Amar ca veninul e gustul sarbatorilor

 

Dupa petrecerea Pastelui, la munte, la mare sau aiurea, ne intoarcem acasa…sau „acasa”….Fiecare are un acasa al sau pe care il constientizeaza mai mult sau mai putin.Prinsi in mocirla compromisului cotidian, incetam tot mai mult sa cautam un acasa care sa ne defineasca, asupra caruia sa ne punem stigmatul singuratatii noastre, sa-l populam cu cuvintele noastre si sa cerem viza tuturor celor care pretind ca au intuit inainte de a o descoperi pe vreo harta ratacita intr-un anticariat, existenta insulei noastre. Nu am citit niciodata cartea care se numeste „Dulce ca mierea e glontul patriei”, e poate o scapare de neiertat, poate intr-o zi o voi citi dar cartile citite prea tarziu, nu te mai imbogatesc si nu mai are rost sa le citesti…Dar titlul ei mi-a inspirat propriul meu titlu.

Ne intoarcem acasa, in cotidian, in banal, dupa ce am plutit sau ne-am prefacut ca plutim in magia sarbatorilor.Ne-am inghesuit la supermarketuri, hipermarketuri sau minimarketuri sa ne asiguram ca trupul nostru va primi tot ceea ce doreste sau tot ceea ce nu doreste dar isi impune sa accepte pentru noi sau pentru musafirii nostri.Stam frumos la coada la spovedanie si in cele cateva minute de ‘solitudine’ cu preotul, incercam, selectiv, presati de coada din spatele nostru, inhibati de apropierea altor enoriasi de noi si de teama ca ne-ar putea auzi, incercam sa obtinem iertarea si dreptul de a primi apoi Pastele.Oridecate ori am facut si eu la fel, am simtit artificialitatea gestului meu si am preferat in ultimii ani sa aman spovedania mea pentru final, cand probabil mi se va impune de catre o instanta terestra sau divina sa o fac, de parca, prin dreptul la spovedanie mi s-ar face un favor sau eu as face altuia un favor, marturisindu-i preotului  lucruri care pot fi marturisite, decente, alegand instinctiv pe cele intraductibile in cuvinte de cele pe care urechea blajinului preot le poate intelege. Probabil veti spune ca nu stiu sa-mi aleg bine momentul pentru o spovedanie, ca ar trebui sa-mi aleg un Duhovnic personal, sau „de familie” asa cum am auzit ca exista, ca ar trebui sa o fac nu inainte de Paste cand preotii au fel de fel de obligatii si nu se pot ocupa cum trebuie de enoriasi.(sau „credinciosi”?, nu stiu care termen e mai potrivit).Imi amintesc de anii cand reuseam sa trec de cele 5-6 ore de asteptare la coada la spovedanie si apoi la impartasanie. Ajunsa acolo, in fata lui, acoperita de vesmantul preotesc nu puteam face abstractie de cei din jur si marturiseam cateva mici pacate, primind cu smerenie penintentele impuse.Ma duceam apoi acasa si fara sa ma simt cu nimic mai purificata, desi respectam postul cu sfintenie, incercam sa-mi cultiv iluzia ca am facut tot ce se putea pentru a primi cum se cuvine Pastele in familia mea. Apoi, incetul cu incetul am renuntat la speranta ca spovedania anuala de Paste ar putea da o aura de sacralitate vietii mele. Cred ca il poti simti pe Dumnezeu in suflet chiar daca nu te poti conecta la diversele forme de conservare a traditiei. Mi-ar placea ca , din anii in care ma straduiam sa respect toate obiceiurile legate de Pasti, incepand cu postul complet si pana la coptul cozonacilor in casa si prepararea tuturor bucatelor, sa le fi ramas copiilor mei cel putin amintirea dulce-amaruie a momentului de joi dimineata cand ne primeneam si ne pregateam pentru momentul solemn al mersului la spovedanie: ele traiau momentul mult mai intens decat mine si cred ca din aceasta cauza aveam puterea de a sta si de a astepta ore intregi pana reuseam si eu si ele sa indeplinim tot ritualul. Le simteam multumirea si bucuria de a fi putut alaturi de mine sa respecte postul si nu le incurajam sa-si incalce interdictia de a manca de dulce, pana cand nu ne-am fi intors sambata noaptea de la biserica si nu am fi ascultat slujba preotului si nu am fi raspuns la fel ca si ceilalti la cuvintele”‘Hristos a inviat!” cu cuvintele „Adevarat a inviat!”Stiu, a meritat sa le cultiv acest respect fata de reguli pe care un copil nu-l pierde niciodata .Si eu la randul meu, pastrez ca pe o amintire nepretuita intr-o caseta de tabla ruginita a sufletului amintirea tuturor zilelor de Pasti inclusiv a zilei de spovedanie si impartasanie, intr-o bisericuta saracacioasa, cu oameni coborati parca din secolul XVIII, in vesminte negre, femeile cu baris pe cap, barbatii, in haine de aba, smeriti, patrunsi de importanta momentului pe care-l traiau, cel mai important din an, a carui emotie o resimtea intregul sat, de la pomii cu trunchiurile proaspat varuite, pana la geamurile stralucitoare si velintele scoase in curte la aerisit.Pentru nimic in lume nici un copil din sat nu ar fi ratat participarea la denii si nu s-ar fi abatut de la respectarea postului si a tuturor traditiilor legate de aceasta sarbatoare. In ziua impartasaniei, ma intorceam acasa imbracata in cea mai frumoasa rochita a mea, cu flori de liliac in mana si sorbeam parca in toata fiinta mea, fiinta mamei, femeie aceea tanara, dar imbracata cu vesmantul sobru al femeilor de 40 de ani, care isi plangea mortii, isi indeplinea toate regulile cerute de aceasta zi fata de ei si apoi ma aducea pe mine acasa, senina si multumita ca si-a facut datoria.Casa mirosea a flori, a iarba, frunze verzi puse pe prag peste care trebuia sa calc, apoi incepeau celelalte minuni ale apropierii Pastelui care il transformau pentru mine in cea mai mareata sarbatoarea a anului.

