Premiile filialei POEZIE București, 2021

Miercuri, 15 decembrie 2021 a avut loc premierea celor patru laureati distinsi cu premii pentru volumele publicate in 2020. Juriul a fost compus din Horia Gârbea, Presedintele Filialei, Bogdan Ghiu, Daniel Banulescu si Vasile Poenaru.

Volumul meu Borne aparut la editura Școala Ardeleană, Cluj, a primit premiul ”Mariana Marin” pentru Cartea Anului.

Au mai fost acordate urmatoarele premii:

Premiul OPERA OMNIA pe anul 2020 doamnei Passionaria Stoicescu

Premiul „Ioan Flora” pentru Cartea Anului 2020 domnului Petre Ioan Crețu

pentru volumul Recviem pentru o roată bolnavă mintal, Editura Neuma.

Premiul „Cristian Popescu” pentru Cartea de debut a Anului 2020 doamnei Iulia Nicolau pentru volumul Metamorfoze și câteva păreri, Coresi Publishing House.

https://scoalaardeleanacluj.ro/shop/%C8%98coala-ardelean%C4%83-de-poezie-c-147/borne-p-520.html?zenid=367859bgmk6fceta4p3lias313

Publicat în Diverse, Lansari | Etichetat , , | 3 comentarii

”Ușa spre raiul pierdut” de Maria Postu pe youtube

UȘA SPRE RAIUL PIERDUT

unde să te ascunzi când amiaza trece fără să tulbure apa fântânilor,

 nici somnul de după-amiază al pruncilor, trece discret

ca o bună samariteană împărțind daruri inutile nevoiașilor,

cărora le-a fost destinată o singură parte a zilei, de cele mai multe ori

doar dimineața, da, da, se spune în șoaptă cu jind, că moartea în zori nu doare

crezând că e încă dimineață si că cineva se joacă de-a fiesta cu tine

îți întorci ultimul vis pe dos ca să nu fii recunoscut,

și te sperie că până și visurile au riduri și miros a moarte

amiaza trecând fără aplauze, fără afișe care s-o fi vestit, fără gărzi care s-o fi apărat

va traversa viața ta ca și cum aceasta ar fi o stație obligatorie, luând un călător de preț,

îți tot repeți

că poate nu e amiaza ta

că te-a confundat

că e încă acea dimineață fără sfârșit, repeți

în fața unei oglinzi dincolo de oglindă, dincolo de tine,

crezi că e încă dimineață,

că vei auzi cum cineva pregătește ceaiul

vei simți mirosul de pâine prăjită

și ușa spre raiul pierdut trântită de vânt

crezi că e încă dimineață

și că poți prelungi visul până târziu,

mai ai timp să-ti protejezi imunitatea la suferință

mai ai timp să te dezbraci de costumul de adult care nu ți s-a potrivit niciodată

oricâte retușuri i-ai făcut, oricăți designeri i-au adăugat sau i-au luat zorzoane,

oferindu-ți la schimb un alt costum de adult cu care să epatezi

pe cei care nu au știut niciodată că un costum de adult poate ascunde un suflet de copil,

 că in spatele unui costum de copil zace un om născut bătrân,

crezi că mai ai timp să dizolvi pe retină o amintire albastră

și să ascunzi în liniile din palmă fiorul unei îmbrățișări nocturne,

ca și cum ți-ai tatua trupul în cinstea marii fieste de la amiază,

când amiaza va trece , nu te va recunoaște, speri, protejat cum nu ești

de amintiri fragile ori de durerea unor răni imaginare,

că nu te va recunoaște lăsându-te intact cu toata recuzita ta ieftină și cu toate

trucurile tale ieșite din uz cu care încerci să minti și să te minți

nimeni în jur să măsluiască de dragul tău un calendar

nimeni să vândă ori să cumpere bucăți de amiază la suprapreț,

când amiaza va trece speri s-o păcălești ca într-un basm uitat

cu un prinț căutând nemurirea,

când amiaza va trece

 chiar ea dimineața ce-o credeai nesfârșită

te va scoate la țărm, decepționată de lecțiile tale de înot ratate

de încercările tale de zbor mereu amânate ca un dejun rânced servit musafirilor

ale căror daruri nu-ți plac,

pregatește-te, când amiaza va trece, ca o ultimă cursă spre amurgul

străinul acela care îți dă de mult târcoale

Publicat în intrebari esentiale | Lasă un comentariu

Vienes en las cartas

Vienes en las cartas

Vienes en las cartas
de los no escritas, flotando en el agua en busqueda de ruletas seguras
o de aquellas que se ganaron fortunas
y arruinaron palacios
tu bata escondiendo antes trucos baratos
ondea como una bandera vencida,

y las manos que te buscan
tropiezan en las sombras y en los nombres de quienes te deseaban y no tuvieron el privilegio
de poseer tu alma
porqué fuera yo la elegida,

Hice acrobacias en el frágil puente entre  el sí y el no
me derrumbé ante los ojos de los espectadores,
no evité la hoja de tu cuchillo

cuando en el último espectáculo no diste en el blanco,
y nadé con los delfines al atardecer
recibiendo con el azúcar prometido
una gota de veneno.

Vienes de los cuadros con los que soñaban
los pintores arruinados en Moulin Rouge
tengo las manos manchadas de todos los colores
que deslizán por tu rostro cansado en la mañana,
estoy esperando la sentencia por el delito de no haber podido venderte
a cambio de una copa de vino y de una cama caliente,

por el delito de haberte crucificado en un naipe
imprimido una sola vez
y con el cual juego cada noche
apostando todo  nuestro pasado común
y este futuro que estoy vendiendo en dosis pequeñas
a los jugadores cuyo tiempo se acabó.

