Incredibila si trista poveste a candidei garsoniere si a proprietarei sale fara suflet

„Am stiut!Am stiut-o, de cand am vazut-o intrand pe usa cu cheile zornaind fericite in mana ei ca niste bijuterii vechi asteptand sa renasca in mana unui bijutier de geniu! Am stiut ca intre noi  se va naste o poveste de iubire coplesitoare!Am iubit-o din prima clipa…Ii auzeam de departe motorul, ferestrele mele luminoase o urmareau nerabdatoare in timp ce gasea cu greu un loc de parcare pentru Rosinanta ei de la second hand, incepeam sa ma tulbur cand ea intra in scara blocului, urca scarile si fiecare pas al ei pe trepte era ca o mangaiere pe caramizile mele care incepeau sa vibreze ca si cum ar fi presimtit un cutremur.Emotia mea crestea cand se auzea  cheia in usa ca si cum ar fi fost un preludiu al unei aventuri care incepuse din clipa in care eu , o garsoniera confort II de la periferie, devenisem proprietatea ei, iar Ea, stapana mea. Cata voluptate simteam cand , obosita isi arunca geanta pe parchet si apoi se spijinea de mine pentru a-si arunca nervoasa pantofii!Eram atat de coplesita de frumusetea gesturilor ei incat nu bagam in seara zgaraieturile pe care tocurile ei ascutite mi le lasau pe obraji. Nici ea nu observa cand imi curgeau lacrimi si nimeni nu venea niciodata sa mi le stearga. O auzem spunand:”Uf!Iar a uitat vecina de sus apa deschisa in baie….O sa-mi cada tot varul de pe pereti!” Dar desi nu facea nimic pentru a-mi sterge lacrimile si mucegaiul care ma acopereau din zi in zi incat aratam tot mai imbatranita si neglijenta, atentia ei ma magulea.Uneori, noaptea tarziu, vara mai ales, imi deschidea ferestrele, se rezema de mine cu grija ca sa nu-si zdreleasca unghiutele de lemnul crapat al pervazului si ramanea mult timp privind strada. Vorbea la telefon, se preocupa de viitorul meu, voia sa ma aduca intr-o stare „acceptabila”, ii spunea EA cuiva necunoscut de la celalalt capat al firului.Vai, ce demodata sunt! Am ramas cu expresia asta, de pe vremea telefoanelor clasice, cu fir…acum, si ele, ca si mine, garsonierele confort II, sunt pe cale de disparitie. Ramaneam fermecata de grija ei incat , atunci cand isi cauta prin dulapul sapat chiar in peretele mele lucrurile, aplecandu-se adanc deasupra lui, incat ii sorbeam cu nesat parfumul de femeie tanara si singura, traiam momente cumplite si ma abtineam cu greu sa nu-mi plesneasca de emotie tevile de apa care ma traversau. Intr-o seara, insa, emotia care m-a cuprins cand Ea s-a aplecat ca de obicei sa-si caute desuurile in sertare,   a fost atat de puternica incat s-a intamplat ireparabilul. Dragostea mea tinuta in frau atata timp, iubirea mea secreta de care nu stiau nici scarile de pe hol, nici soneria, nici faianta din baie, nici firele de curent electric, a izbucnit: nemai suportand intensitatea sentimentelor mele, tevile  de apa calda s-au spart, apa a tasnit din peretii mei inundand brusc covorul , holul , prelingandu-se pana pe scari, spre disperarea stapanei mele care nu stia ce sa faca mai intai. A fi vrut sa inteleaga in fine cat de serioase sunt sentimentele mele si ce intentii de viitor am, cat de mult as fi vrut sa ma transform intr-un apartament cu doua camere central, pentru a-i aduce ei fericirea visata. Dar ea era furioasa, dadea telefoane in stanga si in dreapta incat ma temeam ca in curand voi fi demolata si dusa caramida cu caramida la Groapa de gunoi sau furata noaptea si revanduta in piata pe un pret de nimic si ca din dragostea mea nu va mai ramane nimic, nici macar un poem mazgalit noaptea de un aurolac pe zidul meu dinspre  strada.

Spre mirarea mea, dupa ce un baiat amabil din vecini a oprit sursa lacrimilor mele, a doua zi au venit alti baieti, care mi-au facut operatii estetice, mi-au intinerit tenul, mi-au cumparat toalete noi de parca urma sa particip la nunta altor garsoniere, mi-au inlaturat cu gratie si talent, cel putin 10 ani de pe umeri incat ma simteam sigura pe mine sa ma impart inca zece ani de-acum incolo casnicia cu Stapana mea, imi redobandisem respectul de sine si increderea in viata si in viitor.

Dupa ce am suportat cu stoicism zile intregi tropaiturile bocancilor mesterilor pe podeauma mea delicata, dupa ce am auzit atatea injuraturi si cuvinte vulgare incat trebuia sa-mi astrup urechile spre a nu-mi pierde bunul-simt si educatia cu care ma invatase stapana mea, au plecat…In sfarsit..Abia asteptam sa aud tropaiturile pasilor ei micuti, sa recunosc motorul Rosinantei, sa -mi las obrajii proaspat machiati zgaraiati de tocurile pantofilor ei, sa se sprijine melancolic de mine, sa-mi deschida lasciv ferestrele ca si cum ar urma o scena de streaptease….

