pe aceeași lungime de undă. Există o suferință netemperată a sinelui care dorește să se mărturisească unor necunoscuți, prin poeme. Suferința aceea născută din teama că nimeni n-o să citească aceste mesaje-poeme, fiindcă ce poeme pot supraviețui atâtor variații de temperatură din inimile noastremesaje pentru un destinatar necunoscut.
Imaginarul este atributul forte al mesajelor din Cutia poștală a ceruluite observ când taci/ când faci piruete ireverențioase printre cuvinte/ când îți potrivești cravata într-o oglindă imaginară/ pentru o femeie imaginară/ niciodată pentru mine/niciodată pentru mine…
Singurătatea este ca un spațiu strâmt care zăbrelește/ constrânge/ sufocă/ strangulează toate posibilitățile existențiale; astfel, în miez de nucă, poeta afirmă: trăiesc într-un cer de forma unei nuci despre care se spune că ar avea gust bun. 
… femeia astfel/ descompusă și recompusă zilnic/ nu putem ști dacă e una și aceeași cu cea pe care o vedeți voi/ trecând impenetrabilă cu poșeta spre serviciu sau/ alunecând în cascadele cuvintelor riscând/ să nu mai iasă niciodată de acolo,/ ascunzându-se în tăcere/ ca într-un fotoliu de ultimă generație/ fără arcuri, perne sau culori imprimate/ e doar ideea de fotoliu cea în care mă odihnesc/ ca o femeie în mintea bărbatului care o iubește,/ întorc uneori capul să-l privesc, să-i mulțumesc,/ el îmi întoarce înapoi un cuvânt/ pe care nu l-am cerut/ dar de care aveam absolută nevoie…/ cuvinte de care am absolută nevoie.
Uneori, poeta se transformă în răufăcătorul cel mai perspicace, mai plin de idei teribile: este cea care ți-a spart/ parbrizul exixtenței, asumându-și forța zdrobitoare a destinului, cea care te-a vizitat în coșmaruri și ți-a lăsat cearcăne pe față, cea care ți- vândut castele în Spania/ și vize pentru fericire expirate, cea care a incendiat tirajul/ ultimei tale cărți pentru care ți-ai/ amanetat douăzeci de ani din viață/ dar dincolo de masca lui Dorian Gray, dincolo de replicile lui Stavroglin, de inocența lui Alioșa și de cumințenia Margueritei, sunt eu, cea adevărată, vize pentru fericire.
Femeia vine cu misterul ei, se transpune în umbră, se face nevăzută, împrumută fel și fel de chipuri, pare a fi un portret pictat de vreun pictor renumit sau poate fi o simplă adiere marină care ademeneșe femeile pe chei în așteptarea bărbaților care n-au plecat niciodată… , este un soi de vrăjitoare care determină întoarcerea bărbaților.
Autoarea suferă de sindromul poeziei. Aceasta o separă de lumea reală. A devenit imună la poezie și ar dori să țină o cură de depoetizare. Consideră scrisul ca pe un spital din care, odată ieșită și întâmpinată cu brațe de poeme și metafore parfumate, nu va mai recunoaște pe niciunul ca personaj din vechile poeme/ imunitate – un poem care atestă dragostea sa de poezie. … ah, doctorul de gardă/ care-mi cunoaște atât de bine viciul,/ face dragoste cu asistenta șefă chiar pe muzica poemelor/ pe care nu am avut timp să le scriu…/ imunitate.
Senzația existenței mai multor femei în viața iubitului este rost de atingeri molipsitoarecând te ating dau de ceasurile/ pe care ți le-au dăruit toate femeile/ care au poposit în tine/ ești atât de plin de ore/ că ai putea trăi veșnic/ ce păcat că sunt ore pierdute/ și nici eu nici tu nu știm/ cum să le întoarcem înapoi/ și să devenim nemuritoriatingeri molipsitoare.
Iubirea unui bărbat devine un soi de clandestinitate, ceva care umple spațiul/teritoriul nepermis de mult. Amintirea acestuia devine înlocuitor de persoană pentru care autoarea se simte datoare să aibă grijă să o includă la întreținere, să călătorească împreună, să o însoțească la teatru și pe care să o înghită ca pe o pastilă de somn. Un crescendo al unei amintiri persistente, o amplificare și o multiplicare a tuturor bărbaților care locuiesc/ clandestin cu mine aiciamintiri clandestine.
Poeta se joacă între poezie și el, omul pe care îl vede în visurile sale: tu vii din cărți; tu vii din tablourile visate/ vina de a nu te fi putut vinde … – ca act de creație.
Poeta își susține discursurile despre un fel de ratare a fericirii prin vocabular adecvat, limbaj adecvat, verbul fiind cel care potențează aceste stări de dezamăgire, trăire în irealitate: a rata, a pierde, a răni, dar și expresii care întregesc tabloul tristeții: regretul/ a devenit bucurie și instinct de supraviețuire; ard în crematorii virtuale destinele strâmbe și șchioape; perfecțiunea e tot mai tocită și plină de/ crăpături în care zilnic/ dispar cei cărora la naștere destinul le-a fost confiscat/ din greșeală/ vocile din spatele ușilor.
Adevărul este o temă în dezbatere: îmi răsucești adevărul în rană ca un cuțit/ frumos cu o lamă flexibilădans; în adevăruri trunchiate vom găsi adevărul de forma unor gânduri sau stări despre actul părăsirii și despre tăcerea în care poate fi închisă o relație între el și ea: când îmi întorci spatele/ ceilalți râd, te părăsește,dar eu știu/ că e doar o lecție despre/cum poate fi părăsită o femeie în joacă,/ … / să fii iertat că ai crezut că femeile/ se hrănesc doar cu flori și poezie,/… /uneori te-nchizi în tăcere și arunci cheia departe de mine,/ ceilalți spun că ei au prins-o din zbor/ dar ei nu văd că mă închizi și pe mine/ în tăcerea ta/ – este o frumoasă lecție de iubire prin comparația, des întâlnită în poemele din acest volum, între omul iubit și un oarecare/ și ceilalți, oricare, oarecare./ adevăruri trunchiate.