Unde a disparut sacralitatea si propepetimea sarbatorii? Acum respectam mai mult un Paste din reclame decat cel autentic, acum ne pierdem propriile ganduri printre cele induse de mass-media, acum nu mai stim deosebi „suferinta mea’ de cea a altuia, si confundam poate vizita la preot cu vizita la psiholog. Unii spun ca cele doua profesii sunt inrudite.   „Sarbatoarea” e de fapt pentru cei mai multi, un inlocuitor, un produs sintetic, care lasa urme in suflet in loc sa purifice si care , ca un brad de plastic, se pune la pastrat un an de zile si apoi se scoate, intr-o eterna reintoarcere a kitschului si a artificialului.Revistele se si inghesuie sa ne propuna retete de detoxifiere a organismului dupa petrecerea Pastelui. Ce ironie! cand de fapt aceste zile ar trebui sa ne incarce spiritual, mental, cu atata emotie, traire, puritate, incat luni de zile sa ne simtim aparati de demonii rautatii, ai invidiei, ai mercantilismului.Oricat de socanta si poate in ochii unora, fortata, ar fi, dupa parerea mea, afirmatia mea din titlu, ea este, din pacate, adevarata. 

About Maria Postu

Nu-mi place ideea de a evada...E ca si cum ai smulge cu forta ceva care de fapt, iti apartine:LIBERTATEA cu care te-ai nascut si in care te vei intoarce...Si totusi, eroul meu preferat, de parca eu l-am nascut, este Papillon... Aici e o forma de libertate... evadare...un substitut, o libertate cu gust de gratii si catuse...ma veti gasi aici la orele de vizita indiferent ce semnalmente aveti...Nu e nevoie sa treceti pe la siturile de serviciu pentru a afla ce mi-as dori:pe voi venind la mine in vizita, sa cinam impreuna din cuvinte ca la un banchet infinit cu arome imprevizibile si inconfundabile, de negasit aiurea pe strada, la teatru, la opera sau oriunde in alta parte decat aici...Chiar daca nu ne putem privi in ochi, nu ne putem vedea gesturile, ne simtim pasii gandurilor, ne pipaim prin cuvinte mai mult decat am face-o vreodata in realitate...Ma puteti gasi undeva in secorul 2, la CNB George Cosbuc, Bucuresti.....Micul mister a cazut sau e mai tentant?Mi-ar placea sa cred ca da...suntem toti in spatele unor ferestre (Asa se numea cea de-a patra carte a mea de versuri, publicata in 2007.."DIN SPATELE FERESTREI"...O mai puteti gasi, daca va grabiti, la libraria Muzeului LIteraturii Roamane...Acolo veti gasi ce nu v-am spus eu acum, despre mine...Va astept...
Acest articol a fost publicat în 1, Sarbatori religioase și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

