„Sfidati toamnele!”

Eram in primul meu an de activitate la clasa in Bucuresti…Ea, d-na Viorica  era directoarea scolii si imi imaginam ca asa vor fi toate directoarele si toti directorii din scolile prin care aveam sa ma perind de-a lungul anilor, in cautarea scolii ideale, a colectivului ideal, a elevilor cu care sa simt ca rezonez cel mai bine, cu care sa simt ca am atins pragul unei comunicari profesor-elev profunde, dincolo de prejudecati si reguli absurde. Desigur, m-am convins ca nu exista acea scoala, acel colectiv, acei elevi cu care sa descopar o alta dimensiune a actului didactic, neincorsetat de regulamente, programe, teroarea inspectiilor si a controalelor inopinate asa cum mi s-a intamplat nu de putine ori.

Unii ating varful unei cariere dupa multi ani de profesare, de eforturi mai mult sau mai putin reale incununate cu distinctii pentru ei si elevii lor mai mult sau mai putin meritate, urmate de satisfactii financiare, mai mult sau mai putin corect repartizate.

Eu mi-am inceput cariera de undeva din varful la care ajunsesem in urma absolvirii unei universitati de prestigiu si lucrand intr-un colectiv uimitor de primitor, de cald, de deschis asa cum era colectivul scolii  x conduse de d-na Viorica. Si totul, gratie ei.

Nu simteam decat bucurie la ora incepererii cursurilor, redactarea planificarilor nu era o sarcina dificila, sub constragerile unor limite absurde ci un joc liber in care abilitatea si dragostea de oameni a d-nei Viorica ne prindea pe toti corectandu-ne cu tact atunci cand documentele scoalere nu erau perfecte. Ea stia sa ne menajeze sensibilitatea ori de cate ori a-ti indeplini absurdele sarcini impuse de regimul comunist o impuneau, cum a r fi colectarea de materiale refolosobile, hartie, sticle, etc. Ii asculta pe parinti cu respect si avea grija ca acestia sa nu plece de la scoala fara speranta ca totul va fi mai bine de acum incolo dar niciodata nu ar fi pus in inferioritate un profesor fata de elevi sau parinti, tinadu-le in mod vizibil partea, asa cum mi s-a intamplat de atatea alte ori in cariera mea. Nici greoaiele consilii la care aveai ca tema printre altele si discutarea a Hotararii „x’de partid sau a cuvantarii Tovarasului la nu stiu care intalnire cu cadrele didactice, nu erau sarcini obositoare, enervante, pentru ca d-na Viorica avea mereu curajul si usurinta dea le trata in fuga, fara sa se teama vreodata de represalii, revenind repede la ceea ce era cu adevarat imp[ortant pentru colegi, probleme interioare ale scolii noastre.

Intr-o zi de toamna frumoasa, colorata de toate gamele de galben si maro, d-na directoare a venit la scoala cu  look nou care o intinerea extrordinar si ii accentura feminitatea si acel „je-ne-sais-quoi” care o facea iubita si respectata in tot sectorul. Avea pe atunci (in ultimii ani dinaintea Revolutiei) d-na Viorica, varsta mea de acum ,dar cu acea culoarea aramie in par ca a frunzelor de toamna, cu rochia aceea cu flori in culorile verii, pe fond alb, cu silueta ei adolescentina, directoarea noastra parea multmai tanara. Incurajata de tonul cald pe care il folosea cu mine si cu ceilalti colegi aflati la inceputul carierei i-am zis, fara sa am nici cea mai vaga intentie de a fi nedelicata;”Doamna Directaore, sfidati tomanele!” Nu s-a suparata, a zambit dulce, ca de uncompliment, dar si atitudinea mea fata de mine nu s-a schimbat, a fost la fel de calda, de protectoare, de atenta, desi, poate eu fusesem nedelicata, facand o aluzie la faptul ca dumneaei nu mai era destul de tanara pentru a aborda acele culorii vii.

Am regretat enorm cand a trebuit sa plec de acolo, tentata de un post in alta scoala, in care credeam eu , cu naivitatea incepatorului, voi gasi ceea ce caut din punct de vedere profesional. M-am perindat prin multe scoli de atunci dar nu am gasit nicaieri acea caldura, acea incredere, acea dragoste si armonie intre colegi pe care am gasit=o la scoala la care era directoare d-na Viorica.

In schimb, am ramas cu acel curaj pe care il avea si domnia-sa, de a sfida toamnele….