„Sfidati toamnele!”

Eram in primul meu an de activitate la clasa in Bucuresti…Ea, d-na Viorica  era directoarea scolii si imi imaginam ca asa vor fi toate directoarele si toti directorii din scolile prin care aveam sa ma perind de-a lungul anilor, in cautarea scolii ideale, a colectivului ideal, a elevilor cu care sa simt ca rezonez cel mai bine, cu care sa simt ca am atins pragul unei comunicari profesor-elev profunde, dincolo de prejudecati si reguli absurde. Desigur, m-am convins ca nu exista acea scoala, acel colectiv, acei elevi cu care sa descopar o alta dimensiune a actului didactic, neincorsetat de regulamente, programe, teroarea inspectiilor si a controalelor inopinate asa cum mi s-a intamplat nu de putine ori.

Unii ating varful unei cariere dupa multi ani de profesare, de eforturi mai mult sau mai putin reale incununate cu distinctii pentru ei si elevii lor mai mult sau mai putin meritate, urmate de satisfactii financiare, mai mult sau mai putin corect repartizate.

Eu mi-am inceput cariera de undeva din varful la care ajunsesem in urma absolvirii unei universitati de prestigiu si lucrand intr-un colectiv uimitor de primitor, de cald, de deschis asa cum era colectivul scolii  x conduse de d-na Viorica. Si totul, gratie ei.

Nu simteam decat bucurie la ora incepererii cursurilor, redactarea planificarilor nu era o sarcina dificila, sub constragerile unor limite absurde ci un joc liber in care abilitatea si dragostea de oameni a d-nei Viorica ne prindea pe toti corectandu-ne cu tact atunci cand documentele scoalere nu erau perfecte. Ea stia sa ne menajeze sensibilitatea ori de cate ori a-ti indeplini absurdele sarcini impuse de regimul comunist o impuneau, cum a r fi colectarea de materiale refolosobile, hartie, sticle, etc. Ii asculta pe parinti cu respect si avea grija ca acestia sa nu plece de la scoala fara speranta ca totul va fi mai bine de acum incolo dar niciodata nu ar fi pus in inferioritate un profesor fata de elevi sau parinti, tinadu-le in mod vizibil partea, asa cum mi s-a intamplat de atatea alte ori in cariera mea. Nici greoaiele consilii la care aveai ca tema printre altele si discutarea a Hotararii „x’de partid sau a cuvantarii Tovarasului la nu stiu care intalnire cu cadrele didactice, nu erau sarcini obositoare, enervante, pentru ca d-na Viorica avea mereu curajul si usurinta dea le trata in fuga, fara sa se teama vreodata de represalii, revenind repede la ceea ce era cu adevarat imp[ortant pentru colegi, probleme interioare ale scolii noastre.

Intr-o zi de toamna frumoasa, colorata de toate gamele de galben si maro, d-na directoare a venit la scoala cu  look nou care o intinerea extrordinar si ii accentura feminitatea si acel „je-ne-sais-quoi” care o facea iubita si respectata in tot sectorul. Avea pe atunci (in ultimii ani dinaintea Revolutiei) d-na Viorica, varsta mea de acum ,dar cu acea culoarea aramie in par ca a frunzelor de toamna, cu rochia aceea cu flori in culorile verii, pe fond alb, cu silueta ei adolescentina, directoarea noastra parea multmai tanara. Incurajata de tonul cald pe care il folosea cu mine si cu ceilalti colegi aflati la inceputul carierei i-am zis, fara sa am nici cea mai vaga intentie de a fi nedelicata;”Doamna Directaore, sfidati tomanele!” Nu s-a suparata, a zambit dulce, ca de uncompliment, dar si atitudinea mea fata de mine nu s-a schimbat, a fost la fel de calda, de protectoare, de atenta, desi, poate eu fusesem nedelicata, facand o aluzie la faptul ca dumneaei nu mai era destul de tanara pentru a aborda acele culorii vii.

Am regretat enorm cand a trebuit sa plec de acolo, tentata de un post in alta scoala, in care credeam eu , cu naivitatea incepatorului, voi gasi ceea ce caut din punct de vedere profesional. M-am perindat prin multe scoli de atunci dar nu am gasit nicaieri acea caldura, acea incredere, acea dragoste si armonie intre colegi pe care am gasit=o la scoala la care era directoare d-na Viorica.