În poemele Mariei Postu găsim permanent o distanță/ o îndistanțare, o răceală frisonantă, o teamă de apropiere între partenerii de viață, incurabilă. Iată, în depărtareamândoi alături la ani-lumină depărtare exprimă succint acest adevăr despre existența fără substanță, dar nu imaterială, ci prin traversarea ecranelor computerelor, a ferestrelor virtuale sau imaginând o viață cosmică, de genul tu aici, eu peste vremuri sau în compartimentul vecin/ e iarnă, sugerând existențe paralele în anotimpuri paralele.
O transpunere altfel a poemelor scrise în toiul nopților poetice o găsesc în nota de platăpoemul clandestin e deschis între orele 22 și 6 dimineața/ …/ aici în poemul clandestin se distribuie sentimente interzise/ dătătoare de extaze și se vindecă sentimente incurabile.
Un foarte frumos poem, cu o lirică bine pregătită/ stăpânită, extrasă câte puțin, alto, crescendo, expusă simțurilor cititorului este: câți ani de fericire mai am. Aici, cuvintele se împrumută cu o tristețe vădită în numele fericirii care pare să existe acuma sau altădată într-un procentaj calculat pe cap de locuitor: pe capul meu e o aură căreia unii îi spun melancolie,/ alții depresie,/ în fiecare zi mă întreb dacă cel mai fericit an/ a fost anul în care am tras singurătatea la mal/ …/ în fiecare zi mă întreb dacă anul cel mai fericit a trecut sau/ abia se zărește în depărtare.
În tot acest tangaj, într-o iubire incertă, aflată în nesiguranță/ neîncredere/ rătăcire, poeta se simte o străină în propriul suflet, străină de sine, de vocea sa, chiar și de gândurile care-i dictează lucruri necunoscute, neîmplinite, intangibile.
Poeta are abilitatea de a integra elementele legate de limbă, vocabular, cuvânt, poezie, metaforă etc. în trăirile personale. Este o ajustare a realității la/ pe sine și modelarea sinelui pe poezie ca pe un trup-model. plimbare cu umbra în lesă este doar un exemplu care mi-a captat atenția: … m-a chemat să rătăcim împreună/ prin câmpiile sterpe și să ne hrănim cu agurida învinsă/ de o primăvară tulbure/ am stat jos pe un mal în surpare/ numărând stele într-o limbă moartă/ …/ degetul lui pe buzele mele avea gust de pulbere/ iar rana îmi înflorea ca un cactus interzis/ …/ alergând l-am strigat cu glasul meu străin de mine/ oprește-te l-am strigt cu glasu acela nou/ necunoscut de nimeni. Metamorfozare a ființei în contextul realității care înstrăinează, nu are nimic emoțional de dăruit. Un fel de schimbare la față!
Bazat pe imagini/ închipuiri, în acest volum constat un mod ciudat de autoizolare, înfrânare, încăpățânare: m-ai dezlipit ușor de pe peretele scorojit/ căruia imaginea mea îi adăuga/ o stranie frumusețe demodată/ revelație.
Autoarea își imaginează că iubitul îi păstrează fotografia într-un loc ascuns, de unde să o privească în taină și surâde în gând gestului masculin, dar în final, se întoarce la 180 de grade, gândind că poate nu se va întâmpa așa, ci dimpotrivă, pofta va fi ascunsă ca pe un obiect ilicit pentru care va da socoteală că lipsește dintre minunile lumii motivul ascunderii de ochii lumii fiind desigur acea frumusețe pe care, din gelozie, nu vrea să o arate lumii, ci doar sieși.
Relația cu poezia este o împletitură cu fir de mătase, o broderie fină. Și permanentă. Și esențială. Nimic, niciun sentiment ori atitudine nu se petrece în afara poeziei și a emoției poetice. Poezia/ poemul o urmărește cu tenacitate și o închide în propriile frustrări.
mi s-a dat acest poem fără să-i cer/ fără să știu că eram dată în urmărire generală/ la ministerul poemelor/ …/ mi s-a dat acest poem ca răscumpărare/ în schimbul eliberării din folderul a cărui parolă/ am pierdut-opoemul care îmi răvășește sufletul.
Este clar că poezia/poemul este un mijlocitor al relațiilor cu exteriorul, cu viața cotidiană, cu activitățile în trend.
Femeia aceasta care adoră cuvintele pentru că sunt permanent cu ea, singurele care nu fug, nu pleacă nicăieri și îi țin de urât, femeia aceasta care își imaginează momente speciale de dragoste și bărbatul ideal, femeia aceasta scrie versuri mărețe, nu se lasă învinsă, consideră că este dăruită de la naștere cu harul scrisului, că norocul acesta ar putea-o face cunoscută lumii, că ar putea deveni cea mai dorită, mai împlinită poetă, soție, mamă etc., se deghizează în fiecare dintre acestea, intenționat. În acest scop, redă cititorului poezia deturnare, în care, între oniric și pământean, augmentează voit sentimente și dorințe, raportând totul la postura de elefant.
Uitarea, acest sentiment nedorit umblă în tandem cu amintirea, în poezia Mariei. Este remarcabilă această împletire a creației de poezie/ poeme cu aceea a invocării prin orice metode stilistice a dragostei cu un necunoscut, cu cineva de dincolo de timp: cine sunt eu să intru pe ușa din față a poemului tău,/ nu știu,/ și chiar acum, la sfârșitul zilei, curierul îmi aduce/ o altă scrisoare,/ balada pe care mi-ai dedicat-o la ani lumină depărtare/ m-a găsit, și trebuie să-mi fac bagajele spre tine… îmi scrii de dincolo de timp… 
Tendința de însingurare/ înstrăinare, de a cădea pradă amintirilor, derivă din titluri evidente: ar fi atât de ușor să te pierzi, înstrăinare, dar și în versuri: sunt unele amintiri care supraviețuiescînainte de ora trei.
De ce s-ar încheia un volum de poezie cu dezvățarea de poezie? Pentru că poezia este în ADN-ul poetului. Este instinctuală!Ottilia Ardeleanu,
Năvodari,
24 sept. 2017