AUTOR: MARIA POSTU

Traducción del rumano al español

Prof CRISTINA MUNTEANU

Publicat în Lunile poetice | 1 comentariu

Des mots dont j’ai absolument besoin

Quelqu’un me dicte les mots qui je suivis chaque matin
comme je suivis d’autres points cardinaux que j’ai inventés,
quand j’ouvre les yeux, un livre ou une fenêtre,
m’apprend de ne pas m’assoir sur un seuil fragile
et pourtant, je le fait avec une innocence tragique chaque fois
et je me laisse balayée avec le pelle par quelqu’un soigneux
sans savoir si la femme tellement décomposée et recomposée
jour par jour
c’est la même avec celle que vous voyez
passant impénétrable avec son sac en ayant au travail ou
glissant dans les cascades des mots,
risquant de ne pas pouvoir y évader jamais,
se cachant dans son silence
comme dans un fauteuil de dernière génération,
sans des arques, des oreilles ou des couleurs imprimées,
c’est seulement l’idée d’un fauteuil où je me repose,
comme une femme dans les souvenirs de l’homme qui l’aime,
je tourne parfois la tête pour le regarder, pour lui remercier
lui, il me dit un mot que je n’ai pas demandé
mais dont j’ai absolument besoin…

Publicat în Citate de neuitat | Etichetat , | Lasă un comentariu

Proză scurtă- Ușa

Publicat în Diverse | Etichetat , , , | Lasă un comentariu

CHIPUL ASCUNS AL POVESTITORULUI

http://mariapostu.ro/

Chipul ascuns al povestitorului

Sunt vie

când in jurul meu lumina trandafirului

ține loc de lună  îndrăgostitului captiv unui vis

sunt vie

deși tot universul dă semne de-amurg,

într-o galaxie apropiată o stea pitică a adormit

fără sa asculte basmul șoptit de un astronom poet,

                                       îmi plăcea să mi se spună seara poeme la ureche

să nu văd chipul povestitorului, s-ascult doar glasul tandru

care mă-nvăluie în lumina înserării

amintindu-mi că sunt vie,

în timp ce țipete stranii străbat galaxia

cineva stă cu urechea ciulită să le pună pe note,

 simfonii nocturne  veghind singurătatea

celor ce au uitat că sunt vii,

 semne în care-n zadar te zbați să citești

ascunse chemări ori cărări la fel de ușor de găsit

ca drumul din spatele casei pe care copil

te-avântai temător neștiind nici până azi unde te-ar fi putut duce

și a cui e umbra

care te-nsoțeste,

 te apără de tine,

 te-ascunde de tine,

se-ndoieste de tine

și te-aduce-napoi într-un amurg ca acesta

când uiți că ai fost plecată să fii vie

și tragi sertarele căutând o hartă spre înapoi

pe care nu știi cine și când ti-a menit-o…

sunt vie

inventând chipul povestitorului

el cel mai ostracizat dintre povestitori ale cărui cuvinte

au fost mereu strivite sub talpă ca niște fructe putrede

căzute dintr-un pom înainte de coacere

ignorând ispita de a-ti muia degetele în zeama cuvintelor-fructe

ca și cum mustul lor te-ar putea face să salvezi trecutul iremediabil mort

sunt vie

când povestea lui traversează galaxii în căutarea unei stele…

Publicat în intrebari esentiale | Etichetat , , , | 2 comentarii

Clubul studentelor de zece

CLUBUL STUDENTELOR DE ZECE

-Diseară după cursul de franceză cu Troceanu, rămâneţi câteva minute!

Aceasta e vocea Adrianei Dima, şefa de grupă. Are deja un aer arogant şi superioritatea celor născuţi spre a conduce. Blondă, un blond artificial, care nu se potriveşte deloc cu tenul ei măsliniu şi ochii negri, înaltă, masivă, după standardale actuale de frumuseţe ale top modelelor, având cam zece kilograme mai mult faţă de actualul etalon al frumuseţii, cu o eternă pereche de blugi (cred că are mai multe perechi de blugi de aceeaşi marcă, pentru că nu sunt niciodată uzaţi), Adriana nu dă explicaţii şi te priveşte dispreţuitor când întrebările tale i se par deplasate sau naive. Se afişează cât se poate de des cu iubitul ei, un jucător de baschet, de 1,90, cu o musculatură vizibilă, cu o privire imbecilă, de parcă nu ar şti niciodată dacă ceea ce vede în faţa lui e o fiinţă sau mingea de baschet care trebuie pasată mai departe. Se pare însă că este o mascotă ideală pentru fetele din categoria Adrianei. Se învârteşte într-un cerc elitist, alături de Cecilia, căreia apropiaţii îi spun Cici, alături de Carmen Dună, pe a cărei faţă scria „asceză”, călugăriţă sau fată bătrână, tot aia, după mine.O altă Adriana face parte din lumea lor în care eu nu am avut de la început acces.E Adriana de la Franceză-română, blondă, delicată, fragilă, se îmbracă tot timpul în negru şi fumează alături de cealaltă Adriana altceva decât eternele snagoave sau beteuri. Le invidiez? Poate , deşi, dacă aş fi ştiut atunci ce ştiu acum, le-aş fi compătimit.Adriana Dina a plecat cu baschetbalistul ei în Canada, nu are  copii,  din orgoliul ei de şefă de promoţie nu s-a ales nimic şi toată mândria pentru toate notele de zece pe care le primea cu uşurinţă la obiectele acelea care mă înfiorau de teroare şi la toţi profesorii care îmi bântuiau nopţile, nu a rămas nimic decât numele unor discipline care mi-au provocat coșmaruri și insomnii de-a lungul celor patru ani de facultate: LRC sau Teoria literaturii cu Bălaşa! (Prinsesem o asemenea alergie la numele de „Bălaşa”, încât mai târziu când am avut o colegă de serviciu, simpatică, de latină , cu acest nume, nu am reusţit să o privesc cu alţi ochi decât ca pe o urmaşă a clanului Bălaşa,  provocator de insomnii şi dătător de fiori ce mă oripilează şi acum. )Dumnezeule, era cel mai dezagreabil profesor care ştia să transforme în ceva şi mai imposibil de învăţat, o materie aridă. Mă înspăimânta atât de tare, cu privirea aceea de şobolan adaptat de minune la experiementele din retortele comuniste, încât numai văzându-l pe holurile universităţii, începeam să tremur.Acum, după cum am aflat de pe situl respectivei universităţi de provincie, fiul lui, vorba cronicarului, „urma lui luasă, cum se întâmplă din pom bun, roade bune or să iasă”, este tot profesor, tot de teoria literaturii, la aceeaşi universitate. Numai că, eu n-am să urmez vorbele Cronicarului şi nu-mi voi trimite fiica să-mi calce pe urme, la revista presitigioasă lsa care am ajuns să lucrez,  după principiul, „Capra sare masa, iada sare casa!” Sărmanii studenţi de acum …n ani!