In schimb, am ramas cu acel curaj pe care il avea si domnia-sa, de a sfida toamnele….

About Maria Postu

Nu-mi place ideea de a evada...E ca si cum ai smulge cu forta ceva care de fapt, iti apartine:LIBERTATEA cu care te-ai nascut si in care te vei intoarce...Si totusi, eroul meu preferat, de parca eu l-am nascut, este Papillon... Aici e o forma de libertate... evadare...un substitut, o libertate cu gust de gratii si catuse...ma veti gasi aici la orele de vizita indiferent ce semnalmente aveti...Nu e nevoie sa treceti pe la siturile de serviciu pentru a afla ce mi-as dori:pe voi venind la mine in vizita, sa cinam impreuna din cuvinte ca la un banchet infinit cu arome imprevizibile si inconfundabile, de negasit aiurea pe strada, la teatru, la opera sau oriunde in alta parte decat aici...Chiar daca nu ne putem privi in ochi, nu ne putem vedea gesturile, ne simtim pasii gandurilor, ne pipaim prin cuvinte mai mult decat am face-o vreodata in realitate...Ma puteti gasi undeva in secorul 2, la CNB George Cosbuc, Bucuresti.....Micul mister a cazut sau e mai tentant?Mi-ar placea sa cred ca da...suntem toti in spatele unor ferestre (Asa se numea cea de-a patra carte a mea de versuri, publicata in 2007.."DIN SPATELE FERESTREI"...O mai puteti gasi, daca va grabiti, la libraria Muzeului LIteraturii Roamane...Acolo veti gasi ce nu v-am spus eu acum, despre mine...Va astept...
Acest articol a fost publicat în 1, Diverse și etichetat , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

6 răspunsuri la „Sfidati toamnele!”

  1. Din aceasta sensibila descriere a modului ei de a fi, sunt convins c-a inteles perfect ce-ati vrut sa-i transmiteti !
    Oamenii valorosi se recunosc intre ei, si-atunci vorba e doar adjuvantul empatiei !

    Cat despre faptul ca de multe ori nu suntem capabili sa recunoastem binele prezent, asta face parte din natura umana mereu dornica de schimbari in ”si mai bine”
    Schimbari care de cele mai multe ori sunt … doar schimbari ! 🙂

    Apreciază

  2. Maria Postu spune:

    Ai perfecta dreptate…Ai sesizat unele nunate ale textului pe care nu le-am explicat destul de bine.Ideea e ca nicaieri si niciodata nu am mai putut reconstitui atmosfera magica a primilor mei ani de munca din acea scoala (datorata, dupa cum am spus, acelei femei minunate), si ca, incercad sa reconstiui atmosfera aceea aproape fabuloasa acum, cadeam intr-un real banal, meschin, prozaic, limitat…

    Apreciază

  3. „Unii ating varful unei cariere dupa multi ani de profesare, de eforturi mai mult sau mai putin reale incununate cu distinctii pentru ei si elevii lor mai mult sau mai putin meritate, urmate de satisfactii financiare, mai mult sau mai putin corect repartizate” – un pasaj care mă pune pe gânduri… De ce? Fiindcă nu pun accent – dar asta este vina mea, pe care mi-o asum – nici pe carieră şi nici pe satisfacţiile financiare… Mă gândesc la un vîrf al sufletului, dacă pot spune aşa, spre care să păşesc în ritm alert… Îmi permit să plasez această postare printre preferatele mele…

    Apreciază

  4. Maria Postu spune:

    Multumesc, ca de obicei ai sesizat esentialul…

    Apreciază

  5. nora damian spune:

    Gândind astfel, toamna e un anotimp asteptat… Poate cel mai frumos 🙂

    Apreciază

  6. Maria Postu spune:

    Sunt de aceeasi parere, chiar daca pe la noi toamna vietii e uneori confundata cu dreptul de a oferi fara sa mai ai si pretentia de a primi deoarece , se crede, ai fost odata tanar…acum e vremea sa dai totul chiar daca poate nu ai primit nimic de la nimeni din ce ai meritat, cu rare exceptii.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s