Loteria vizelor pentru ETERNITATE

 

Să ne imaginăm că (re)trăim în continentul lemurian şi că, potrivit unor cercetări din acest domeniu, omul ar putea să-şi schimbe aspectul omenesc(fizic), în funcţie de conţinutul psihic al propriei fiinţe. Desigur, am fi cutremuraţi de ceea ce am vedea, de fauna diversă, înspăimântătoare  care ni s-ar înfăţişa, demnă de cea mai reputată grădină zoologică din lume, care ar câştiga bani frumoşi de pe urma acestei achiziţii. Dar de ce să mai dăm bani pe biletele de avion, cazare, intrarea la Zoo, când ar fi mult mai simplu să ne privim în oglindă? Propriul nostru chip ar lua diverse înfăţişări în funcţie de starea psihică, de momentul zilei, de persoana pe care o întâlnim sau de care ne aducem aminte, revelându-si, în fiecare din aceste înfăţişări, prezenţa sau absenţa sufletului.

Chiar daca, spune Steiner, în evolutia sa, omul s-a debarasat de acele instincte bune sau rele ale animalelor din care a evoluat, a păstrat totuşi în structura sa din ele ceea ce era de folos fiinţei sale, ceea ce îi asigura supravieţuirea şi evoluţia în univers. Dar se pare că unii au păstrat mai mult decât alţii reminiscenţele primitive ale animalelor din care vrem sau nu vrem, se pare că provenim.

Paginile ziarelor comerciale şi facile vor să ne amuze cu imagini ale unor personalităţi ale lumii contemporane care ar aminti prin forma fizică, expresia chipului, forma corpului, anumite animale situate la înălţimi diferite pe scara evoluţiei. Nu-i decât un mod de a-şi amuza cititorii, de a le gâdila amorul propriu sugerându-le că suntem toţi făcuţi, vorba Bibliei, din lut  şi că acolo ne vom întoarce, după cum spunea şi Blaga: „e temniţa în ars, nedemn pământ”, …

Ne place să ne alintăm cu epitete interesante, diminutive, „pisoiaş”, „puişor”, etc, dar în aceeaşi măsură, ne exprimăm ura, neputinţa, tot cu epitete din regnul animalier. Să fie aceasta o reminiscenţă a evoluţiei noastre milenare, pe care o păstrează limba unui popor? E o ipoteză amuzantă, greu de demonstrat ştiinţific, dar ceea ce nu este nici amuzant, nici ridicol, este disproporţia spirituală, umană, sentimentală şi multe alte feluri de disproporţii care există astăzi în lume în rândul oamenilor, al diverşilor şi diferiţilor indivizi, rase, etnii, şi care la rândul lor, generează suferinţa, crima, nedreptatea, nefericirea, în ciuda lozincilor care se vehiculează, a bunelor intenţii cu care este pavat iadul existenţei multor locuitori ai planetei Pământ. Konrad Lorenz vorbeşte de „cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate”. Îndrăznesc să spun că nu sunt numai opt dar dacă aş avea ocazia l-aş întreba pe autor: ce înţelegeţi prin „lumea civilizată”? Numai ale ei sunt cele opt păcate? Toate societăţile sunt  astăzi „civilizate”? Sau insinuaţi că „restul” omenirii   are mai mult de opt păcate?” Şi pentru că sunt sigură că şi-au pus şi alţii aceste întrebări, voi încerca să-mi dau singură răspunsuri: după o evoluţie de 30 000 de ani de când au apărut primele dovezi ale artei în peşteri în diverse puncte de pe suprafaţa planetei, ar fi fost firesc să acceptăm ideea şi să credem că era timp suficient ca sintagma „omenire civilizată”  să cuprindă toate populaţiile şi toate statele de pe glob. Ştim din păcate că nu este aşa, mass media ne aminteşte zi de zi uriaşele discrepanţe care există între ele. Aş crede că de-a lungul istoriei, ea, mult visata şi mult lăudata „omenire civilizată” a contribuit prin cultivarea păcatului ca instrument de serviciu, la perpetuarea discrepanţelor, la accentuarea suferinţei în diverse moduri, la grade diferite de intensitate, la proliferarea păcatelor în mijlocul lumii civilizate şi dincolo de ea. Da , „restul omenirii” are mai mult de opt păcate, dar nu numai restul, ci şi ea, venerabila „omenire civilizată” ajunsă la o vârstă de invidiat, 2009 şi multe alte mii de ani pe care şi-i ascunde cu graţie şi cu care se laudă doar când este cazul. Din păcate,, cele mai sceptice previziuni nu-i acordă bătrânei doamne prea multe şanse la loteria vizelor pentru eternitate. Cauzele le explică detaliat specialiştii, noi ne cutremurăm o clipă-două şi apoi recădem în rutină: continuăm să trăim în oraşul supraaglomerat, refuzăm să găsim căi de comunicare cu cei din jur, uneori chiar cu propriii noştri copii, ne este teamă să privim cu adevărat în noi înşine, poate de teama acelor monştri care zac în fiecare dintre noi, „Somnul raţiunii zămisleşte monştri”, ne avertiza Goya, avertisment cu atât mai actual astăzi şi ca de când am conştientizat verbul A FI pe pământ,  şi care, vai, ies câteodată la iveală, spre disperarea celor din jurul nostru.” Ce valorează  inteligenţa, erudiţia şi supradoctoratele şi toate congresele internaţionale la care luăm parte şi toate bursele pentru studii pe care le câştigăm prin concursuri severe”, se întreba filozoful Nicolae Steinhardt, şi tot el răspundea oferindu-ne încă o lecţie cu valoare eternă de morală: ”Nimic nu poate înlocui şi suplini niţică bunătate sufletească, niţică bunăvoinţă, toleranţă, înţelegere.”Într-adevăr, religia a oferit întotdeauna individului o alternativă, de multe ori singura alternativă, în numele ei s-a comis şi Binele şi Răul, şi Păcatul şi Iertarea şi tot de la ea unii continuă justificat sau nu să aştepte salvarea.

