Colonelul

 

Mai sunt câteva minute până la ora 17 , ora la care vecinii s-au obişnuit deja să-l asculte pe Paul studiind, şi vrând-nevrând, şi-au format o cultura muzicală începând cu „Ceata lui Piţigoi”, şi „Piticii”, piesele din cls. I, continuând cu „Fur Elise”, sau Sonatinele lui Clementi, până la piesele dificile chiar şi pentru vecinii cei mai fideli evoluţiei lui Paul, de genul „Studiu pe clape negre” de Chopin sau Sonatele lui Mozart.

Şi Colonelul ştie că se apropie ora 17. Se agită, îşi scutură restul de coadă cu nerăbdare, se uită cu ochi rugători la Paul, ca şi cum ar vrea să-i ceară să-l scutească de partea cea mai neplăcută a studiului, acea jumătate de oră de game. Dar Colonelul suportă ,căci după aceea încep piesele romantice, preferatele Colonelului, pe care le ascultă cu atâta atenţie, ca şi cum bătrânul compozitor s-ar fi gândit nu doar la sufletul sensibil şi delicat de artist care le dă o nouă viaţă, de fiecare dată, ci şi la sufletul sensibil şi greu încercat de soartă al celui mai vechi prieten al omului, câinele…

Uneori se întâmplă să vină ora zece şi totuşi Paul să nu fi terminat de studiat, ceea ce pe colonel nu pare să-l deranjeze de loc, dacă, din când în când, Paul îşi plimbă cu tandreţe mâna pe blana lui albită sau îi adresează un cuvânt cu o voce caldă. În schimb, vecinii, enervaţi de-atâta culturalizare forţată, încep să bată nervoşi în calorifer sau la uşă. Se pare că vecinii au unele lacune în cultura muzicală, de vreme ce nu înţeleg că, abia spre final, Paul mulţumit de calitatea interpretării   îşi întrerupe studiul pentru a-şi pregăti temele pentru a doua zi. Şi Colonelul are lacune în cultura muzicală dar şi le-a umplut foarte repede.

Paul a fost plecat doi ani la tatăl său, în America şi în pragul clasei a VIII-a, a revenit în ţară pentru Examenul de Capacitate. Şi Colonelul a dat un examen: foarte greu, dar pe care l-a trecut în final, cu bine. N-a rămas fără urmări: blana lui neagră, de labrador pur, e acum înspicată ca a unui om pe care grijile şi durerile l-au încărunţit înainte de vreme, căci Colonelul are 4 ani şi a dobândit deja un aer înţelept şi o privire pătrunzătoare, care pare că înţelege şi intuieşte buna dispoziţie sau indispoziţie a lui Paul şi a mamei sale şi, în consecinţă,  le respectă tăcerile şi nu cere nimic altceva decât ceea ce i se dă şi ceea ce i-a lipsit timp de doi ani: dragostea.

După plecarea stăpânilor săi, Colonelul, pe care toţi îl strigau Smooky, a rămas în grija unor prieteni, de unde însă, după numai doua-trei săptămâni a fugit, sperând poate să-şi găsească stăpânii. Doamna Popescu îşi aminteşte cât de greu le-a fost să-i dea prin telefon lui Paul vestea dispariţiei lui Smooky, numele de soldat al labradorului, pe care îl avea înainte de a fi avansat, datorită misiunilor grele pe care viaţa i le încredinţase, la rangul de Colonel.

Dar Smoky nu plecase prea departe: doar câteva străzi mai încolo, la uşa unui magazin, hrănit de bunătatea unor oameni care, fără să-i cunoască trecutul, îi ghiceau nobleţea şi educaţia. Din când în când revenea pe la vechea lui locuinţă în care învăţase ce însemnă dragostea şi prietenia şi , desigur, dacă s-ar fi aflat cineva în apropiere, ar fi surprins în ochii lui imensa tristeţe şi suferinţă.

În cele din urmă  s-a întâmplat minunea. Paul şi mama lui s-au reîntors în iulie 2002 din America şi încet-încet,  şi-au reluat vechile activităţi, mama, serviciul, Paul, studiul la pian, spre bucuria unor vecini, spre exasperarea altora. Smooky devenise o legendă despre care circulau veşti ciudate, ca despre un erou care cândva le făcuse cinstea să locuiască pe strada lor şi acum plecase nu se ştie unde şi nici până când. Unii spuneau că l-au văzut prin oraş cu un alt stăpân, alţii, că ar locui în apropiere şi că nu răspunde la numele de Smooky.

Într-o după-amiază, Smooky revenise  ca altădată , să-şi revadă locurile trecutei fericiri.  Se aşezase, fără să ştie de ce, lângă lift. Vecinii veneau, urcau, uitându-se curioşi la labradorul blând care părea atât de civilizat şi inofensiv ca şi cum sufletul unui înţelept s-ar fi reîncarnat în el  Părea că aştepta pe cineva. În sfârşit, Paul se ivi în uşa blocului. Câinele sări în picioare, scoţând un scheunat de bucurie, dar Paul, neatent, nu-l băgă în seamă. Când se deschise uşa liftului, câinele  urcă, şi deşi în lift erau şi alte persoane, coborî odată cu Paul îndreptându-se amândoi spre apartament. Abia atunci băiatul îi acordă atenţie. Îşi spuse cu neîncredere:” Nu se poate să fie Smooky,  pare obosit, e mai bătrân, „, şi totuşi, riscă strigându-l pe nume: „Smooky, băiatule”. În clipa aceea uşa se deschise şi mama lui Paul îi întâmpină zâmbitoare, ca şi cum timpul s-ar fi întors înapoi şi Smooky, încă tânăr şi neîncercat de suferinţă, ar fi fost alături de ei. Smooky nu mai avea puterea să se bucure: se plimba prin camere, respira vechile mirosuri şi se întorcea la picioarele celor doi, privindu-i cu o recunoştinţă imensă şi cu teama ascunsă că poate într-o zi, vor pleca din nou şi-l vor lăsa în grija altor stăpâni. O a doua despărţire, n-ar mai fi putut suporta.