Da, dar acum profesorii nu mai au voie să-i terorizeze, nici cu nota, nici cu privirea, nici măcar cu gândul.Pe când atunci! Ce vremuri, ce moravuri comuniste, ce legende ascunse după fațadele impunătoarelor clădiri unde ne-am ars tinerețea și neuronii sperând să căpătăm ceva mai mult decât o diplomă pe o hârtie nereciclată dar care după câțiva ani s-a fărâmițat ca și viața mea, pe holurile imense ale universității! La examenul de Teorie a literaturii, am făcut o criză , azi i se spune atac de panică, atunci când Maestrul, aşa cum îi spuneau toţi colegii mei, aspiranţi la postul de asistent al acestuia după terminarea facultăţii, cum ar fi, Th. V, actualmente un distins profesor-doctor la aceeaşi universitate, graţie tuturor mâinilor pe care le-a pupat şi tuturor mutrelor acre în faţa cărora s-a înclinat cu umilinţă, dar mai ales, graţie căsătoriei   reuşite cu N., fiica Decanului, m-a întrerupt când eu peroram cu o voce stinsă despre structuralism , şi pentru că orice încercare a mea de a răspunde sau măcar de a para cu inteligenţă întrebarea Maestrului se izbea de încăpăţânarea acestuia şi de dorinţa de a a-mi pune beţe în roate, (cel puţin aşa vedeam eu pe atunci problema, cu ochelarii de cal ai spiritului meu rebel suferind de mania persecuţiei, căreia i se părea întotdeauna că cineva este pornit să-mi demoleze fragila personalitate în formare), în loc să continui să răspund după desele întreruperi, am izbucnit în plâns spasmodic. Acum, o asemenea situaţie ar duce la sancţionarea profului şi la transformarea mea în victimă la posturile tv.Atunci însă, Maestrul, nu m-a lăsat să mă liniştesc, m-a obligat să vorbesc printre lacrimi şi mi-a dat cu generozitate un cinci. Mulţumesc, Maestre! Oricum, nu voiam să fiu şefă de promoţie.Îi uram pe cei care alergau după note mari visând repartiţii grandioase şi cariere în învăţământul superior.Parvenitismul lor rudimentar pentru care trebuiau să afişeze un servilism permanent faţă de profesori, mă dezgusta.Hei, Monica, eşti mulţumită? Te văd pe situl universităţii la loc de cinste, Claudia Ivăncescu, Şefă de Departament, Lector universitar doctor, în curând profesor universitar doctor. Dar tu, Adriana? Nu ţi-am văzut niciodată mormântul.Pe el probabil scrie:Adriana Creţu, 1958-1983 alături de o fotografie ce ar face să plângă şi pe cei mai indiferenţi oameni.”Atât de tânără…”Păcat! Ani de zile, în perioada de stagiatură când mi-am pierdut vremea încercând să profesez, până când în sfârşit am înţeles că nu aceasta era adevărata mea vocaţie, dintre toate colegele de la Filo, de grupă, pe tine te invidiam cel mai mult.Oare de ce?Pentru că erai fragilă ca o statuetă chinezească, uşor de spart cu o simplă atingere, pentru că erai mereu atât de intangibilă şi nu coborai în mijlocul muritoarelor de rând printre care mă număram şi eu, pentru că mă dispreţuiai că eram atât de …paysancă, era un cuvânt des folosit pe atunci în jargonul vostru, de clubul vostru neoficial de studente de zece.Pentru că deşi te îmbrăcai doar în negru, erai mereu cea mai elegantă, cea mai curtată, cea pe care profii o priveau întotdeauna ca pe o bijuterie de preţ care nu trebuie atinsă , pe care o salutau cu respect pe hol, ca şi cum ai fi fost colegă cu ei, era normal, nu tatăl tău era Secretarul de partid al Universităţii? La examene, m-am nimerit odată cu tine în sală, deşi eram cu o literă de la mijlocul alfabetului, doar pentru că lipsea o studentă.Nu ai fost sclipitoare, erai speriată, în ciuda protecţiei de care te bucurai şi totuşi, pe carnetul tău scria zece, pe al meu, şapte.Ani de zile m-am tot gândit la tine, ce faci, ce post ocupi la universitate, cu cine te-ai căsătorit, dacă ai sau nu copii, dacă scrii într-o revistă celebră sau dacă ţi-ai deschis o afacere. Deveniseşi o obsesie pentru mine dar nu ştiam nimic despre fostele mele colege când întâmplător m-am întâlnit cu singura colegă cu care mai vorbeam despre vremurile apuse, Ştefania, foarte rar, şi ea ca şi mine, fără să facă parte din Clubul studentelor de zece, dar pendulând mereu cu dibăcie între cele două cluburi, al celor de zece şi al celor cu note sub 7.

-Ce face Adriana Dima?

-E în Canada, am mai vorbit…

-Ştiu, ştiu, nu ea, cealaltă…

-A, Adriana Creţu…Nu ştii?

-Probabil e într-un post călduţ, pe vreo editură sau revistă literară, spun cu indiferenţă.

