Prima lectie

 

Leo nu-şi mai amintea din puţinele zile pe care le petrecuse la şcoală decât foşnetul plăcut al cărţilor pe care le primise, parfumul pe care-l răspândea când trecea parcă plutind printre bănci, învăţătoarea , atât de diferit de cel de acasă, din unica încăpere sordidă în care locuiau toţi şase: mama, „tata”, cei trei fraţi ai lui mai mici şi el. Nu-i putea spune „tată”, deşi mama i-l prezentase, cu trei-patru ani în urmă pe barbatul care intrase  în viaţa lor, ca pe viitorul lui tată. Bărbatului nu-i păsa de îndeplinirea misiunii pe care şi-o asumase prin căsătoria cu o femeie cu  un copil. Nu ştia să facă decât două lucruri: mamei, copii şi să bea. Cel care avea de suferit era el, Leo. Trebuise să întrerupă şcoala. N-ajunsese prea departe cu alfabetul, pe la sfârşitul clasei I, se întâmpla asta. Îi rămăseseră totuşi manualele şi încercase singur să descifreze restul literelor pe care colegii săi continuau, isi imagina el, să le desluşească din vocea caldă şi blândă a învăţătoarei. Mama încercase zadarnic să se împotrivească hotărârii bărbatului ei de a-l retrage pe Leo de la şcoală. Venea câte cineva de la şcoală după el, ea le promitea că-l va trimite, o făcea o zi sau-două, apoi el nu-i mai dădea voie. „ O să-l trimitem la toamnă”, spunea el, şi mama se prefăcea că-l crede. Si asta se intampla la inceputul fiecarei veri.

Mai erau câteva zile până la 15 septembrie şi Leo se mira că nu –i vedea agitându-se să-i cumpere haine noi, rechizite, aşa cum se întâmplase atunci ,de mult, când fusese la şcoală. Într-o dimineaţă tata îl luă de mână, nu-i spuse să-şi pună cele mai curate haine, nu-i spuse să-şi ia ghiozdanul din anul cand fusese la scoala,  rupt, jupuit, murdar, nu-i spuse „Să fii cuminte, băiete şi să n-o superi pe doamna!”, ci pur şi simplu, îl luă de mână, ferm dar cu grijă, ca pe o investiţie de care trebuie să ai mare grijă, şi-i sopti, ca si cum s-ar fi straduit de mult sa-i faca o surpriza iar acum venise, in fine, momentul: „Mergem la şcoală”. Mama îl sărută , continuând să-l alăpteze pe ultimul născut şi lui Leo i se păru că are lacrimi în ochi. „ De emoţie”, se gândi el fericit văzând măcar în asta o dovadă de dragoste. Plecară, dar nu către şcoala pe care o ştia el. „M-ai mutat la altă şcoală? Întrebă cu tremur în glas.” Lasă, o să vezi tu!” Lui Leo nu-i era teamă. Ce s-ar fi putut întâmpla? Important era că mergea din nou la şcoală. Visa cu ochii deschişi, nebăgând de seamă că ieşiseră de mult din oraş Ajunseră lângă o gură de canal pe care tatăl său o ridică uşor ca un obişnuit al casei şi-i spuse poruncitor: „Coboară!” Coborî tremurând de frig sau de frică. După câteva secunde, ochii i se obişnuiră cu întunericul şi atunci îi văzu. Pe toţi. Unii întinşi pe jos, alţii abia treziţi din somn, cu feţele buhăite, murdare, înconjuraţi de mormane de mizerie. „Pianistule”, spuse tata unuia din inşii ce zăceau pe jos.„Ţi –l-am adus, îi spuse!” „E cam subţire. Exact ce ne trebuie! Într-o săptămână o să fie de nerecunoscut, o să fie de-ai noştri” .”Tatăl” şi „Pianistul” se îndepărtară, nu prea mult, astfel încât Paul auzi foşnetul de hârtii noi, ca al paginilor de carte si i se paru ca simte pe aproape mirosul unic al Invatatoarei. . „Numai atât ?” întrebă cu o voce dezamăgită .” „Restul, după o săptămână de „produs””.Şi dacă nu-mi convine? Îl găseşti întotdeauna la schit, e acolo un parc, pustiu seara…Apoi, aici…” Tatăl se grăbi şă urce treptele mărunte înapoi şi plecă fără să-i mai arunce nici o privire lui Leo. (text publicat in ziarul Evenimentul zilei, suplimentul de duminica, 2005)