Colonelul

 

Mai sunt câteva minute până la ora 17 , ora la care vecinii s-au obişnuit deja să-l asculte pe Paul studiind, şi vrând-nevrând, şi-au format o cultura muzicală începând cu „Ceata lui Piţigoi”, şi „Piticii”, piesele din cls. I, continuând cu „Fur Elise”, sau Sonatinele lui Clementi, până la piesele dificile chiar şi pentru vecinii cei mai fideli evoluţiei lui Paul, de genul „Studiu pe clape negre” de Chopin sau Sonatele lui Mozart.

Şi Colonelul ştie că se apropie ora 17. Se agită, îşi scutură restul de coadă cu nerăbdare, se uită cu ochi rugători la Paul, ca şi cum ar vrea să-i ceară să-l scutească de partea cea mai neplăcută a studiului, acea jumătate de oră de game. Dar Colonelul suportă ,căci după aceea încep piesele romantice, preferatele Colonelului, pe care le ascultă cu atâta atenţie, ca şi cum bătrânul compozitor s-ar fi gândit nu doar la sufletul sensibil şi delicat de artist care le dă o nouă viaţă, de fiecare dată, ci şi la sufletul sensibil şi greu încercat de soartă al celui mai vechi prieten al omului, câinele…

Uneori se întâmplă să vină ora zece şi totuşi Paul să nu fi terminat de studiat, ceea ce pe colonel nu pare să-l deranjeze de loc, dacă, din când în când, Paul îşi plimbă cu tandreţe mâna pe blana lui albită sau îi adresează un cuvânt cu o voce caldă. În schimb, vecinii, enervaţi de-atâta culturalizare forţată, încep să bată nervoşi în calorifer sau la uşă. Se pare că vecinii au unele lacune în cultura muzicală, de vreme ce nu înţeleg că, abia spre final, Paul mulţumit de calitatea interpretării   îşi întrerupe studiul pentru a-şi pregăti temele pentru a doua zi. Şi Colonelul are lacune în cultura muzicală dar şi le-a umplut foarte repede.

Paul a fost plecat doi ani la tatăl său, în America şi în pragul clasei a VIII-a, a revenit în ţară pentru Examenul de Capacitate. Şi Colonelul a dat un examen: foarte greu, dar pe care l-a trecut în final, cu bine. N-a rămas fără urmări: blana lui neagră, de labrador pur, e acum înspicată ca a unui om pe care grijile şi durerile l-au încărunţit înainte de vreme, căci Colonelul are 4 ani şi a dobândit deja un aer înţelept şi o privire pătrunzătoare, care pare că înţelege şi intuieşte buna dispoziţie sau indispoziţie a lui Paul şi a mamei sale şi, în consecinţă,  le respectă tăcerile şi nu cere nimic altceva decât ceea ce i se dă şi ceea ce i-a lipsit timp de doi ani: dragostea.

După plecarea stăpânilor săi, Colonelul, pe care toţi îl strigau Smooky, a rămas în grija unor prieteni, de unde însă, după numai doua-trei săptămâni a fugit, sperând poate să-şi găsească stăpânii. Doamna Popescu îşi aminteşte cât de greu le-a fost să-i dea prin telefon lui Paul vestea dispariţiei lui Smooky, numele de soldat al labradorului, pe care îl avea înainte de a fi avansat, datorită misiunilor grele pe care viaţa i le încredinţase, la rangul de Colonel.

Dar Smoky nu plecase prea departe: doar câteva străzi mai încolo, la uşa unui magazin, hrănit de bunătatea unor oameni care, fără să-i cunoască trecutul, îi ghiceau nobleţea şi educaţia. Din când în când revenea pe la vechea lui locuinţă în care învăţase ce însemnă dragostea şi prietenia şi , desigur, dacă s-ar fi aflat cineva în apropiere, ar fi surprins în ochii lui imensa tristeţe şi suferinţă.

În cele din urmă  s-a întâmplat minunea. Paul şi mama lui s-au reîntors în iulie 2002 din America şi încet-încet,  şi-au reluat vechile activităţi, mama, serviciul, Paul, studiul la pian, spre bucuria unor vecini, spre exasperarea altora. Smooky devenise o legendă despre care circulau veşti ciudate, ca despre un erou care cândva le făcuse cinstea să locuiască pe strada lor şi acum plecase nu se ştie unde şi nici până când. Unii spuneau că l-au văzut prin oraş cu un alt stăpân, alţii, că ar locui în apropiere şi că nu răspunde la numele de Smooky.

