Albumul care minte

Aceasta e ziua în care mama şi tata mă abandonează aici.Nu numai ei ci toti prietenii mei, si chiar si cei care nu ma iubesc, ma abandoneaza. E rau cand nu mai poti auzi nici strigatele de ura nici de bucurie ale celor din jurul tau. Nu de tot şi nu definitiv.Privesc cu teamă spre mama şi mi-e teama să nu înceapă să plangă.Mi-a pregătit un bagaj micuţ,cat am putut eu sa adun pana la varsta de 10 ani,  cu cateva amintiri împachetate cu fundiţe roşii pe care să le desfac ori de cîte ori mi se face dor de ei.Tata în schimb se teme să fie vazut plîngînd şi se ascunde după o şapcă cu un cozoroc uriaş.Privesc străzile acelea uriaşe cu clădiri cenuşii,dar din care plec, triste si de care imi va fi dor, si ma incurajez cu promisiunea orasului colorat , mirific, nepoluat, plin de viata, in care voi intra curand.As vrea sa-i intreb daca mai e mult pana in acel  oras dar stiu ca nu ma pot auzi.Il vazusem intr-un album cand invatasem sa citesc, cu cativa ani in urma cand plecase acolo bunica. Mi-l aratasera, ca sa nu plang ca a plecat buni acolo fara mine. Dar iata ca totusi, si-a amintit de mine si m-a chemat acolo sa-i tin de frumos. Dar nu stiu de ce mami si tati au ochii atat de tristi si pe masura ce ne apropiem de acel loc, ei nu-si mai pot stapani Lacrimile.As vrea sa le spun :va iubesc…sunteti tot ce e mai frumos pe lume…va iubesc, mami si tati…dar ei nu ma mai pot auzi.Mi-au ghicit insa întrebarea. Acesta e locul.Nu are verdeaţă, locuri de joacă pentru copii, nu se aude nici o muzică şi nimeni nu pictează.Şi străzile par obosite, luminile atît de stinse, privirile trecătorilor atît de reci, deşi era încă vară în acel început de septembrie.Poate e nevoie de mine ca sa le dau viata. Din nou.Ochii mamei şi ai tatălui meu sunt tot mai trişti. Nu se indepărtează de parca ar vrea sa ma insoteasca si ei in orasul acela.Cineva îmi smulge măna din măna lor.Ultima lor sărutare nu o mai simt, rămîne suspendată pe undeva în aer, pănă la intoarcerea mea.