-Nici măcar nu s-a dus la repartiţie!

-Păi bănuiam, era de aşteptat nu?

-Nu ştii?Chiar nu-ţi pasă?A murit imediat după repartiţie…

-A murit?!…. Nu mă bucuram, era pentru mine o victorie uşoară, pentru care nu luptasem şi pe care nu o dorisem.

-De ce?Accident?

-Nu, avea ciroză.Nu ştiai?

Nu, nu ştiam, eu nu mă învârteam în cercurile acelui club ca tine, Ştefania.Nu ştiam.Nu aveam acces.Ne-am despărţit fără promisiunea unui telefon şi a unei revederi.Ce-am fi avut să ne mai spunem?Trăisem întotdeauna în altă galaxie decât colegele mele de curs, indiferent că făceau parte din Clubul studentelor de zece sau al celor de şapte.

Trăiam un sentiment foarte ciudat.Nu de eliberare, nu de mulţumire ci de amărăciune.De neputinţă.Clubul nu o putuse proteja împotriva morţii.Când eu o credeam ocrotită împotriva oricăror agresiuni ce i-ar fi putut altera fineţea şi puritatea învelişului de porţelan, altceva, din interior, îşi făcea drum rozând edificul de sentimente şi tăceri misterioase din care trăia, şi iată că într-o zi, ajunsese la suprafaţă şi îl spărsese.Şi ce dacă nu a avut în patru ani decât priviri dispreţuitoare pentru mine?Ea ştia. Ştia ceea ce eu nu bănuiam.Rezistenţa mea de paysancă, aparenta mea forţă o iritau, o deconcertau.Cum de ne făcusem loc în aceeaşi lume şi stăteam amândouă atât de aproape una de cealaltă, bucurându-ne de aceleaşi privilegii, chiar dacă în carnetul ei de studentă domina zecele iar în al meu, rar zâmbea câte un opt sau nouă?După patru ani, amândouă deveneam egale din nou. Cineva însă avusese grijă să risipească iluzia egalităţii.Moartea.Eu triumfam încet, fără să fiu pe deplin conştientă împotriva acelor adriene şi claudii protejate de nume şi funcţii importante în ierarhia Universităţii comuniste şi a oraşului.

 Ştefania nu ştia nimic din tot ce suferisem în anii de facultate, toate frustrările, toate umilinţele, toate complexele teribile, cu greu mascate sub aparenţa unui nonconformism şi a unui jemanfishism enervant probabil sau derutant pentru cei din jur.Nu ştiu dacă bănuia cineva cine eram cu adevărat.Nu lăsam pe nimeni să se apropie de mine.Mă încuiam în cetatea mea de tabuuri şi puneam la intrare şi câteva obstacole pe care să nu le descifreze nimeni . Mimam absenţa nevoii de prietenie şi comunicare.Ce greu mi-a fost când, din cauza aversiunii teribile pe care o aveam pentru profesorul de pedagogie, altă „somitate” a universităţii, nu mergeam la cursuri iar la examen nu am avut cui să-i cer cursurile lui, el neacceptând alte surse de pregătire, în condiţiile în care nu-şi publicase cursul la universitate.Şi ce dacă? Mai bine altă restanţă decât umilinţa de a cerşi Clubului de zece un caiet ca să-mi copiez cursurile.Nu-mi păsa, nu trebuia să-mi pese de ele!Sau să mă sinchisesc de cealaltă Adriana, Adriana Dima?! Cu ea mă întâlneam şi marţea la orele de pregătire militară unde grupa reunea fetele de la ambele specializări deoarece multe studente erau scutite din diverse motive.Adriana Dima nu se scutise şi mă miram că nu o făcuse, familia ei putând oricând să-i facă rost de o scuză parafată de somităţile medicale ale oraşului, aşa cum îi oferea în fiecare an, în septembrie, când, noi Filologia, eram trimişi la practica agricolă, de obicei la Şimian, la Turnu-Severin la cules struguri sau pe undeva pe lângă Caracal la cules mere.N-aş fi ratat această experienţă pe care colegele mele o urau, pentru nimic în lume.Nu vă faceţi griji, se scuteau şi de această practică, sub diverse pretexte, ele, distinsele membre ale Clubuluistudentelordezece.Cum ar fi putut să doarmă ele în camera-hangar dintr-un cămin de lucrători zilieri pe care ferma îi angaja vara?Cum ar fi putut ele să foloseasca WC-ul comun din curtea fermei şi să se spele undeva la câteva chiuvete amplasate în aer liber, unde fiind septembrie, era totuşi destul de rece dimineaţa?Cum ar fi putut ele să accepte să fie conduse de un brigadier cu patru clase care să le impună o normă de struguri pe zi şi să urmăreascsă dacă nu risipesc prea multe boabe pe jos?Mai lipsea botniţa din proza lui Zaharia Stancu, spuneau ele ca să justifice de ce nu plecau în practică.Nu, în nici un caz, nici cele două Adriene, nici Cici, nici Carmen, nici Ilona, iubita, apoi soţia unui solist rock, devenit destul de cunoscut după Revoluţie, care tot încearcă an de an să se reinventeue nesesizând câtuşi de puţin ridicolul situaţiei, nici Sabina, nu, practica agricolă nu era pentru ele.Până şi profesorul coordonator care era obligat să vină să-şi lase postul căldicel de la Universitate pentru 21 de zile de practică, cu greu putea fi găsit.De obicei tot ea, Draghicescu era cea care ne însoţea şi încerca cu comentarii amuzante să ne facă să iubim pâinea cu gem de dimineaţă şi supa de legume şi tocăniţa vegetariană de la prânz, în mod sigur, mai bio decât ce ne oferă magazinele de profil de azi, alimente pe care le consumam cot la cot cu muncitorii angajaţi cu ziua.

