Bucurestiul meu cu chipul cenusiu, ridat si fata ca de clovn

 

Pentru fiecare locuitor de-al sau, orasul isi dezvaluie un alt chip, poate in functie de starea psihica a celui care il travereseaza sau pur si simplu il contempla, poate in functie de ora la care esti obligat sa-i constientizezi prezenta desi poate ai fi vrut sa uiti putin de el si sa-ti imaginezi ca nu te afli in burta chitului si ca nu esti in mijlocul oceanului si ca e destul sa deschizi o fereastra interioara si sa evadezi… Din pacate, nu este asa. De cum  iesi dimineata din scara blocului, ai si pasit pe drumul care te va face martor, actor, coautor la o alta reprezentatie teatrala a orasului. La ora pranzului la care merg eu la serviciu , orasul ofera  un spectacol neanuntat, mereu surprinzator: elevii , care ar trebui sa fie la scoala, dar ii mai vezi pe ici pe colo prin troleibuze sau pe banci sau ii recunosti din discutiile cu tema scolara, desi, sa fim seriosi, pentru multi nu scoala e primul subiect de discutie decat daca sa zicem se apropie sau se amana o teza cu subiect unic, un bac, o admitere la facultate. Apoi mamele cu copii plambandu-i in parculetele minuscule dintre blocuri, putinele care au supravietuit febrei constructiei care ii mana pe toti primarii. Nu in ultimul rand, scena este dominata de numeroasele doamne , tinere pensionare, unele cu nepoti, altele cu sacose, cautand cu disperare un loc in mijloacele de transport in comun, de parca tu care ai depasit de mult varsta liceului dar mai ai destul pana la pensie, esti singura care din decenta intelegi si teribilismul celor tineri care nu au auzit de codul bunelor maniere si se aseaza pe scaune , si pe cei in varsta, care , deh, au muncit o viata si au dreptul macar la un loc in tramvai. Ma deprima oboseala si indiferenta pensionarelor, cu parul alb murdar, cu hainele salvate de la ultima curatenie de primavara de prin debarale, cu silueta aplecata, obosite, imi prezinta o perspectiva inspaimantatoare a propriei mele viitoare batraneti. Cele recent pensionate,  nu se deosebesc cu mult de pensioanere deja clasicizate incat iti dau impresia ca s-au nascut batrane, ca au fost toata viata batrane si ca singurul mod de a trai este batranetea: cu garderoba cenusie si mirosind a magazine second -hand, cu parul candva vopsit dar cu radacinile albe pentru ca, daca nu mai mergi la serviciu, ce sens mai are sa incerci sa arati bine sau sa dai banii pe haine de calitate, cu aerul acela de closca cu care-si protejeaza nepotelul sau nepotica al fiicei care, ghicesc asta, s-a grabit sa-l conceapa inainte de 20 de ani ca sa fie sigura ca va avea cine sa i-l creasca. Acest gen de femei imi asaza o perdea cenusie in fata ochilor si transforma orasul, periferia si cele cateva strazi centrale pe care le strabat in drum spre serviciu, intr-un decor trist, in care evolueaza actori semiratati, clovni ridicoli al caror rol e unic, scris de altii si pe care ei nici macar nu incearca sa improvizeze alte replici care sa dea impresia ca e alt spectacol, cand de fapt, vorba poetului :’Alte masti, aceeasi piesa,/Alte guri, aceeasi gama”.Pacat ca acum 118 ani Caragiale nu s-a gandit la sotia lui Mitica pe care sa ne-o imortalizeze, asa cum a facut cu sotul ei, Mitica. Eu vad, grabindu-ma zi de zi la ora pranzului, printr-o coincidenta sau nu, mai mult femei decat mitici. Ori aceasta specie a disparut in peisajul bucuresten, ori miticii secolului XXI sunt mult prea ocupati cu roluri mai mici sau mai mari in alte zone ale Bucurestiului, in alte cartiere sau cel mai probabil, savurand o bere, punand tara la cale sau anticipand evolutia echipei de fotbal favorite sau a antrenorului recent numit. In orice caz, in decorul actual al Bucurestiului, umorul lui Mitica nu ar mai avea acelasi succes, grabiti cum suntem sa ajungem la un spectacol gratuit al primariei, sa participam la omologarea unui nou record Guiness Book, sa nu ratam apoi nimic din ceea ce e gratuit, nici micii, nici berea, nici tortul, mai ales, nici torturile Bucurestiului , in genere nimic din ceea ce se numeste pomana.

Bucurestiul de la orele amiezii vrea sa para dar nu e:  european, deschis, transparent, echidistant, inteligent, diplomatic, carismatic, efervescent, omniscient…El are insa doar chipul cenusiu, ridat si fata ca de clovn a locuitorilor sai din miezul zilei cand lumina cruda a soarelui nu iarta si nu minte pe nimeni, asa cum se intampla in zori cand abia smulsi de sub  tutela visului, percepem realitatea deformat, sau seara sub lumina artificiala, cand Bucurestiul poate da iluzia stralucirii si a bogatiei.