Vinovatii asumate (I)

Pablo Picasso, Femme au Miroir, 1937

Am baut fara sa-mi fie sete.Am mancat fara sa-mi fie foame.Am facut dragoste fara sa iubesc. Am dormit fara sa-mi fie somn. Am oferit sfaturi fara sa-mi fie cerute.Am primit sfaturi fara sa am nevoie.Am ocolit adevarul fara sa fiu banuita de sperjur.Am mintit fara sa-mi tremure buzele. Am plans fara sa mi se vada lacrimile. Am ras fara sa mi se alature cineva. Am plecat  fara sa-mi simta cineva lipsa. M-am ascuns fara sa ma caute nimeni .M-am intors fara sa mi se ureze bun-venit. Am zambit fara sa-mi arat amaraciunea si am tacut fara sa fi spus tot ce era de spus.Am vorbit fara sa fi spus adevarul si am iubit fara sa mi se raspunda. Am urat fara sa ascult justificari. Am regretat fara sa ma intorc sa spun asta.Am trait fara sa stiu ca de fapt sunt traita de vietile altora ca o masca pe care ti-o asezi pe suflet sa-ti reimprospatezi emotiile.M-am daruit gratuit fara sa astept recompense si am observat intr-o zi cat am ramas de saraca.

Acum stiu: ca painea si vinul te indestuleaza doar daca ti-e foame si ti-e sete de viata, acum stiu: cat doare sa aprobi  fara sa intelegi. Pe tine si pe cel care se afla prins in catusele acestei ecuatii.Doare sa acuzi fara sa ai dovezi. Sa privesti in ochi pe cineva fara sa-l vezi, sa ti se intoarca spatele ca unui paria si prietenii sa te tradeze fara sa  afli vreodata cauza.

Acum stiu : ca minciuna te poate lovi chiar pe tine si ca nu poti para lovitura, ca rasul fals ingheata cuvintele  pe buzele celorlalti, ca plansul prefacut iti lasa pe chip riduri iar iubirea neimpartasita e izvorul din care, daca nu bea nimeni, se va transforma in mlastina otravitoare.

Si in sfarsit: am inceput sa inteleg, prea tarziu, poate, ca cea mai mare vinovatie este sa te ascunzi in cele mai dosnice incaperi ale vietii, cand tu meritai sa stralucesti pe cele mai inalte podiumuri.