 

Imagine | Publicat pe de | Etichetat , , | Lasă un comentariu

IN MEMORIAM DUMITRU MICU

Acum un an, la 19 iunie 2018 ne parasea marele critic, istoric literar, Profesorul Dumitru Micu (1928-2018). Am avut onoarea sa-l am drept conducator de doctorat in perioada 1999-2006.Multumesc domnului Alexandru Dumitriu pentru aceste interviuri care il readuc in mintea celor care l-am pretuit, pe marele Om si Profesor ale carui idei literare si judecati critice vor fi mereu actuale.

 

In memoriam Dumitru Micu (1928-2018). Decupaje din 3 interviuri

Publicat acum 8 luni, pe 10 octombrie 2018

Autor     Alexandru Dumitriu

 

„Pe 19 iunie, pe la 11:20, urcam, cu cîteva crizanteme albe, într-un taxi. Nu din obiceiuri „mic-burgheze” alesesem acest mijloc de transport. Mă aștepta un drum lung. Pînă la cimitirul Pantelimon II. Era o zi deja caniculară. Capitala, aglomerată. Pe 17 iunie, într-o duminică, murise, în spital, criticul și istoricul literar Dumitru Micu, autorul Istoriei literaturii române: de la creația populară la postmodernism, profesor emerit al Facultății de Litere din București, care s-a afirmat și ca poet, în tinerețe și un pic mai tîrziu, dar și ca prozator, la senectute, cînd a… debutat în roman, cu Fata morgana (2003). În toamna acestui an, la 8 noiembrie, ar fi devenit nonangenar. Aflasem pe Facebook vestea dispariției profesorului Dumitru Micu. La ora 12, începea slujba. Nu mulți au venit să-l conducă pe cel din urmă drum. În capela cimitirului Pantelimon II s-au adunat cîteva rude, cîțiva foști studenți, colaboratori și reprezentanți ai Literelor bucureștene, confrați. Între aceștia din urmă, Ana Blandiana și Eugen Simion. Pe 19 iunie, la sfîrșitul ceremoniei funerare, o femeie care lucra în cimitir se oferise să aprindă contracost, timp de 40 de zile, candela creștinească la mormînt. Ceruse, pentru a îndeplini acest ritual, 150 de lei…

L-am vizitat de multe ori la domiciliu pe profesorul Dumitru Micu, în apartamentul de la parterul unui bloc interbelic situat pe o străduță liniștită, din vecinătatea Căii Victoriei. De obicei, mă primea în sufragerie, unde se găseau două fotolii, amplasate în fața televizorului. Cînd începeau buletinele de știri, pe care soția profesorului ținea să le urmărească, ne „refugiam” în camera de lucru a acestuia. În 2015, cînd împlinise 87 de ani, i-am consacrat un text, „Cu fața spre vocație”, care a apărut într-un hebdomadar cultural. Îmi îngăduisem să notez cîteva momente petrecute în preajma lui Dumitru Micu. Nu puteam scrie atunci despre unele confesiuni pe care acesta mi le încredințase. De pildă, îmi mărturisise că speră să nu se stingă înaintea soției, pentru a nu o lasă singură. Îmi mai spusese că îl terifiază ravagiile bătrîneții, care, din cîte cunosc, exceptînd deplasarea greoaie, cu ajutorul unui baston, l-au ocolit. Amintea, bunăoară, decrepitudinea lui B. P. Hasdeu. (Aceste gînduri le așezase și într-un volum memorialistic.) N-am putut nota, firește, nici întîmplări pe care mi le împărtășise cu rugămintea strictă a confidențialității. Nu le voi nota nici acum. Țin, totuși, să notez că, la ultima noastră întîlnire, m-au impresionat melancolicele cuvinte ale amfitrionului despre prietenia care îl legase cîndva de fostul său student Nicolae Manolescu: „O prietenie cum nu multe au existat în istoria literaturii române”.

Mi-a acordat trei interviuri (în 2008, 2009 și 2011), pe care le-am publicat, la vremea respectivă, în diferite reviste. Au fost niște convorbiri desfășurate pe hîrtie. Paper to paper, nu face to face, cu reportofonul. De fiecare dată, am primit răspunsurile dactilografiate. Am selectat cîteva fragmente din cele trei convorbiri. Căutasem, prin întrebările mele – destule, poate, de „album de licean imberb”, ca să folosesc ludicul „compliment” adresat de Ștefan Aug. Doinaș lui Adrian Păunescu în cuprinsul unui interviu –, căutasem, așadar, prin întrebările mele, mai ales felul de a fi al profesorului. Îmi place să cred că „decupajele” prezentate acum îl surprind destul de fidel pe cel care a fost criticul și istoricul literar Dumitru Micu.

Cînd trenul nostru, care nu a mai apărut din aprilie și nici nu va mai apărea prea curînd, găzduiește acest material în memoria lui Dumitru Micu, lumea cultural-universitară este iarăși în doliu. Pe 7 octombrie 2018, s-a stins, la 94 de ani, criticul și istoricul literar, teoreticianul, comparatistul Paul Cornea. Paul Cornea și Dumitru Micu au fost colegi de catedră la Literele bucureștene, iar, de la o vreme, erau amîndoi profesori emeriți ai aceleiași prestigioase instituții. Dumnezeu să-i odihnească.

„Dacă ar fi să reiau existenţa de la capăt, aş ocoli domeniul literarului” (2008)

– Dintre toate carenţele societăţii româneşti contemporane, care vă nemulţumesc, care vă indispun cel mai mult?

– Două situaţii. Înapoierea, primitivitatea, incultura, lipsa de educaţie, pe de o parte; pe de alta, neaplicarea legilor, nefuncţionarea organismelor Statului. Imediat după insurecţia decembristă, credeam că visăm, că străbăteam coşmaruri, auzind pe stradă înjurături şi obscenităţi proferate de tineri care, după îmbrăcăminte, păreau şcoliţi. Fiind cadru didactic, constatam cu stupoare că toată munca instructiv-educativă depusă în instituţiile de învăţămînt fusese zadarnică. În acelaşi timp, eram uluit cînd auzeam persoane cultivate, profesori, medici spunînd că, dacă am avea un regim de dreapta, guvernele ţărilor occidentale bogate „ne-ar da” cele necesare pentru a ieşi din mizeria în care ne zbăteam. Nu puteam pricepe ce era în capetele respectivilor. Trebuia să conchid că aveau o mentalitate de milogi. Nu considerau sub demnitatea unei naţiuni (care tocmai îşi cucerise demnitatea) eventualitatea ca ea să consimtă a trăi din pomeni. Dar şi astăzi, incultura politică, ignoranţa în genere a multor intelectuali, spre a nu vorbi de lumea neinstruită, e de neînchipuit. Oameni cu carte se lasă prostiţi de sfertodocţi, de semi-analfabeţi, de panglicari, de demagogi. Cît despre organele Statului – ce să spun? Cel mai direct reprezentativ dintre acestea, Parlamentul, e compus, într-o nu tocmai neglijabilă parte, din escroci cinici, din hoţi de drumul mare, din bandiţi calificaţi. Aflînd zilnic, la televizor, ce potlogării comit unii, fără nici o ruşine, făţiş, „cu siguranţa impunităţii”, cum scrie în Moromeţii, te întrebi cu Eminescu: „Cum nu vii tu Ţepeş Doamne?…”.

– Care este orientarea dumneavoastră politică?