In sfarsit, am auzit cativa pasi, pasi usori de femeie, pasi grei ai unui barbat.Se apropie. Se aude o cheie in usa, alta decat cea cu care eram obisnuita.Usa se deschide si isi fac aparitia un barbat si o femeie, straini, necunoscuti care dupa ce imi lauda frumusetea, eleganta,prospetimea culorilor, se saruta si fara pic de jena, se arunca unul spre celalt intr-o lunga imbratisare, in timp ce din peretii mei  proaspat zugraviti incep sa se scurga incet dar sigur, rauri de lacrimi spre cei doi indragostiti…

Era ultima mea razbunare impotriva celei care , fara sa se justifice, fara sa se simta vinovata, fara sa vina sa-si ia macar ramas-bun, ma vanduse.

About Maria Postu

Nu-mi place ideea de a evada...E ca si cum ai smulge cu forta ceva care de fapt, iti apartine:LIBERTATEA cu care te-ai nascut si in care te vei intoarce...Si totusi, eroul meu preferat, de parca eu l-am nascut, este Papillon... Aici e o forma de libertate... evadare...un substitut, o libertate cu gust de gratii si catuse...ma veti gasi aici la orele de vizita indiferent ce semnalmente aveti...Nu e nevoie sa treceti pe la siturile de serviciu pentru a afla ce mi-as dori:pe voi venind la mine in vizita, sa cinam impreuna din cuvinte ca la un banchet infinit cu arome imprevizibile si inconfundabile, de negasit aiurea pe strada, la teatru, la opera sau oriunde in alta parte decat aici...Chiar daca nu ne putem privi in ochi, nu ne putem vedea gesturile, ne simtim pasii gandurilor, ne pipaim prin cuvinte mai mult decat am face-o vreodata in realitate...Ma puteti gasi undeva in secorul 2, la CNB George Cosbuc, Bucuresti.....Micul mister a cazut sau e mai tentant?Mi-ar placea sa cred ca da...suntem toti in spatele unor ferestre (Asa se numea cea de-a patra carte a mea de versuri, publicata in 2007.."DIN SPATELE FERESTREI"...O mai puteti gasi, daca va grabiti, la libraria Muzeului LIteraturii Roamane...Acolo veti gasi ce nu v-am spus eu acum, despre mine...Va astept...
Acest articol a fost publicat în Povesti de trezit adultii și etichetat , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

7 răspunsuri la Incredibila si trista poveste a candidei garsoniere si a proprietarei sale fara suflet

  1. Gina spune:

    Frumoasa ‘ legatura’ intre forma si fond! Inteleg tristetea proaspat schimbatei garsoniere. Si revolta ei.

    Stiu bucuria inceputului intr-o locuinta de bloc. Fericirea ca fiecare loc arata altfel. Si culorile. Prospetimea lor. Fericirea ca acel mai mic sau mai mare dreptunghi care incape in altul mai mare, alaturi de altele, mai galagioase sau chiar mult prea aglomerate, iti apartine.
    Nu m-am acomodat niciodata cu viata la bloc. Dar casa mea e casa mea. Nu cred ca as putea s-o parasesc. Este argumentul impotriva oricaror alte teze.

    Din multe si neinsemnate motive, am instrainat casa parinteasca. Peste ani , am trait drama. Si am inteles si tristetea casei. Iar cand a fost sa citesc poezia lui Grigore Vieru” Casa parinteasca”, am suferit groaznic..
    Toate casele au amintiri. Sunt scrijelite in pereti. In ferestre. Capata forme..
    O zi frumoasa!

    Apreciază

  2. Maria Postu spune:

    Punem suflet in orice loc si ne lasam urmele trecerii noastre.Uneori, amintirile reinvie trezite de un loc, o casa, un parfum,,,Ne place sa cred ca „lucrurile vorbesc”…dupa cum spunea Macedonski:Oh! lucrurile cum vorbesc,
    Şi-n pace nu vor să te lase
    Bronz, catifea, lemn sau mătase,
    Prind grai aproape omenesc.

    Tu le crezi moarte, şi trăiesc
    Împrăştiate-n orice case, –
    Oh! lucrurile cum vorbesc,
    Şi-n pace nu vor să te lase.

    Şi câte nu-ţi mai povestesc
    În pustnicia lor retrase
    Cu tot ce sufletu-ţi uitase
    Te-mbie sau te chinuiesc. –
    Oh! lucrurile cum vorbesc.
    O zi frumoasa si tie, Gina!

    Apreciază

  3. noradamian spune:

    Rafinata „fabula”, cu sens si substanta!
    Inclusiv parafraza titlului… 🙂

    Apreciază

  4. Maria Postu spune:

    Multumesc…Ma bucur ca ati remarcat „replica” modesta pe care am indraznit sa i-o dau marelui Marquez.De fapt, o parodie, mai degraba, am vrut sa fie,

    Apreciază

  5. Reuşită replică… Îţi doresc o săptămână plină de gânduri bune…

    Apreciază

  6. Maria Postu spune:

    Multumesc…Si tie o saptamana benefica din toate punctele de vedere.

    Apreciază

  7. AURA spune:

    Daca locuintele au suflet, ele nu pot totusi suplini absenta umanului.Vrei sa ne avertizezi cumva ca riscam sa uitam de noi, de senta noastra, inconjurati de atat de multe semne ale tehnicii si ale modernizarii?Imi imaginez, ce s-ar fi intamplat daca fata ar fi raspuns iubirii garsonierei?s-ar fi lasat zidita in peretii ei, sau ar fi nascut mai multi „pui de garsoniera” pe strada lor?

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s