7 răspunsuri la Amar ca veninul e gustul sarbatorilor

  1. Maria Barbu spune:

    Da, e pacat, dar e adevarat ca cei mai multi dintre noi traiesc un simulacru de sarbatoare, un simulacru de iubire, un simulacru de viata! Si nu e neaparat vina mass-media, desi ce este acolo e facut sa manipuleze mintea oamenilor in sensul desacralizarii si al dezautentizarii fiecarei trairi, ci, mai ales, vina privitorilor, pentru ca ei se lasa manipulati de bunavoie, din lene, din prostie, ori cine mai stie din ce motiv.
    Dar, dincolo de aceasta amara reflectie, ne putem spune, curat, Hristos a inviat!

    Apreciază

  2. Maria Postu spune:

    Adevarat a inviat!Ai dreptate, poate si din comoditate si pierderea unor repere morale fixe, cum era odata, intr-o lume in care la moda e „noua dezordine amoroasa” si nu echilibrul, bunul simt si un pic de decenta…Picaturile de bucurie pura sunt atat de rare, incat zic si eu, alaturi de tine ca trebuie sa profitam si sa ne purificam sufletul cu ele!

    Apreciază

  3. Maria, după cum am scris şi eu pe blog – în schiţa „veselă dar tristă” cu titlul „La biserică” – nu mai este totul cum era odată. Păcat. Sărbătorile acestea devin motiv pentru petreceri, pentru stat cu mâinile în sân şi cu şpriţul pe masă. De fapt, marea majoritate nu mai simte nimic, aşteaptă sărbătorile pentru că nu mai merge la serviciu, pentru că poate încinge grătarul în curte sau la pădure etc… Muzica tare, băutură din belşug şi-un Hristos a înviat urmat de – scuză-mă – râgâială… Cam asta se întâmplă. Puţini mai sunt cei care simt anumiţi fiori…

    Apreciază

  4. bernardnoghiu spune:

    Mă doare să văd că se verifică prea peste tot ceea ce experimentez în colţul de lume unde trăiesc. Poate din trăiri asemănătoare am motivat şi eu să scriu despre aceeaşi realitate a sărbătorilor şi despre nostalgia unui sacru, oriunde ar fi el, de care greu mai dăm în viaţă, chiar şi acolo unde ar trebui să ne întâmpine.
    Singura perspectivă este aceea descrisă de Fericitul Augustin din Hipona, pe care îl parafrazez, referindu-mă la constatarea lui din „Confesiuni“: e pierdere de vreme să căutăm afară ceea ce deja este în inima noastră! Acolo ar trebui să ne întoarcem.
    În rest, se înţelege de ce atâta lipsă de fond, când totul a devenit doar ritual fără conţinut.

    Apreciază

  5. Maria Postu spune:

    Multumesc pentru completare. E foarte greu sa distingem ceea ce apartine inimii noastre si ceea ce ne-a fost inoculat de educatie, mediu, familie…Cred ca oricat de „bun” ar fi sufletul in acceptia data de JJ Rousseau, ceea ce primim ulterior, ne modifica perceptia asupra Binelui, Sacrului, Adevarului.

    Apreciază

  6. cammely spune:

    Hristos a inviat!
    E o placere sa va citesc.
    Eu inca ma bucur sa vad in jurul meu oameni care traiesc momentul Invierii cu adevarat. De fiecare data raman cu o admiratie sincera si nu pot decat sa ma plec in fata celor ce simt importanta acestei sarbatori. Nu stiu daca are Maramuresul oameni deosebiti fata de alte zone, dar stiu ca inca aici se mai pastreaza coltul de rai din sufletul omului. N-or fi toti la fel, dar mai sunt multi care simt crestineste si pastreaza pe chipul lor candoarea copilului si acea fericire serafica de la inceputuri.
    O zi minunata va doresc!

    Apreciază

  7. Maria Postu spune:

    Adevarata a inviat!Multumesc pentru apreciere.E adevarat, in aceasta zona a tarii, atat de romaneasca, traditiile, sarbatorile, au o valoare mai mare decat in alte zone si asta este o mare valoare ce nu trebuie de nimic si de nimeni alterata.Si dvs, o seara frumoasa si zile superbe, curate la trup si suflet ca oamenii din Maramures!

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s