– Apolitismul. Viaţa Cetăţii nu-mi este indiferentă, dar nu ştiu cu cine să votez. Nu mă regăsesc, ca zoon politikon, în practica nici unei formaţiuni politice. Principial, agreez social-democraţia, şi chiar concret aprob îndeosebi conduita unora dintre exponenţii ei, însă nu în totalitate. Nu văd nici un lider suficient de calificat pentru a conduce cu deplină competenţă naţiunea şi căruia aceasta să-i poată încredinţa destinul ei cu toată încrederea.

– Cum este viaţa dumneavoastră acum, spre sfîrşitul acestei toamne, cu cîteva zile înainte de sărbătoarea Sfinţilor Arhangheli Mihaiil şi Gravril, cînd veţi împlini 80 de ani?

– Viaţa mea din această toamnă, pentru mine octogenară, este cvasiidentică celei din toate toamnele precedente străbătute la vîrsta maturităţii. Aceleaşi preocupări, acelaşi fel de a gîndi. Atîta doar că acum nu mai sînt teafăr. Şchiopătez, am probleme de sănătate, memoria a slăbit, nu şi puterea de muncă, sau nu în mod sensibil.

Ştiu că nu mai pot să mă autodepăşesc

– Sînteţi de acord să divulgaţi concluziile celei mai recente introspecţii?

– Pe măsura îmbătrînirii, mă autoanalizez tot mai rar. În tinereţe o făceam, uneori, cu obstinaţie, căutînd să aflu cît mai exact ce resurse interioare posed şi cum le puteam valorifica la maximum. Azi, îmi cunosc perfect posibilităţile şi limitele. Ştiu că nu mai pot să mă autodepăşesc. M-am autoanalizat, cu toată rigoarea de care eram capabil, în romanul Fata morgana, obiectivîndu-mă într-un personaj a cărui biografie se suprapune doar parţial alei mele; mai mult nu am ce dezvălui. Privesc mai mult, cu mult mai mult în afară decît înăuntru. Privirea în afară include mai ales lecturi. Citesc istorie, filosofie, teologie, călătorii, corespondenţe, memorialistică, literatură de imaginaţie chiar, cu toate că, dacă ar fi să reiau existenţa de la capăt, aş ocoli domeniul literarului, la cît mai mare distanţă.

– Cu ce personaj literar aţi dori să vă întîlniţi? Există vreun personaj cu care vă identificaţi total?

– Total nu mă identific cu nici un personaj literar şi cu nici o personalitate. Cînd citeam literatură cu aviditate, mă fascinau personajele care nu se pot integra sufleteşte în climatul lumii date, personajele problematice, căutătoare de altceva, ca, de exemplu, naratorul din Un om sfîrşit al lui Giovanni Papini, „vînzătorii de idei” ai lui Camil Petrescu şi predecesorul lor eminescian, Sărmanul Dionis, personajele din proza lui Mircea Eliade, în ale căror conştiinţe se produc „ruperi de nivel ontologic”; în general, intelectualii prin predestinare, cum sînt cei din literatura lui Călinescu: Felix Sima, Ioanide şi prototipul lor mitic – Şun, sau din romanele lui Thomas Mann, sau cu un Pierre Bezuhov al lui Tolstoi. În tinereţe, mă recunoşteam îndeosebi în spiritele faustice şi în însuşi Faust: la dimensiuni, bineînţeles, pe măsura staturii mele. Îmi plăcea să cred că aveam şi ceva din „nebunia” lui Don Quijote, ca şi din a lui Danko, eroul lui Gorki. Acum, de cînd nu mai am „vanităţi de eu” (cum ar spune Călinescu), aş putea fi omologat, eventual, cu „omul fără însuşiri” (Der Mann ohne Eigenschaften) al lui Robert Musil.

– Realitatea cărei cărţi v-ar plăcea s-o cunoaşteţi?

– Cînd eram în puteri, cînd visam deplasări în spaţiu, aş fi dorit să cunosc realităţile înfăţişate în cărţi de călătorie, în manuale de geografie, în atlase. Azi, mă resemnez a cunoaşte existenţele, reale sau fictive, din cărţi.

– Atunci cînd simţiţi nevoia unui dialog prietenesc sau aveţi dispoziţia pentru un schimb de opinii, ale cui numere de telefon le formaţi cu predilecţie?

– La etatea d-tale, dar şi mai tîrziu, aveam cultul prieteniei. Acum nu-l mai am. Toţi prietenii (mă refer la români, la cei de sex masculin) m-au trădat ori m-au dezamăgit. Acum nu mai caut pe nimeni la telefon, decît din motive practice. Nu doresc să mă văd fără un scop imediat cu nimeni. Mă întreţin cu volumele pe care le citesc şi cu arborii din parc.

– V-aţi născut în Transilvania. Nu vi se face dor, din cînd în cînd, de Ardealul natal?

– Mi-e doar de Transilvania ideală, de Transilvania coborîtă în inconştient şi pe care, uneori, o visez. Cea reală mă încîntă prin peisajele ei, însă umanitatea ardeleană nu prea se mai deosebeşte de cea de dincoace de Carpaţi şi din lumea întreagă.

„Mi-am dezvăluit călcîiul vulnerabil şi fiecare m-a lovit drept în acest călcîi” (2009)

– Stimate domnule Dumitru Micu, mi-aţi dezvăluit, într-o convorbire avută anul trecut [în 2008], că toţi prietenii români v-au trădat sau v-au dezamăgit. Vreau să vă întreb acum, ţinînd cont de abundenţa acestor disocieri, care sînt rigorile unei prietenii şi ce anume poate periclita iremediabil longevitatea ei.