Conştient de perisabilitatea omenirii, de ameninţarea ce planează asupra civilizaţiei noastre chiar din interiorul ei, Steinhardt alegea să se sustragă din acest „curs absurd şi tragic al istoriei, din această succesiune de avalanşe, din actuala scufundare”, prin retragerea la mănăstire. Bineînţeles, nu este o soluţie general-valabilă, ea trebuie înţeleasă în contextul propriu fiecărui om, al fiecărei vârste, dar trebuie cunoscute valorile morale  pe care le cultivă viaţa religioasă, condiţia de izolare în general, confruntarea cu propriul eu şi cu lumea din jur, privită de la distanţă, cu detaşare, nu neaparat cu superioritate, aşa cum ne îndemna de mult un poet în care fiecare dintre noi ar trebui să se caute căci sigur se va regăsi: „Tu aşază-te deoparte, regăsindu-te pe tine, /Când cu zgomote deşarte,/Vreme trece, vreme vine.” 

Nu există o soluţie etern- valabilă prin care poţi opri evoluţia acelor păcate capitale ale omenirii, nu există un cod de legi universal-valabil şi aplicabil în orice timp şi în orice loc.Sau mai bine- zis, nu mai trebuie inventat altul căci el deja există: nu-l căutaţi doar în religie, în filozofie, în soluţiile ştiinţei şi tehnologiei, în artă, în buletinul de ştiri de la tv, în rubrica faptului divers, navigând la infinit în spaţiul internetului, ci încercaţi o soluţie mult mai puţin costisitoare, veche de pe vremea lui Narcis; priviţi-vă într-o oglindă, a unui lac sau în ochii omului iubit şi când nu veţi mai vedea în oglindă monştrii care vă înstrăinează pe voi de voi înşine şi pe cei din jur de voi, ci doar o trestie unduitoare… gânditoare, fragilă şi totuşi puternică, pentru ca este o trestie gânditoare, s-ar putea  să-i mai puteţi acorda o şansă omenirii şi vouă înşivă. (eseu publicat in revista din Bacau „13 plus”, 2006 sub titlul „Pacatul ca instrument de serviciu’)