Prima lectie

 

Leo nu-şi mai amintea din puţinele zile pe care le petrecuse la şcoală decât foşnetul plăcut al cărţilor pe care le primise, parfumul pe care-l răspândea când trecea parcă plutind printre bănci, învăţătoarea , atât de diferit de cel de acasă, din unica încăpere sordidă în care locuiau toţi şase: mama, „tata”, cei trei fraţi ai lui mai mici şi el. Nu-i putea spune „tată”, deşi mama i-l prezentase, cu trei-patru ani în urmă pe barbatul care intrase  în viaţa lor, ca pe viitorul lui tată. Bărbatului nu-i păsa de îndeplinirea misiunii pe care şi-o asumase prin căsătoria cu o femeie cu  un copil. Nu ştia să facă decât două lucruri: mamei, copii şi să bea. Cel care avea de suferit era el, Leo. Trebuise să întrerupă şcoala. N-ajunsese prea departe cu alfabetul, pe la sfârşitul clasei I, se întâmpla asta. Îi rămăseseră totuşi manualele şi încercase singur să descifreze restul literelor pe care colegii săi continuau, isi imagina el, să le desluşească din vocea caldă şi blândă a învăţătoarei. Mama încercase zadarnic să se împotrivească hotărârii bărbatului ei de a-l retrage pe Leo de la şcoală. Venea câte cineva de la şcoală după el, ea le promitea că-l va trimite, o făcea o zi sau-două, apoi el nu-i mai dădea voie. „ O să-l trimitem la toamnă”, spunea el, şi mama se prefăcea că-l crede. Si asta se intampla la inceputul fiecarei veri.

Mai erau câteva zile până la 15 septembrie şi Leo se mira că nu –i vedea agitându-se să-i cumpere haine noi, rechizite, aşa cum se întâmplase atunci ,de mult, când fusese la şcoală. Într-o dimineaţă tata îl luă de mână, nu-i spuse să-şi pună cele mai curate haine, nu-i spuse să-şi ia ghiozdanul din anul cand fusese la scoala,  rupt, jupuit, murdar, nu-i spuse „Să fii cuminte, băiete şi să n-o superi pe doamna!”, ci pur şi simplu, îl luă de mână, ferm dar cu grijă, ca pe o investiţie de care trebuie să ai mare grijă, şi-i sopti, ca si cum s-ar fi straduit de mult sa-i faca o surpriza iar acum venise, in fine, momentul: „Mergem la şcoală”. Mama îl sărută , continuând să-l alăpteze pe ultimul născut şi lui Leo i se păru că are lacrimi în ochi. „ De emoţie”, se gândi el fericit văzând măcar în asta o dovadă de dragoste. Plecară, dar nu către şcoala pe care o ştia el. „M-ai mutat la altă şcoală? Întrebă cu tremur în glas.” Lasă, o să vezi tu!” Lui Leo nu-i era teamă. Ce s-ar fi putut întâmpla? Important era că mergea din nou la şcoală. Visa cu ochii deschişi, nebăgând de seamă că ieşiseră de mult din oraş Ajunseră lângă o gură de canal pe care tatăl său o ridică uşor ca un obişnuit al casei şi-i spuse poruncitor: „Coboară!” Coborî tremurând de frig sau de frică. După câteva secunde, ochii i se obişnuiră cu întunericul şi atunci îi văzu. Pe toţi. Unii întinşi pe jos, alţii abia treziţi din somn, cu feţele buhăite, murdare, înconjuraţi de mormane de mizerie. „Pianistule”, spuse tata unuia din inşii ce zăceau pe jos.„Ţi –l-am adus, îi spuse!” „E cam subţire. Exact ce ne trebuie! Într-o săptămână o să fie de nerecunoscut, o să fie de-ai noştri” .”Tatăl” şi „Pianistul” se îndepărtară, nu prea mult, astfel încât Paul auzi foşnetul de hârtii noi, ca al paginilor de carte si i se paru ca simte pe aproape mirosul unic al Invatatoarei. . „Numai atât ?” întrebă cu o voce dezamăgită .” „Restul, după o săptămână de „produs””.Şi dacă nu-mi convine? Îl găseşti întotdeauna la schit, e acolo un parc, pustiu seara…Apoi, aici…” Tatăl se grăbi şă urce treptele mărunte înapoi şi plecă fără să-i mai arunce nici o privire lui Leo. (text publicat in ziarul Evenimentul zilei, suplimentul de duminica, 2005)bani_resize_tn

About Maria Postu

Nu-mi place ideea de a evada...E ca si cum ai smulge cu forta ceva care de fapt, iti apartine:LIBERTATEA cu care te-ai nascut si in care te vei intoarce...Si totusi, eroul meu preferat, de parca eu l-am nascut, este Papillon... Aici e o forma de libertate... evadare...un substitut, o libertate cu gust de gratii si catuse...ma veti gasi aici la orele de vizita indiferent ce semnalmente aveti...Nu e nevoie sa treceti pe la siturile de serviciu pentru a afla ce mi-as dori:pe voi venind la mine in vizita, sa cinam impreuna din cuvinte ca la un banchet infinit cu arome imprevizibile si inconfundabile, de negasit aiurea pe strada, la teatru, la opera sau oriunde in alta parte decat aici...Chiar daca nu ne putem privi in ochi, nu ne putem vedea gesturile, ne simtim pasii gandurilor, ne pipaim prin cuvinte mai mult decat am face-o vreodata in realitate...Ma puteti gasi undeva in secorul 2, la CNB George Cosbuc, Bucuresti.....Micul mister a cazut sau e mai tentant?Mi-ar placea sa cred ca da...suntem toti in spatele unor ferestre (Asa se numea cea de-a patra carte a mea de versuri, publicata in 2007.."DIN SPATELE FERESTREI"...O mai puteti gasi, daca va grabiti, la libraria Muzeului LIteraturii Roamane...Acolo veti gasi ce nu v-am spus eu acum, despre mine...Va astept...
Acest articol a fost publicat în Proza scurta și etichetat , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

3 răspunsuri la Prima lectie

  1. Tristă poveste. Sau poate că nu este deloc poveste şi aceasta este o realitate crudă pentru mulţi dintre micuţii trimişi de adulţi să cerşească…

    Apreciază

  2. un singur cuvant : cutremurator !

    Apreciază

  3. Maria Postu spune:

    In spatele fiecarui copil care ne cerseste un banut se ascunde un adult Vinovat si nepedepsit…(Acesta chiar este un pacat asupra caruia nu ezit sa dau verdict, daca-mi permiti.)

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s