– Cînd am spus că toţi prietenii m-au trădat sau m-au dezamăgit, i-am avut în vedere pe cei foarte apropiaţi. Pe cei în care mi-am investit întregul capital psihico-intelectual şi afectiv. Simplificînd violent, distingeam între aşa zicînd prieteni şi amici. Celor dintîi le dăruiam, sufleteşte (şi nu numai), totul şi le pretindeam (aproape) aceeaşi reciprocitate. Abuzînd nepermis de sensul cuvintelor, le ceream ceea ce nu-mi mai amintesc în care evanghelie Isus recomandă ucenicilor săi: „Fiţi desăvîrşiţi, aşa cum Tatăl vostru din ceruri este desăvîrşit”. În accepţia pe care o dădeam, în mintea mea, vocabulei, „desăvîrşirea” însemna, în raporturile prieteneşti, doar sinceritate, absenţa duplicităţii, a „hicleniei”. Năzuiam la o prietenie cvasi-ideală, de felul celei dintre David şi Jonatan, care mă fascina în copilărie, la prima citire a Bibliei, sau, mai tîrziu, asemenea celei dintre Oreste şi Pylade. Astfel de prietenii sînt însă posibile, probabil, numai în mituri. În existenţa reală, pare-se, trebuie să adoptăm, în relaţiile interumane, precauţii de genul celei propuse de un personaj al lui Camil Petrescu, în a cărui înţelegere chiar şi cel mai apropiat semen, fie şi feminin, se comportă ca fiara îmblînzită: poate fi tandru pînă la acceptarea propriei sacrificări, dar dacă, din greşeală, te-a zgîriat, vederea sîngelui îi stîrneşte irepresibil instinctul bestial şi, sub impulsul acestuia, te sfîşie. E ceea ce mi s-a întîmplat nu o dată. Cîndva, în liceu, am găsit reprodusă undeva o notaţie din jurnalul lui Jules Renard, cu acest conţinut: „Prietenia noastră nu putea dăinui. Prea ne-am dezgolit unul faţă de celălalt”. Această confensiune-reflecţie m-a urmărit în permanenţă şi, totuşi, n-am tras din ea concluzia pe care o sugera. Şi la Cluj, în liceu şi în facultate, şi în Bucureşti, la Şcoala de Literatură, la Contemporanul, la Facultatea de Litere, am acordat celor cu care m-am împrietenit în chip special o încredere nelimitată. Mi-am dezvăluit faţă de fiecare „călcîiul vulnerabil”, „călcîiul lui Achile”. Şi fiecare, cînd vreun interes sau capriciu i-au cerut-o, m-a lovit drept în acest „călcîi”. Consecutiv, era normal să devin, măcar în ceasul al doisprezecelea, prudent. Să adopt ca normă de conduită, în existenţa privată, principiul cave amicos. Parafrazez dictonul latinesc Cave canem pentru a include în el şi înţelesul zicalei româneşti „Fereşte-mă, Doamne, de prieteni, că de duşmani mă feresc singur”.

Precizez încă o dată că toate cele zise privesc sensul cel mai înalt al prieteniei, sensul ideal. Atitudinea faţă de prieteni în general, în accepţia curentă a termenului, faţă de „amici”, nu mi-am schimbat-o deloc: e aceeaşi ca în adolescenţă, ca în copilărie. Încerc să întreţin raporturi corecte, eventual cordiale, cu toţi contemporanii, începînd cu cei din ambianţele în care vieţuiesc. Nu îmi (mai) dezvălui faţă de nici unul cutele sufleteşti, dar sînt leal cu fiecare, nu caut să induc în eroare pe nimeni, să trag vreun beneficiu din mistificarea cuiva, mă străduiesc din răsputeri să nu provoc vrajbe, să nu instig în vreun fel pe unii împoriva altora; încerc, dimpotrivă, să potolesc animozităţi, să aplanez conflicte. M-aş vrea un factor de conciliere, de concordie.

Gîndurile complicate, frămîntările interioare, îndoielile, căutările, simţămintele inefabile nu simt nevoia, ca altădată, să le împărtăşesc vreunora. Sau, dacă o simt, mi-o reprim. Am înţeles, după o viaţă de căutare zadarnică a unui alter ego, că nu putem comunica sufleteşte perfect unii cu alţii. „Ne-nţeles rămîne gîndul”. Caragiale, pare-mi-se, scrie undeva că sufletele chiar şi ale celor mai apropiaţi prieteni sînt separate prin distanţe interastrale.

Nici unul dintre prieteni nu m-a părăsit în urma vreunei certe. Au încetat deodată să-mi mai telefoneze

– Aveţi, după cum spuneţi, multe antecedente în ceea ce priveşte prieteniile eşuate. Dintre toate aceste legături pe care le-aţi consolidat cîndva, pentru ca, ulterior, să fie compromise de imprevizibile decepţii, regretaţi cîteva în mod deosebit?

– Le regret pe toate. Regret în general că nu-i posibilă o prietenie universală, o frăţie a tuturor, asemenea celei celebrate de Schiller şi, muzical, de Beethoven, în Simfonia a noua: „Alle Menschen werden Brüder/ Wo dein sanfter Flügel weilt”. Uneori, mă întreţin afectuos în visuri cu prieteni care m-au abandonat.

– Oare dumneavoastră veţi fi dezamăgit mulţi prieteni?

– I-am dezamăgit, probabil, pe toţi. Nu ştiu cum s-a făcut că, din 1990 încoace, mai toţi cei care mă frecventau, mă cultivau (şi nu neapărat din interes), îmi dezvăluiau toate intimităţile lor, inclusiv cele conjugale, încetau, la un moment dat, să mă caute; dispăreau brusc din orizontul meu, fără nici o explicaţie. Nici unul dintre ei nu m-a părăsit în urma vreunei certe. Pur şi simplu, au încetat deodată să-mi mai telefoneze. Cînd îl întîlnesc pe oricare dintre ei, întîmplător, se comportă ca şi cum nimic nu s-ar fi schimbat între timp. Acesta e, de altfel, şi comportamentul celor cu care fusesem în relaţii deosebit de bune în perioadele anterioare. Probabil, toată lumea vedea şi vede în mine altceva decît ceea ce sînt. Un fapt îmi pare cert: acela că mulţi – dacă nu toţi cei cu care vin în contact – iau amabilitatea drept ataşament. Obişnuit să reţin din spusele şi faptele oricui ceea ce consider corect şi să trec cu vederea, pe cît posibil, felurile de a fi inacceptabile, mulţi cred că îi aprob integral. Mă consideră adeptul lor. Dar nu pe picior de egalitate. Vor să mă subordoneze, să mă utilizeze. Vorbind golăneşte, mă iau de fraier. Cînd mă distanţez explicit de anumite concepţii şi acte de-ale lor, sînt decepţionaţi. Ce pot să fac?

Încerc să ajut, pe cît pot, pe oricine

– Sînteţi o persoană care şi-a sprijinit întotdeauna cu magnanimitate colegii, chiar şi pe cei mai tineri. Aţi aşteptat în zadar gratitudinea acestora?