Oare ce voia de la noi Adriana impunându-ne pe un ton autoritar să rămânem după ultimul curs la 8 seara ? Nu prea aveam chef să rămân, mai ales că era seara când trebuia să-l văd pe Sandu, care de asemenea nu ştiu ce mai voia de la mine.O relaţie terminată e o relaţie moartă.Punct.În sfârşit, madam Troceanu de franceză, rosteşte ultima frază dar, ca de obicei, Ştefania se duce s-o mai reţină un pic doar ca să ne enerveze şi doar ca să demonstreze ce studentă interesată de cursul de franceză este ea.Mi-o amintesc pe Ştefania la începutul primului an de facultate cu câtă abilitate s-a priceput să le intre tuturor profesorilor sub piele, să le câştige simpatia celor ce încă de pe atunci dădeau semne că vor forma Clubul studentelor de zece, şi în acelaşi timp, cum reuşise cu instinctele ei de supravieţuire de fată de la ţară,  să  creeze o barieră între ea şi noi cele de la ţară ca şi ea dar care nu beneficiam de bunele ei instincte de orientare în timp şi spaţiu.Avea grijă să vină dimineaţa prima la curs, împreună cu Ella, colega noastră care avea nevoie de însoţitor spre a se deplasa.Era iarăşi un  mister pentru mine, cum reuşise Ştefania să devină cea mai bună prietenă a Ellei care o primise să locuiască gratuit la ea în schimbul ajutorului dat de Ştefania  dimineaţa, când soseau la cursuri, primele şi seara când se încheiau cursurile.Se aşezau întotdeauna în prima bancă şi la seminar, ea, Ştefania, cu un aer inocent, ridica mâna, se prezenta, Nedelcu Ştefania, şi apoi debita ceva vag legat de ceea ce întrebase profesorul dar care o făcea să fie reţinută de seminarist şi uite aşa, încetul cu încetul, şi-a clădit Ştefania o bună reputaţie pentru care, recunosc, o invidiam enorm.Apoi Ella, ridicându-se în picioare, rezemată de cârjele ei înduioşătoare, dar pe care le afişa cu mândrie ca şi cum ar fi fost însemnele unei dinastii a suferinţei care nouă ne era inaccesibilă, completa ceea ce începuse Ştefania dar trebuie să recunosc că avea să demonstreze de-a lungul celor patru ani că le domina cu mult pe membrele Clubului studentelor de zece şi de aceea nici nu am considerat vreodată că ar putea face parte din el.E drept că avea un avans de câţiva ani înaintea noastră, boala o ţinuse departe de universitate dar totuşi citea enorm, era şi grozav de inteligentă şi avea un curaj al negării şi demontării eşafodajului de idei al profesorului, indiferent că era LRC , filozofie sau socialism ştiinţific.O făcea cu atâta profunzime şi seriozitate încât nu ne stârnea invidia ci doar admiraţia.Cât despre aşa-zisa ei infirmitate, a ştiut întotdeauna să nu se lase compătimită de nimeni, dovedind nu doar că este egală cu noi ceilalţi, „ normalii”, ci că ne este mult superioară.De aceea n-o pot judeca pe Ella cu aceeaşi unitate de măsură ca pe celelalte colege.

Aşadar am rămas să văd ce surpriză ne rezervase Adriana.

Nici nu plecase bine profa de franceză că am şi ieşit pe hol să fumăm.Ah, ce vremuri fericite pe care cei din ziua de azi, îndoctrinaţi cu toate ameninţările şi pericolele care cică te pasc, dacă fumezi nu le mai pot gusta! Anii de studenţie nu pot fi frumoşi fără ţigări şi sex ilicit.Dar ce ştiau studentele de zece?Nimic ce ar fi fost demn de semnalat.Urmăresc ca pe o hartă destinul lor, cu întreruperi, desigur, şi nu este nimic pe traseul lor care să mă mai facă azi invidioasă.Nimic care să mă facă să regret că nu am fost şi că  nu sunt în locul lor.Nici postul de conferenţiar al lui Cici la aceeaşi universitate unde am învăţat noi, nici destinul Rodicăi, profesoară în Germania (dar câte compromisuri a trebuit să facă până a ajuns acolo, nimeni nu poate şti întreg adevărul, nici cei mai atenţi biografi pe care îi va avea , când opera ei ştiinţifică o va face celebră), nici destinul lui Carola, şefă a nu ştiu cărei organizaţii internaţionale , având sediul în Belgia. Nimeni nu-mi stârnea invidia sau regretul sau dorinţa de a face schimb de trecut, dacă acest lucru ar fi fost posibil.Pentru că, în seara aceea, s-a deschis pentru mine o uşă spre un destin care avea să mă facă să las departe amintirea clubului studentelor de zece şi care avea să-mi ofere toate compensaţiile posibile, nevisate vreodată de mine, pentru toate notele de zece care îmi erau interzise, pentru toate seminariile la care răspunsurile mele nu contau iar numele meu nu era reţinut de nici un profesor  ca fiind acela al unei studente eminente, pentru toate magazinele care îşi etalau toaletele luxoase pentru altcineva decât pentru mine, pentru toate cărţile pe care le ascundeau vânzătorii în spatele rafturilor oferindu-le nu celor care citeau mai mult ci celor care ofereau mai mult, pentru toate balurile la care nu am fost regina balului, pentru toate zilele de marţi când nu puteam lipsi de la pregătirea militară pentru că nimeni nu era dispus să-mi ofere o scutire valabilă, pentru toate insomniile provocate de locuitul şi dormitul în căminele agronomiei.Stăteam pe hol, fumam, ingnorând vocile colegelor, comentariile lor  vizavi de cursul ce abia se încheiase şi tema care se pare că le speria foarte tare.Încet-încet, se goleau celelalte săli de curs, ieşeau profesorii salutându-se pe un ton oficial şi aruncând priviri mirate spre grupul nostru care nu pleca acasă.Şi atunci am văzut-o ieşind de la Decanat pe profesoara Drăghicescu, responsabila grupei. Alături de ea, era un bărbat tânăr, ai fi zis că e student, poate un nou coleg, de ce nu, eram 25 în an, 23 de fete şi doar 2 băieţi.Vorbea atentă cu el, concentrată asupra dialogului, nimic din atitudinea ei nu trăda o apropiere sau o lipsă de respect ca atunci când te adresai unui student.Se apropiau de noi dar nu ştiu de ce, parcă se oprise timpul în loc, mergeau atât de încet, mersul, atitudinea acelui bărbat aveau ceva fascinant, care m-a făcut să arunc ţigara neterminată şi să îl privesc cu atenţie.Pentru câteva clipe m-am văzut pe holurile Liceului de Artă unde îl aştepam, nu cu mult timp în urmă, doar cu trei ani, pe Alex să-şi termine ora de pian şi să plecăm apoi împreună. În sfârşit, se aud ultimele note ale piesei de Şostakovici pe care o pregăteşte pentru examenul final , pianul se închide, iese profesoara de pian şi apoi şi Alex, mă ia de braţ şi coborâm amandoi fericiţi scările îndreptându-ne spre casă.Nu vreau să-mi amintesc celelalte imagini legate de Alex. Le-am închis definitiv în adâncul conştiinţei mele şi mi-am promis să nu le mai derulez niciodată ca şi cum banda filmului, uzată de-atâtea derulări în săli de cinema pline de fum şi gălăgie, s-ar fi rupt, ar fi fost lipită stângaci la loc pentru că, oricum, nimeni nu ar fi sesizat discontinuităţile din destinul personajelor.