Într-o după-amiază, Smooky revenise  ca altădată , să-şi revadă locurile trecutei fericiri.  Se aşezase, fără să ştie de ce, lângă lift. Vecinii veneau, urcau, uitându-se curioşi la labradorul blând care părea atât de civilizat şi inofensiv ca şi cum sufletul unui înţelept s-ar fi reîncarnat în el  Părea că aştepta pe cineva. În sfârşit, Paul se ivi în uşa blocului. Câinele sări în picioare, scoţând un scheunat de bucurie, dar Paul, neatent, nu-l băgă în seamă. Când se deschise uşa liftului, câinele  urcă, şi deşi în lift erau şi alte persoane, coborî odată cu Paul îndreptându-se amândoi spre apartament. Abia atunci băiatul îi acordă atenţie. Îşi spuse cu neîncredere:” Nu se poate să fie Smooky,  pare obosit, e mai bătrân, „, şi totuşi, riscă strigându-l pe nume: „Smooky, băiatule”. În clipa aceea uşa se deschise şi mama lui Paul îi întâmpină zâmbitoare, ca şi cum timpul s-ar fi întors înapoi şi Smooky, încă tânăr şi neîncercat de suferinţă, ar fi fost alături de ei. Smooky nu mai avea puterea să se bucure: se plimba prin camere, respira vechile mirosuri şi se întorcea la picioarele celor doi, privindu-i cu o recunoştinţă imensă şi cu teama ascunsă că poate într-o zi, vor pleca din nou şi-l vor lăsa în grija altor stăpâni. O a doua despărţire, n-ar mai fi putut suporta.

About Maria Postu

Nu-mi place ideea de a evada...E ca si cum ai smulge cu forta ceva care de fapt, iti apartine:LIBERTATEA cu care te-ai nascut si in care te vei intoarce...Si totusi, eroul meu preferat, de parca eu l-am nascut, este Papillon... Aici e o forma de libertate... evadare...un substitut, o libertate cu gust de gratii si catuse...ma veti gasi aici la orele de vizita indiferent ce semnalmente aveti...Nu e nevoie sa treceti pe la siturile de serviciu pentru a afla ce mi-as dori:pe voi venind la mine in vizita, sa cinam impreuna din cuvinte ca la un banchet infinit cu arome imprevizibile si inconfundabile, de negasit aiurea pe strada, la teatru, la opera sau oriunde in alta parte decat aici...Chiar daca nu ne putem privi in ochi, nu ne putem vedea gesturile, ne simtim pasii gandurilor, ne pipaim prin cuvinte mai mult decat am face-o vreodata in realitate...Ma puteti gasi undeva in secorul 2, la CNB George Cosbuc, Bucuresti.....Micul mister a cazut sau e mai tentant?Mi-ar placea sa cred ca da...suntem toti in spatele unor ferestre (Asa se numea cea de-a patra carte a mea de versuri, publicata in 2007.."DIN SPATELE FERESTREI"...O mai puteti gasi, daca va grabiti, la libraria Muzeului LIteraturii Roamane...Acolo veti gasi ce nu v-am spus eu acum, despre mine...Va astept...
Acest articol a fost publicat în Personale și etichetat , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

16 răspunsuri la Colonelul

  1. Foarte frumos, m-a impresionat extrem de plăcut povestea Colonelului/Smooky… Bine scrisă, foarte bine scrisă…

    Apreciază

  2. Maria Postu spune:

    Multumesc, este destul de veche…dar avand in vedere ca e reala si nu a fost publicata nicaieri, , m-am gandit sa o impartasesc si altora.

    Apreciază

  3. noradamian spune:

    Placuta poveste! Sensibila…

    Apreciază

  4. Polly. spune:

    Ati scris foarte frumos.
    Este foarte ciudat cum animalele isi tin ani de zile stapanii in suflet, iar oamenii dupa cateva minute te uita…

    Paula:)

    Apreciază

  5. Maria Postu spune:

    Ma bucur ,Paula, ca ti-a placut….Sper sa intalnesti si oameni care nu te uita asa usor…De pilda eu nu-mi uit niciodata elevii sensibili ca tine.