– De cînd exist, încerc să ajut, pe cît pot, pe oricine, dacă se pune problema şi îmi stă în putinţă. În calitate de cadru didactic, m-am silit întotdeauna să menţin, în catedră şi în facultate, raporturi de cît mai bună colegialitate cu toţi membrii colectivului şi să apreciez studenţii cît mai corect posibil, acordînd cuique suum. Studenţilor deosebit de inteligenţi şi sîrguincioşi le-am acordat nu numai nota meritată (de care unii dintre ceilalţi examinatori căutau să-i frustreze pe cei neagreaţi), dar şi admiraţie neprecupeţită, indiferent ce simţăminte îmi exprimau conduitele lor extraprofesionale. Pe cei cu care puteam stabili comunicări cordiale îi chemam acasă la mine, discutam cu ei de la egal la egal, le împrumutam cărţi, încercam să le facilitez, dacă doreau, accesul în presă şi, după absolvire, îi sprijineam în demersurile pentru a fi repartizaţi în locuri cît mai adecvate năzuinţelor şi capacităţilor fiecăruia. Cu unul dintre ei, Nicolae Manolescu, m-am împrietenit atît de strîns încît, potrivit unor note persiflante din presa timpului, am ajuns la o „simbioză” scriptică. El fusese exmatriculat, din motive politice, şi reînmatriculat, după ce pierduse un an. Consecutiv, periodicele şi editurile îi refuzau colaborarea. Ajuns în anul al cincilea, l-a publicat George Ivaşcu în Contemporanul, dar, înainte de aceasta, am izbutit eu să-i plasez o recenzie în Viaţa românească. Editorial a putut debuta în 1965, prin faptul că am compus şi semnat împreună cu el Literatura română de azi. Nu mă aşteptam la recunoştinţă din partea lui, ca de altfel nici a altora dintre cei care îmi datorau ceva, dar nici la manifestări de ostilitate. Nesimţindu-mă vinovat faţă de el cu nimic, mă miră boicotul pe care îl practică faţă de mine, de vreo patru decenii, antrenînd în acest sens, cu intenţie sau fără, şi cvasi-totalitatea cronicarilor şi cercetătorilor literari mai tineri. Sînt oare prezumţios, dacă opinez că neinserarea mea în a sa Istorie critică a literaturii române nu e o procedare prea elegantă?

Amintiri de la revoluţie

– Au trecut 20 de ani de la eradicarea comunismului. Vă mai amintiţi ce făceaţi, unde vă aflaţi şi alături de cine în zilele insurecţiei?

– Recompun episodul autobiografic din anii 1988-1989 într-un volum de memorialistică, Sfîrşit şi început de mileniu, pentru care n-am găsit editor – mai exact spus, s-a oferit un preot din Ardeal să-l editeze, dar „evenimentul” apariţiei, programat pentru septembrie trecut, se lasă aşteptat şi, am impresia, se va lăsa la infinit. [Nu peste multă vreme de la acest dialog, în 2010, volumul avea să vadă lumina tiparului, cu titlul Sfîrșit și început de mileniu: rememorări, la Editura Muzeului Literaturii Române din București, n.m./A.D., 2018]

Sumar rememorînd faptele, în zilele insurecţiei mă găseam unde sînt şi acum: în locuinţa din Intrarea Frumoasă. Mai eram cadru didactiv activ (nu doar „consultant”, ca astăzi) la Facultatea de Litere. În după-amiaza şi seara de 21 decembrie, priveam de la o margine a Pieţei Romane spectacolul răvăşitor al revoltei studenţilor de la A.S.E. Începînd de atunci, am urmărit, pînă în toamna anului 1990 (şi nu numai), cu înfrigurare, pe toate căile (mass-media, telefoane, umblări prin oraş), derularea evenimentelor. Mă întîlneam frecvent cu Ana Blandiana şi Romulus Rusan; veneau la noi, mă duceam la ei, ca înainte, mergeam împreună la Casa Presei Libere şi unde mai aveam de mers, ne telefonam zilnic. Vorbeam la telefon şi cu alţii, foarte diverşi, de la Ion Brad la Valeriu Bartolomeu Anania.

Dacă nu se prăbuşea comunismul, acum aş „aştepta învierea morţilor” în cimitirul Pantelimon II

– Mi-aţi zis odată că nu mai puteaţi suporta condiţiile termice restrictive din ultimul deceniu comunist. Doar acest disconfort menajer vă exaspera în perioada respectivă?

– În ultima jumătate a anului 1989, ca de altfel şi mai înainte, dar nu în aceeaşi măsură, mă exaspera totul. Ţinînd un aspru regim alimentar, nu-mi puteam procura decît cu grele eforturi şi sacrificii de energie şi timp produsele agricole pe care el le tolera: stări de cu noaptea la cozi pentru pîine, unt şi iaurt, recurgeri la… PCR (pile, cunoştinţe, relaţii) pentru a procura, cînd şi cînd, brînză şi şuncă. În apartament era frig, drumul cu autobuzul pînă la fostul Institut Pedagogic din Șoseaua Panduri, unde aveam ore de limba română cu studenţii străini, şi invers, era epuizant. Dimineaţa începeam orele pe întuneric, din noiembrie pînă în martie; după-amiaza, se stingea lumina, adeseori pe neaşteptate, pentru o oră sau pentru tot restul zilei. Odată, nemaiaprinzîndu-se becurile, studenţii au plecat, n-am mai putut să-i ţin. Am stat cît am stat singur, apoi am plecat şi eu. La oarecare timp după aceea, iluminatul a fost restabilit şi, exact atunci, a apărut în Panduri un inspector din minister. Am fost sancţionat cu reţinere din salariu. Aş mai putea enumera o mulţime de alte anomalii, ştiute de toţi cei ce au traversat ultimii ani, traumatizanţi, ai regimului ceauşist. Pe mine personal mă distrugea biologic îndeosebi penuria de alimente. Dacă nu se prăbuşea acel regim, acum aş „aştepta învierea morţilor” în cimitirul Pantelimon II, alături de socrii înhumaţi acolo.

Respect, fără să le împărtăşesc, opiniile celor ce îl vorbesc de bine pe Ceauşescu

– Cu alt prilej, v-aţi desolidarizat de un confrate, mărturisindu-mi că îi imputaţi devotamentul  „ceauşist”. Este aceasta o culpă atît de gravă?