În sfârşit , au ajuns în dreptul nostru.Profesoara avea o voce amabilă, cum nu se prea întâmpla.

-Fetelor, poftiţi în sală!Vi-l prezint pe Alexandru Neamţu, profesorul vostru de cor!

S-au auzit murmure, în timp ce ne aşezam .

-Cor? Ce e asta? O nouă disciplină de examen?

-Fetelor, după cum ştiţi, în fiecare an facultatea noastră participă la Festivalul Cântarea României.L-am invitat pe tovarăşul Neamţu , profesor de muzică şi angajat al Filarmonicii ,să ne ajute şi a acceptat cu plăcere.

Era profesor de muzică şi dirijorul corului nostru, care de fapt nu existase până atunci.Dar avea să existe de acum încolo.Alex avea să producă acest miracol.Cu corul şi cu mine.L-am privit şi am ştiut asta din prima clipă.M-a privit şi el cu uimire, cu teamă, cu speranţă, în timp ce restul colegelor comentau nemulţumite dispoziţia Rectoratului de a ne transforma pe noi în victime ale festivalului.Dincolo de zgomote, de mirosul de fum care încă venea de pe hol, dincolo de vocea doamnei Drăghicescu care încerca să calmeze spiritele, privirile noastre îşi făcuseră un culoar protector, pe care înaintau una spre cealaltă, în siguranţă.Se agăţa de privirea mea pe care o recunoscuse imediat ca de o navă salvatoare. Studentele de zece îl examinau cu dispreţ. Le-am aruncat o privire rece, indiferentă, compătimitoare.Nu-mi mai păsa de studentele de zece.Se produsese un miracol, la care ele n-aveau să aibă niciodată acces.

Publicat în intrebari esentiale | Etichetat , , , | Lasă un comentariu

Kafka pe malul marii

Murakami-Kafka pe malul marii, Editura Polirom, 2006

IN CAUTAREA PIETREI DE INTRARE SPRE SENSURILE CARTII

L-am descoperit pe acest talentat autor japonez odata cu “Padurea norvegiana” si de atunci nu ma mai pot desprinde de sub vraja sa care ma invaluie definitiv tot mai mult cu fiecare carte pe care i-o citesc.Cartea pe care tocmai am terminat-o mi se pare cea mai profunda creatie a sa dintre cele citite de mine: gasesti aici si dragoste, si singuratate, prietenie, indoiala, mister si realism, vraja si seductie incifrate in simboluri pe care nici dupa lectura cartii nu poti afirma categoric ca le-ai descifrat definitiv. Sau orice cititor isi poate descoperi aici propriile sale simboluri care pot fi diferite de intentiile autorului sau ale altor cititori.

Cele doua planuri narative se deruleaza paralel, in doua locuri diferite dar se apropie din ce in ce mai mult pana cand se suprapun. Fidel modelului sau Scott Fitzgerald, dupa cum marturiseste in Padurea norvegiana, Murakami apeleaza din nou la naratiunea la persoana I a adolescentului care, fugind de acasa de la tatal sau(unicul sau parinte), si-a adaugat la numele de famile Tamura, Kafka. In destinul sau se impletesc motive mitice modernizate, readuse intr-o Japonie a secolului XXI dar cu atat mai interesante si  tratate original.  Matur, indraznet, curios, Kafka Tamura descopera lumea si se autodescopera chiar daca va trebui sa implineasca blestemul tatalui sau, ca in tragedia antica, de a face dragoste cu mama sa si cu sora sa, cu a doua, in vis, refacand, pe coordonate moderne, mitul lui Oedip.Asemanarea cu personajul antic nu se opreste aici, el suspectandu-se si de uciderea tatalui sau, vanatorul de pisici, lucru straniu, pe care insa nu si-l aminteste .Pe parcursul romanului mai apar si alte indicii care conduc catre aceasta reactualizare a mitului antic in decorul straniu, ca in picturile lui Dali, din romanul lui Murakami. La inceput evadarea sa pare o simpla revolta adolescentina fara sorti de izbanda, dar cand locul in care se adaposteste este o biblioteca si cand persoanele care “lucreaza ” aici sunt fiecare din ele incarcate de mister si suferinte, propriul destin al tanarului de cincisprezece ani capata consistenta si se impleteste cu ale celorlalti. Directoarea bibliotecii ascunde o poveste de iubire tragica si un trecut enigmatic anticipat de inteligentasi incredibila maturitate a adolescentului Kafka,dar completat apoi cu propriile ei dezvaluiri: ea intalnise perechea ideala de care vorbea Platon, cu care refacea intregul originar dar pe care o pierduse datorita absurdului existential, ceea ce-i marcase definitiv viata facand-o sa se rateze ca femeie. Ca personaj, nu mi se pare foarte diferita de alte personaje feminine ale lui Murakami, asemanarea cea mai puternica putandu-se stabili cu Sumire, din romanul “Iubita mea Sputnik” pe care deasemenea o poveste stranie de iubire o marcheaza definitiv, facand-o inapta sa se mai deschida altor posibile povesti de iubire..Si totusi ea, conform unor rememorari si asociatii bizare pe care le face tanarul Kafka, pare a fi mama lui Kafka iar acesta, locuind in camera in care pe vremuri locuise tanarul iubit al d-nei Saeki, se indragosteste de d-na Saeki ,adolescenta de odinioara, care il viziteaza noaptea si de fapt face dragoste nu cu fantoma d-nei Saeki ci chiar cu femeia despre care presupune ca ar putea fi mama sa.

