In vizita la Stefan si Ella Gheorghidiu

Exista oare pe undeva prin lume un muzeu ale carui strazi sa poarte numele nu al unor personalitati artistice, istorice, sportive, civice ci, pur si simplu, al unor personaje arhicunoscute din literatura sau si din alte genuri artistice?Probabil ca da, iar eu nu stiu de existenta lui. Daca acest oras-muzeu exista, as face orice ca sa ma duc sa-l vizitez desi spuneam mai demult ca ma multumesc cu excursiile virtuale. Si o asemenea calatorie ar fi tot o calatorie virtuala. Se afirma de catre criticii literari ca literatura imita viata. Dar noi stim bine ca de multe ori e ste invers: viata imita literatura De aceea m-as duce sa vizitez acel oras ai carui locuitori nu au acte de stare civila legale, sunt un fel de…emigranti care locuiesc provizoriu , clandestin, poate, acolo, in acel muzeu. Daca ar fi un muzeu al marilor personaje din literatura universala, al marilor personaje din pictura, m-as opri mai intai in casa Karamazovilor. Nu am spus „casa lui Dostoievski” deoarece marile personaje isi ucid autorii, ci in casa de pe strada Karamazovilor in care se afla locuinta acestora. Stiu , femeile nu sunt prea dorite acolo, decat daca se numesc Sonia sau Grushenka. Sau poate m-as intoarce in vremea intamplarilor din Iliada si Odiseea.sau as dori sa caut  strada Mona Lisa, sau strada Florii soarelui… Desigur, in acest muzeu urias exista o geometrie riguroasa dar chiar si un cunoscator se poate pierde in acest labirint. Pentru ca, arhitectura locului se modifica in functie de importanta pe care fiecare cititor o adauga unuia sau altuia dintre personaje. E o geomterie variabila in timp si spatiu care, asemenea unei planete indepartate din univers, se poate zari doar din anumite pozitii de pe pamant, la anumite ore si intr-o anumita dispozitie sufleteasca. Poti trece ani in sir pe langa acest muzeu fantastic , tanjind dupa un loc care sa te elibereze, il poti visa, ti-l poti construi in toate modurile posibile, il poti cauta in cele mai indepartate locuri ale planetei si in cele mai rafinate bauturi sau cele mai exotice aventuri, si totusi, locul acela sa nu-ti apara niciodata sau foarte tarziu. Si dintr-o data, el iti apare, stiai ca il porti in tine si ca abia acum l-ai descoperit, iata-l: orasul, Muzeul emotiilor tale ascunse care au imaginat si creat acest oras inaccesibil altora, vizibil doar tie si care te elibereaza. Desigur, poti incerca sa il arati si altora, Nu exista vize, vami, interdictii, parole. Se poate trece usor Dincolo si chiar se poate locui acolo o vreme. As dori sa regasesc acolo conservate toate aceste intamplari pastrand aparenta viului si iluzia comunicarii dincolo de timp.

Dar revenind aici, in literatura romana, aproape de personajele literare dragi mie, mi-ar placea sa trec odata pe strada „Ultimei nopti de dragoste si a intaii nopti de razboi” si sa ma ma opresc  in vizita o seara macar la familia Gheorghidiu: da, da, Stefan si Ella Gheorghidiu, personajele cunoscutului roman al lui Camil Petrescu. E vreun barbat care nu ascunde in el un Stefan Gheorghidiu?Vreo femeie care nu se viseaza macar pentru o seara o Ela sau o Otilie ?

Stefan si Ela sunt neschimbati. Nu au fost afectati nici de schimbarile politice, culturale, economice din viata Bucurestiului, nici de modificarea perspectivei critice din care au fost examinati de-a lungul timpului de critici, istorici literari sau de simplii cititori. Iubirea lor se hraneste din gelozie, moare si renaste  cu fiecare cititor care le trece pragul.Isi privesc cititorii ca pe niste fictiuni. Da, ei sunt mai vii, mai tineri, mai autentici decat noi, cititorii. Ei au cucerit eternitatea si tineretea vesnica.Mi-au dat voie sa filmez, sa transmit in direct scene de la procesul lor de divort care nu se va incheia niciodata si , mai ales, permisiunea de  a transforma viata lor in subiect vandabil pe orice meridian si in orice emisfera. Indiferenta lor fata de tinerii care le parodiaza iubirea si mizeaza mereu pe viata lor pentru a castiga, ma uimeste. de fapt, i-as spune: generozitate. Nu le place sa fie confundati de cate unii cititori neatenti cu vecinii lor , de pe strada „Patul lui Procust” cu care de altfel se vad foare rar, atunci cand un critic curajos doreste sa cerceteze tema iubirii in romanele lui Camil Petrescu sau, si mai grav, Personajul Intelectual i literatura din perioada interbelica si ei trebuie sa iasa in lume, sa se lase vazuti si comparati cu eroii de pe alte strazi, construite inainte sau dupa ce Camil Petrescu si-a facut acesta strada numai a lui.Trebuie sa suporte compania Adelei, a lui Maitreyi, a Rusoaicei, a Otiliei, a doamnelor de pe strada Elen Draganescu, venite sa asiste la un concert din muzica de Bach cand de fapt, Elei nu-i plac concertele decat daca acolo vine si D., ceea ce nu se poate intampla deoarece el nu are timp sa asculte muzica clasica preocupat cum este sa ia lectii de la Lica Trubadurul despre arta de  cuceri usor o femeie care oficial, e a altuia. Respira usurati cand eu sau altcineva dornic sa le patrunda in culisele vietii de familie, inchide usor usa spre strada lor sau, dimpotriva, lasa un semn ca a trecut pe acolo spre a-i ajuta pe alti vizitatori care trec din intamplare sau din curiozitate pe acolo, sa le gasesca adresa pe care Camil Petrescu nu a precizat-o cu exactitate.Granita dintre cele doua lumi e atat de fragila incat, trecand inapoi, inca mai simt in nari parfumul Elei, intensitatea privirii lui Stefan si luciditatea cu care isi face autopsia sentimentelor, ma molipseste si pe mine.Imi voi pune rochia albastra si il voi intreba pe Stefan data viitoare „ce vor filozofii?”Nu stiu daca voi mai putea reconstitui acea stare cu ajutorul careia am reusit sa-i intalnesc o data singuri, la ei acasa. dar simt ca nu i-am pierdut. Ii simt gravitand acolo, pe strazile interbelicilor, lovindu-se de gandurile si de umbrele altor trecatori pe strazi nenumarate pe care abia astept sa le strabat la ora la care o anume empatie si stare de veghe imi va deschide usa spre lumea lor invizibila intre hotarele zilei.