– Nu ştiu la cine te referi. Profit însă de întrebare pentru a-mi declara atitudinea principială. I-am detestat profund pe Ceauşeşti, le doream pieirea. Nu puteam să nu recunosc însă că, sub ei, s-au obţinut, indiscutabil, realizări majore – cu un preţ disproporţionat de greu. Nu-i înţelegeam pe cei ce îl admirau pe dictator, dar le respectam opţiunea; respect şi acum, fără să le împărtăşesc, opiniile celor ce îl vorbesc de bine. Dispreţ nutream şi nutresc pentru cei ce simulau admiraţia din interes, din calcul arivistic. Unii dintre aceştia din urmă şi-au şi „schimbat cămăşile” imediat după insurecţia decembristă. Un coleg de catedră ultraceauşist pînă în ultimul moment al Republicii Socialiste se fălea, la doar o zi după sfîrşitul ei, că, în noaptea de 21/22 decembrie, manifestase contra tiranului şi chiar apucase puşca din mîinile unui soldat. Probabil că un ins de soiul acesta o fi „confratele” de care spui că m-am desolidarizat.

– V-am văzut uneori plimbîndu-vă pe bulevardul Kiseleff… Vă convine solitudinea?

– Solitudinea e condiţia regăsirii de sine, a concentrării forţelor intelectuale şi sufleteşti, a marilor revelaţii. În singurătate a intuit Arhimede principiul de bază al hidrostaticii, intuiţie sub al cărui impact el a sărit din baie, strigînd „Eureka!”. Singur, sub un pom din care i-a căzut un fruct pe nas, a descoperit Newton legea atracţiei universale. Cînd Moise a văzut rugul aprins, era pe un cîmp, singur, cu oile.

Mica mea bibliotecă îmi devine un fel de Shambala, un spaţiu al solitudinii regenerative

– Care este locul din ţară unde vă simţiţi cel mai bine?

– Nu rareori, „ca un străin mă simt în ţara mea”, precum altădată Beniuc, însă îmi întemeiez o patrie în măsura în care izbutesc să mă claustrez. Mica mea bibliotecă îmi devine, asemenea odăii eroului eliadesc din Noaptea de sînziene, un fel de Shambala, un spaţiu al solitudinii regenerative.

– Sînteţi ardelean. Cît de mult valorează în devenirea unui om influenţa locului natal?

– Nu mă simt „ardelean”. Nu am cu ardelenii mai multe afinităţi decît cu alţi români şi cu neamţul Klaus Heitmann [1930-2017, n.m./A.D.], profesor la Universitatea din Heidelberg. Există însă, probabil, cum susţine Blaga, un determinism inconştient, „stilistic”, nu doar naţional, ci şi regional. Visurile nocturne mă transportă, uneori, într-un spaţiu de speţa celui din Transilvania, structurat de alternanţa deal-vale, într-un „spaţiu mioritic”.

„În tinereţe, vedeam în creatorii consacraţi fiinţe din altă lume” (2011)

– Stimate domnule Dumitru Micu, aţi cunoscut, cînd eraţi un tînăr ziarist, personalităţi uriaşe ale literaturii şi culturii române, ca Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Camil Petrescu, Ion Agârbiceanu şi alţii. Spuneţi-mi, vă rog, ce sentimente vă încercau atunci cînd mergeaţi să-i întîlniţi.

– Modul meu atitudinal, din copilărie, adolescenţă şi prima tinereţe, faţă de marile personalităţi se exprimă rezumativ într-o dedicaţie. Fascinat de Blaga, i-am consacrat două poezii, publicate, în 1945 şi 1946, în cotidianul clujean Tribuna nouă. Prima, Profetul, e dedicată „nepămîntescului” Lucian Blaga. Aşezam – în ierarhia valorilor – scriitorii, artiştii, savanţii în aceeaşi categorie cu sfinţii. Se subînţelege că, mai tîrziu, dar tot în tinereţe, m-am bucurat găsind, în capitolul Tipurile artistice din Estetica lui Vianu, menţionat, pe primul loc, Sfîntul. În înţelegerea mea, un om excepţional nu putea fi decît deasupra insului comun în toate privinţele, inclusiv din punct de vedere moral. Şi nu numai eu simţeam şi gîndeam aşa, ci cam toţi elevii serioşi de origine ţărănească. Opinînd, într-o convorbire cu cel mai apropiat amic dintre colegi, că un poem oarecare, erotic, de Blaga şi-ar fi putut avea sursa ultimă în instinctul sexual, respectivul a avut o tresărire de indignare. Cum puteam crede aşa ceva? Era o impietate! Nu doar spiritelor excepţionale pe deplin consacrate, ci intelectualilor fini în general, refuzam, chiar şi la maturitate, să le atribui posibilitatea de a ceda unor apetituri „vulgare”. Ţinînd în camera de lucru, într-un sertar cu manuscrise, o sticlă de ţuică – de care nu mă atingeam, dar din care ofeream amatorilor –, s-a întîmplat într-o zi să fiu nevoit a căuta ceva tocmai în sertarul acela, în prezenţa lui I. Negoiţescu. Ştiindu-l pe acesta un estet rafinat, mi-a fost atît de teamă că avea să mă judece aspru văzînd sticla cu „băutură beţivă”, încît nu m-am putut decide să deschid uşa sertarului, deşi ştiam precis că acolo era ceea ce căutam. La o vizită următoare, Negoiţescu mi-a destăinuit, neprovocat, că era „foarte beţiv”. Nemaifiindu-mi, în consecinţă, teamă că puteam să-l jignesc, am adus încă o sticlă de „jinars”, din cămară.

Cu o asemenea mentalitate, era în firea lucrurilor să văd în „consacraţi” fiinţe din altă lume, deosebită esenţial de cea a muritorilor de rînd. Totuşi, nu mă fîstîceam în prezenţa lor. Sfios, desigur, în primele clipe, orice inhibiţie dispărea în momentul în care cel care îmi păruse un supraom începea să-mi vorbească la nivelul meu de înţelegere. Mi-am menţinut prezenţa de spirit chiar stînd de vorbă cu Sadoveanu.

Un ceai îndulcit cu… sare, la Cezar Petrescu

– La prima vizită pe care v-am făcut-o (împreună cu poetul Ion Brad), am vărsat o ceaşcă de cafea pe faţa de masă albă, imaculată. Recunosc că eram intimidat de personalitatea dvs., deşi atitudinea pe care mi-aţi arătat-o atunci şi mereu a fost una cît se poate de cordială. Dvs. vi s-a întîmplat să fiţi copleşit de anvergura amfitrionilor amintiţi în prima întrebare şi să comiteţi anumite stîngăcii?