Al doilea plan narativ cuprinde, narata la persoana a III a povestea lui  Nakata, un om ciudat, considerat de colectivitate handicapat, de aceea traieste doar din ajutor social, nu stie sa scrie dar ascunde o putere interioara necunoscuta celor din jur dar care ,dupa cum spune tanarul Hoshino, devenit din pura intamplare, ucenic al lui Nakata,un fel de Sancho Panza al acestuia, cum remarca foarte inspirat un alt comentator al acestei carti, are in el puterea de a deveni maestru, lucru imposibil oamenilor comuni. Fara sa merg prea departe cu comparatiile, as vedea aici o revenire a unor idei ce vin tocmai din romanul rus, din Dostoievski (de altfel , lasati-ma sa va soptesc si asta, unul dintre autorii mei preferati), si anume, existenta cuplurilor, victime-calai, stapani si slugi, ucenici si maestri .Motivul pentru care Nakata nu are trecut si se simte gol pe dinauntru este experienta stranie traita in copilarie in timpul celui de-al doilea razboi mondial in padure, experienta in urma careia Nakata a stat in coma 2 saptamani iar cand s-a trezit nu a mai avut nici amintiri nici memorie. Redand aceasta experienta, autorul adauga romanului sau o alta categorie a fantasticului care il apropie de SF, sugerandu-ni-se ca grupul de copii din care facuse parte si Nakata cu  aproximativ 50 de ani in urma,  cu invatatoarea lor ar fi fost subiectii unei experiente desfasurate de calatorii unei nave spatiale necunoscute. Una din putinele minusuri ale cartii ar fi abandonarea acestui fir si inlocuirea acestuia cu alte tipuri de fantastic: miraculosul mitic si magic, straniul utilizand intr-o mixtura adesea derutanta pentru un cititor neinnitiat in acest gen de lectura teme majore ale literaturii fantastice ca visul, obsesia absolutului, intamplarile ciudate si inexplicabile pe care incercarea de a le transpune in registrul plauzibilului si rationalului este sortita esecului.Si totusi Nakata  este un instrument al destinului care implinind anumite lucruri pentru ca asa trebuie, devine cu fiecare experienta pe care o parcurge, mai intelept, dovedind ca de fapt nu este vid in interior si ca necunoasterea scrisului si a cititului este compensata de alte facultati, superioare..Si el fuge, evadeaza,  dincasa, din orasul in care a locuit toata viata, la fel ca si tanarul Kafka dar fuge pentru ca, banuieste l-a ucis pe tatal lui Kafka din motive obscure.

In drumurile lor paralele, cei doi nu stiu nimic unul de altul dar catre sfarsitul cartii, drumurile se apropie , asa cum era de asteptat de catre un cititor care nu are rabdare si doreste sa anticipeze sfarsitul cartii, asa cum, va spun tot in soapta, fac eu,Ceea ce cauta Nakata cu ardoare,ascunzandu-se de politie, ghidat de tanarul sofer Hoshino,  care abia acum parea ca si-a gasit un rost vietii sale, se apropiue de deznodamant. Nakata ajunge chiar in biblioteca in care se adapostise tanarul Kafka, cautat si el de politie, tot in legatura cu moartea tatalui sau.Importanta este misiunea si chiar daca Nakata nu o poate realiza, cel care ii supravietuise, a preluat de la acesta dorinta si puterea de a o indeplini, ceea ce si face, totul invaluit in aceeasi atmosfera misterioasa si incitanta.

Pe langa derularea intamplarilor intr-un mod care te tine captiv ore intregi (credeti-ma, in cu totul alt mod decat m-au tinut captiva miile de pagini din romanul Stieg Larsson, Millenium) pendularea dintre real si fantastic si incarcatura de simboluri, reprezinta o alta reusita a cartii. Granitele dintre real si fantastic sunt deseori estompate, limitele temporale si fizice dispar iar eroii calatoresc cu usurinta prin timp fara sa sesizeze riscurile la care se expun.Insistenta cu care apare in romanele lui Murakami motivul padurii misterioase care te vrajeste si in care te poti pierde definitiv mi-a amintit de nuvela lui Mircea eliade “Nopti la Serampore”.

Am fost impresionata de simbolurile muzicale din toate cartile lui Murakami. Si in “Padurea norvegiana” si aici, (un alt indiciu despre aproopierea dintre kafka si Oedip, )un text muzical foarte valoros, devine pretext pentru apropierea personajelor, pentru facilitatea autocunoasterii, pentru usurinta comunicarii si a revelarii unor aspecte despre sine nestiute pana la impactul decisiv al Muzicii asupra personalitatii celui care o descopera si se descopera pe sine altfel decat se stia, mai uman, mai sensibil, mai profund asa cum se intampla aici cu soferul Hoshino, in contact cu muzica lui Beethoven si Haydn.