    Apreciază

  6. loreley64 spune:

    Maria, m-ai facut sa plang cu articolul asta. Si eu am un catel, care desi nu a trait o poveste atat de palpitanta ca cea a lui Smooky, face parte din cotidianul vietii noastre. Si ea asista neputincioasa la demonstratiile pe clape ale fiului meu, iar cand este deranjata de prea mult exercitiu …isi aseaza frumusel labutele pe ochi dandu-ne de inteles ca-i peste puterile ei de melomana ….:D

    Apreciază

  7. horiapatrascu spune:

    Mi-a placut. Ati citit cumva Tombuctu de Paul Auster? Daca nu, cititi-o, sigur o sa va placa.
    Cumva e nedrept ca-i dezvaluiti falsa identitate de labrador. Colonelul e simplu – Colonelul, nu un caine, si asa ar trebui sa ramana. Parerea mea.

    Apreciază

  8. Maria Postu spune:

    Multumesc Horia pentru sugestie…Sigur voi folosi informatia ta cu ocazia altor texte.

    Apreciază

  9. Maria Postu spune:

    Loreley, problema e , din pacate, ca nu sunt o mare iubitoare de animale, dar, daca si pe mine m-a impresionat aceasta poveste reala…Cat despre despartiri si intoarceri, si noi avem parte de ele, desi uitam si iertam mai greu decat cateii, uneori.

    Apreciază

  10. mihaela spune:

    Frumos de tot ce ai scris bravo! Revin cu drag pe blogul tau!

    Apreciază

  11. Dan spune:

    Plus je connais les hommes, plus j’aime les chiens. ~ Madame de Staël

    Se spune despre un câine ca poate fi deosebit de credincios si atasat fata de om, uneori chiar mai inteligent decât acesta din urma – care se autoproclama stapân.
    Am auzit de multe ori: „Stapânul si câinele seamana intre ei.” (v. cazul McCabe din „Jake and the Fatman”) Asemanarea exterioara este doar o intâmplare; pe când un câine poate imita, ori chiar oglindi in cele mai mici detalii, caracterul omului de lânga el.

    Toata consideratia pentru talentul ambelor nobile Doamne ale literaturii: Madame de Staël si Madame Maria.

    Apreciază

  12. Maria Postu spune:

    Comparatia este mai mult decat onoranta si in mod cert nemeritata…Daca ar fi fost asa, m-ati fi gasit in paginile marilor ziare sau in colectiile unor edituri prestigioase, si nu…esuata la o margine de blogosfera. Multumesc.

    Apreciază

  13. Atentie mare la patrupezii astia, s-au invatat sa manipuleze emotional oamenii sensibili ! 😀

    Apreciază

  14. Maria Postu spune:

    De aceea nici nu am un caine in apartament….As fi victima sigura …

    Apreciază

  15. Gina spune:

    Tu scrii atat de frumos, pentru ca vezi lucrurile in esentza lor. Dincolo de vorbe transpare interesul. Multzi spun ca iubesc animalutzele, dar shtiu atat de putzin despre ele.
    Cat despre manipulare..ce sa spun? Eu devin repede victima.
    Bil a aparut intr-un moment in care, din diverse motive, in curte era nevoie de un catzel.
    Chestiunea este ca eu nu-l pot trata doar ca pe un caine. Care latra. Eu il vad ca pe o fiintza , care are nevoie de tandretze. de aici incepe durerea.
    O seara frumoasa!

    Apreciază

  16. Maria Postu spune:

    Multumesc foarte mult, Gina.M-ai facut extrem de curioasa daca ne cunoastem sau nu dar cand ma aflu in asemenea situatii imi zic , poate e mai bine sa pastram misterul, nu stiu.Am pe maria.postu.blogspot.com multe poze cu mine. Vei sti macar tu daca ne cunoastem sau nu.(In masura in care Timpul m-a schimbat totusi, numele e al sotului).Eu am fost si ma simt o victima.Si tie o seara frumoasa.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s