– Situaţia în care te-ai pus dumneata atunci – şi de care eu nu-mi amintesc absolut deloc – e nimic faţă de o boacănă comisă de mine, în adolescenţă. Pasionat de gazetărie şi foarte religios, m-am dus, în 1944, de Sînta Mărie Mare, la biserica din Cehul Silvaniei: nu doar pentru a asista la slujbă, ci şi pentru a relata desfăşurarea ei, în Tribuna Ardealului. Văzut fiind că luam note la predică, parohul protopop Ilie Călăuz m-a invitat la prînzul ce a urmat. Bolnăvicios de timid, paralizat de onoarea de a sta la masă cu somităţi, inclusiv bisericeşti, în frunte cu un canonic din Satu Mare, Bob, căruia îi spuneam „Măria Sa”, utilizam tacîmurile cu atîta neîndemînare încît, tăind dintr-o pulpă de pasăre, am apăsat cuţitul atît de tare, iar farfuria a sărit de pe masă, căzînd pe covor, goală. Cu personalităţi literare de frunte n-am stat niciodată la aceeaşi masă – în orice caz, nu în apropierea lor imediată.

O păţanie cam de acelaşi fel am avut-o, totuşi, mai tîrziu, în 1952, la Cezar Petrescu acasă. Vara, stătea la Buşteni. Pentru pregătirea politico-ideologică a introducerii, în acel an, a unei noi constituţii, organele de publicitate solicitau intens colaborarea scriitorilor de renume. Redactor la Contemporanul, am fost trimis la Buşteni, pentru a-i propune lui Cezar Petrescu să scrie o schiţă sau o povestire pe tema „modului de moarte american” (parafrazare polemică a sintagmei „modul de viaţă american”), în contrast cu „viaţa liberă” de la noi. Era o după-amiază caniculară, punctată de o scurtă ploaie torenţială, care m-a muiat. Ajuns la vila scriitorului, doamna sa mi-a oferit un ceai şi, pe lîngă el, o felie de pîine cu unt şi o solniţă. Crezînd că sarea din solniţă era zahăr, am turnat-o toată în ceai. Eram, în acel moment, singur în cameră. Constatînd eroarea, după revenirea gazdelor mi-a fost atît de ruşine, încît am băut, fără a mă schimonosi, tot conţinutul ceştii.

Filosofia lui Blaga, văzută de „iudeul” Pătrăşcanu

– Lîngă care dintre personalităţile pe care le-aţi cunoscut v-aţi simţit de la bun început în largul dvs. şi lîngă care acomodarea a fost mai tîrzie?

– Dintre toţi „marii” cunoscuţi în adolescenţă, Blaga a fost cel cu care, fără să vreau, m-am situat, de la început, pe aceeaşi lungime de undă. L-am cunoscut la sfîrşitul anului 1945 sau, poate la începutul lui ’46, în casa protopopului clujean Florea Mureşan. Mergeam acolo frecvent, la invitaţia soţiei părintelui, scriitoarea Eugenia Mureşan. Citisem, în vacanţa de vară, cartea lui Lucreţiu Pătrăşcanu, Curente şi tendinţe în filosofia românească, şi, de la primele cuvinte schimbate cu Blaga, am specificat aceasta. Perfect calm, Blaga mi-a răspuns că, în acea carte, ideile sale sînt coborîte din domeniul referenţial propriu, cel metafizic, într-un plan mai curînd nefilosofic. „E ca în Evanghelie!”, am sărit eu. „Cînd Hristos a spus, vorbind în sens mistic, euharistic, că numai aceia care vor mînca din trupul Său şi Îi vor bea sîngele vor dobîndi viaţă de veci, iudeii, luînd cuvintele literal, s-au scandalizat: cum poate cineva să-şi dea trupul spre a fi mîncat?!” „Cam aşa e”, a admis Blaga. Eugen Mureşan a ţinut să-mi destăinuie că, după apariţia cărţii cu pricina, Pătrăşcanu i-a trimis lui Lucian Blaga o scrisoare explicativă. Scrisoarea avea să fie publicată de Dorli Blaga (în 1990, cred) în România literară. În ceea ce-i priveşte pe ceilalţi „mari”, n-a fost cazul de acomodări mai tîrzii.

Lucian Blaga, în 1948: „Măi Micule, ce rău îmi pare că n-am să mai ţin cursul…”

– Lucian Blaga şi Tudor Arghezi erau stigmatizaţi de abuzivul regim comunisto-stalinist atunci cînd i-aţi cunoscut, într-o perioadă de cumplite epurări culturale, cu Th. Neculuţă devenind un clasic al literaturii române, iar Dan Deşliu considerat urmaşul lui Eminescu. Vă vorbeau Arghezi şi Blaga despre ostracizarea la care erau supuşi?

– Cei mai mare doi poeţi români de după Eminescu nu aveau, în perioada formării mele intelectuale, drept de semnătură. Nici unul, nici altul nu s-au plîns, în prezenţa mea, de această situaţie. Blaga vorbea despre condiţia socială a sa cu o detaşare vrednică de Profetul său din ediţia princeps a celui de-al doilea volum de poeme: „Fantoma vremii nu-l atingea”. Dinstingea atît de mult valoarea de notorietate, şi era atît de conştient de calitatea operei sale, încît afişa o smerenă indiferenţă faţă de felul în care era privită. Aceasta, în public. În sinea lui suferea, desigur, imens. Cred asta întrucît, la o zi-două după excluderea din învăţămînt, nu părea, în familia Mureşan, deloc afectat, dar după plecare, pe stradă, mi s-a destăinuit sobru: „Măi, Micule, ce rău îmi pare că n-am să mai pot ţine cursul…”.

Nici Arghezi, cînd am fost la el prima dată, în vara lui 1950, n-a vorbit despre ostracizarea lui. Timp de peste un ceas, cît am stat cu el în pridvor, a făcut harcea-parcea fostul regim politic (în care „ţara a fost guvernată de curve”), înaltul cler ortodox şi lumea literară, în a cărei populaţie nu recunoştea decît doi oameni cumsecade: Goga şi… Beniuc.

Mi-am dat seama seama cîte parale făceau, ca oameni, unii literaţi

– Ce au însemnat pentru dvs. toate aceste întîlniri cu marii scriitori evocaţi?

– Într-una din rarele sale referiri, în discuţiile cu mine, la fauna politică româneacă, Blaga a specificat că ştia „cîte parale făceau” şi politicienii din perioada interbelică, lăsînd să se înţeleagă că nu mai multe decît cei de după ’44. Parafrazîndu-l, aş putea spune că, din spusele, ca şi din anumite comportamente ale scriitorilor pe care i-am cunoscut, mi-am dat seama cîte parale fac, ca oameni, cei mai mulţi dintre literaţii români din trecut, spre a nu mai vorbi de cei de azi, pe care, vai, i-am cunoscut nemijlocit.”

 

Publicat în intrebari esentiale | Lasă un comentariu