Dupa lectura cartii nu numai personajele descopera despre sine lucruri pe care nu le banuiau ci si cititorul atent, ramane impresionat de complexitatea launtrica pe care o ascunde si de modalitatile si imprejurarile in care se poate revela.

Nu in ultimul rand, titlul cartii inspirat de o pictura a iubitului d-nei Saeki la varsta la care se afla actualul erou tanarul Kafka, este extrem de bine sustinut prin scenele care se leaga si se desfasoara in camera biblitecii in care locuise cu peste 30 de ani in urma acest iubit al d-nei Saeki, camera ce tainuise si iubirea lor.

M-au impresionat versurile cantecului compus de d-na Saeki intitulat chiar “Kafka pe  malul marii< cantec in care si-a transpus intensa dar , fara sa anticipeze, scurta poveste de dragoste.Refrenul cantecului sustine inca o data, daca mai era nevoie, apropierea pe care am facut-o dintre Kafka si Oedip, cel care a dezlegat intrebarile Sfinxului.

“Cand esti la marginea lumii

Eu sunt intr-un crater stins.

Iar in umbra usii

Sunt cuvinte ce si-au pierdut slovele.

Luna-si arunca razele peste o soparla adormita

Pestisori cad din cer.

Dincolo de fereastra

Sunt soldati cu suflete incremenite.

Refren:

Kafka sta pe un scaun pe malul marii,

Cu gandul la pendulul ce misca lumea.

Cand cercul inimii se inchide,

Umbra nemiscata a Sfinxului

Se preschimba in cutit

Si iti strapunge visul.

Degetele fetei inecate

Cauta piatra de intrare.

Ridicandu-si poalele vasmantului albastru

Il priveste pe Kafka pe malul marii.”

Intr-adevar, , fiecare lucru are o piatra de intrare pe care o tot cautam o viata intreaga.Aceasta carte ascunde prea multe intrari ca sa poti crede ca ai gasit-o pe cea buna.Va las pe voi sa va cautati propria intrare in ea.

Intr-adevar, , fiecare lucru are o piatra de intrare pe care o tot cautam o viata intreaga.Aceasta carte ascunde prea multe intrari ca sa poti crede ca ai gasit-o pe cea buna.Va las pe voi sa va cautati propria intrare in ea.

Publicat în carti bune | Etichetat , | Lasă un comentariu

Margitt (fragment inspirat din viata lui Brancusi)

http://www.revista-alternante.de/

Publicat în intrebari esentiale | Lasă un comentariu

NUME care nu iti mai spun nimic

Poezie si proza online- WordPress Page


Ati ras impreuna, ati plans, ati vibrat in fata acelorasi vitrine,v-ati refugiat in  aceleasi tablouri, ati ascultat aceleasi simfonii tu, cantate la metrou, el, intr-o sala de spectacole….Ati visat si ati sters apoi visele cu buretele, ati cladit castele de nisip, v-ati vandut vize pentru fericire promitandu-va castele in Spania si ati traversat clandestin toate granitele imposibilului fara sa va pese daca veti fi sau nu prinsi a doua zi si inchisi in cele mai indeparte  carcere ale memoriei cuiva…Ati facut proiecte comune dar ati construit doua intrari, ati impartit acelasi pat dar v-ati invelit cu cosmaruri diferite, ati baut aceeasi cafea dar tu credeai ca beti in cesti  din portelan de Sèvres, el – din pahare de unica folosinta…

Si nu au mai ramas decat niste nume care nu iti spun nimic...Ai vrea sa le stergi, sa le lovesti in silaba cea mai dureroasa, sa te dezintoxici de…

Vezi articolul original 233 de cuvinte mai mult

Publicat în intrebari esentiale | Lasă un comentariu

Batranii si marea…

Poezie si proza online- WordPress Page

Moto:”Daca vrei sa fii iubita cu adevarat de cineva in viata, ia-ti un caine sau o pasare de curte.”

(Din sfaturile unei vechi prietene)

Ei sunt batrani de cand ii stiu.Nu stiu ce le-a imbatranit mai intai: vocea, hainele, rasul pe buze aratand dintii lipsa, zambetul had, intrebarile aparent amabile, in realitate dornici sa-ti smulga o marturisire involuntara, un secret rusinos pe care sa-l molfaie intre gingii cu ceilalti batrani cateva saptamani pana cand tu sau alt vecin imprudent le va oferi alta informatie buna de ros pana la maduva.In propria ta casa te simti sechestrata de privirile lor,care te urmaresc ca si cum un reporter de la o emisiune de cancan ar dori sa-ti monitorizeze fiecare moment in care te mistui in casa ta care demult nu mai e a ta ca si cum, intr-o emisiune bigbrothers de proportii uriase, intreg universul ar fi cu ochii…

Vezi articolul original 429 de cuvinte mai mult

Publicat în intrebari esentiale | Lasă un comentariu

Rezultatele Concursului de Creație pentru elevi ”Panait Istrati”, Ediția a III-a, 2022, organizat de revista Convorbiri literar-artistice, București https://cafeneauainterviurilor.wordpress.com/2022/05/28/rezultatele-concursului-de-creatie-pentru-elevi-panait-istrati-editia-a-iii-a-2022-organizat-de-revista-convorbiri-literar-artistice-bucuresti/

Publicat în intrebari esentiale | Etichetat | Lasă un comentariu

O nouă apariție editorială

O sută și una de poezii/Maria Postu, prefată de Marin Iancu, Editura Academiei Române, București, 2021
Publicat în carti bune | Lasă un comentariu

Invitație

Va invit să urmăriți , să citiți, să comentați pe web-site-ul meu http://mariapostu.ro/

Tot aici aveți datele pentru a putea achiziționa unul dintre ultimele mele volume de versuri.

Publicat în intrebari esentiale | Etichetat , | 1 comentariu