Gena singurătăţii

Singurătatea nu are sinonime perfecte în limba romană:izolare, solitudine, pustietate, claustrare, nici unul dintre aceste sensuri luate separat neacoperind bogăţia semantică pe care doar el, unicul cuvânt “singurătate”le deţine .Fiecăruia dintre acesti termeni i se subordonează alte sensuri ,secundare ca “separare, despărţire, detaşare, răzleţire, sihăstrie,’’ toate acestea asociate mai mult sau mai puţin cu sentimente de tristeţe, durere, suferinţă, nefericire, amar, necaz, nenoroc, incât ajungi să crezi că dintre toate relele scăpate din cutia Pandorei singurătatea e cel mai cumplit dintre ele.

Judecând dupa afirmaţia din “Biblie”: »Nu este bine sa fie omul singur;sa-I facem ajutor potrivit pentru el”,afirmaţie ce a precedat zămislirea Evei de către Dumnezeu ,suntem îndreptăţiţi să credem că singurătatea îi dă într-adevar omului o stare de neîmplinire ,de amarăciune,de melancolie de care, bineinţeles, purul Adam încă nu era conştient, coborându-l sau de ce nu, ridicându-l la un grad înalt de tristeţe, atât de înalt încât se apropie de fericire ,de acea suferinţă “dureros de dulce”eminesciană.

În goana lor de a găsi o vindecare fiecărei stări sufleteşti sau fizice de care suferă omul, medicii au descoperit că există un virus al tristeţii, transmis genetic ,de care se pare că au suferit şi mari personalităţi:E. Hemingway, R.Schumann,Virginia Woolf,virus care i-ar fi impins la sinucidere pe ei şi pe unii dintre urmaşii lor. Concluzia este simplă:daca medicii ar fi aplicat cu succes in aceste cazuri tratamentul împotriva tristeţii, omenirea ar fi fost lipsită de câteva mari capodopere, născute în şi din tristeţea singurătăţii,  dar pentru bucuria estetică eternă a zeci si sute de generaţii ce le-au receptat şi le vor recepta.

Să nu fim miraţi dacă în curând se va descoperi şi o genă a singurătăţii,de care suferă toţi indivizii,fiacare incercând să se”vindece “de ea in felul sau,îmblânzind-o, ignorând-o, adaptându-se pe sine la pretenţiile acesteia, dacă singurătatea, rebelă si nonconformistă a refuzat adopţiunea şi gloria efemeră a unui ins comun. Da, luarea in posesie a singurătătii se dovedeşte o iluzie căci singurătatea nu acceptă convieţuirea decât alături de cei care ştiu cum s-o domine,cum să-i cultive fiecare înteles, evitănd totusi o periculoasă proliferare a sensurilor singurătătii.Pe ceilalti preferă sa-i domine.

Singurătatea nu se mimează, nu se împrumută, nu se dăruieşte,nu se poate vinde, nu se poate trada nici extrada. Exista atâtea feluri de singurătate câte grade de cultură există .Individul submediocru ,din « vini » genetice sau din vina împrejurărilor sociale este oare capabil să simtă singurătatea la fel de intens ca un individ saturat de cultură care filtrează fiecare emoţie prin prisma sutelor de opere şi personaje cu care a venit in contact in dificilul proces de acumulare a unei culturi generale?Cel din prima categorie îi simte repercusiunile fizice, mai ales, dar este incapabil s-o localizeze, s-o materializeze, de aceea actionează instinctual, la nivelul simţurilor, încercând să o alunge prin mijloace la îndemâna oricui: sexul,alcoolul etc.

Fiecarei trepte de evoluţie a spiritualitatii umane îi corespund diferite moduri de abordare a temei “singurătate”.Pentru acei indivizi obligati de societate la recluziune, la o singurătate forţată, ea  este o pedeapsă ,un fel de hibernare a simţurilor in vederea unei împrimăvarări care nu se stie dacă şi când va veni.

Pentru alţii, singurătatea este un lux , o răsplată a convieţuirii alături de ceilalţi, a efortului de a-i suporta când uneori aceştia reprezintă infernul, un refugiu găsit cu greu in mijlocul unei vieţi din ce in ce mai trepidante, mai acaparatoare ,care nu-ti dă răgaz să fii tu însuţi ci te obligă  tot mai mult şi mai des să adopţi o mască  ce va ajunge cu timpul să se confunde cu chipul tău.

Nu poate fi concepută o existenţă a indivizilor doar in grup ca in epocile primitive, când despărţirea de restul grupului creştea riscul de a fi la dispozitia haitelor de animale, pe care singur nu le puteai domina, dar nici o existentă într-o izolare absolută, fără nici un fel de comunicare cu semenii tăi, când se iveşte riscul de a rămâne la dispoziţia haitelor pe care fiecare le poartă în sine, mai mult sau mai puţin mascându-le sau conştientizându-le prezenţa. Confruntarea, comparaţia, raportarea permanentă a ideilor, a găndurilor tale, a intensităţii sentimentelor şi a trăirilor tale ,a culturii tale generale la cei din jur prin dialog este un stimulent permanent,un factor care prin autoevaluare permanentă te propulsează inainte.Dialogul poate fi de trei feluri: cel pe care-l desfăşori cu cei din jur, prieteni, parteneri ocazionali de discuţie, egalii tăi intelectual sau superiori ţie  ca experienţă de viaţă sau nivel de cunostinţe, ori inferiori ţie in ceea ce priveşte nivelul de cunostinte acumulate, dar superiori ca experienţă de viaţă ori mod de întelegere a realităţii.Toţi îţi pot fi de folos dacă ştii să te conectezi la sistemul lor de comunicare, indiferent de codul folosit de aceştia.

Al doilea tip de dialog, mai subtil, mai rafinat decât cel dintâi, accesibil unui numar mai mic de vorbitori decât cel dintâi nu se poate desfăşura decât în singurătate. E dialogul cu lumea ta intelectuală, în care primeşti răspunsul la întrebări pe care nu ţi le-ai pus dar pe care înveti să ţi le pui, sau înveţi tu însuţi să pui întrebări la care va trebui să afli singur raspunsurile.Pe aceşti parteneri nu-i cunoşti decât prin opera lor dar îţi sunt mai apropiaţi decât orice prieteni în viaţă şi ştii că, oricât ţi-ar oferi ţie ,zestrea lor ramâne întreagă  şi pentru generaţiile viitoare căci valoarea sfaturilor şi a experienţei pe care ţi-o transmit ei a fost verificată de alte generaţii înaintea ta.

Exista şi un al treilea tip de dialog,şi mai puţin accesibil decât primele două ,de fapt un monolog ,o concluzie firească a utilizării cu succes a primelor două tipuri de dialog.Este cel care duce la crearea propriului ecran de protecţie împotriva intruşilor pe insula singuratăţii tale,in care te-ai izolat fără să-ti dai seama şi de unde mai faci rare explorări spre a vedea căt de mult s-au micşorat sau au crescut apele dintre tine şi ceilalţi. Dar numai marilor creatori,oameni de ştiinţă sau artişti le este permis luxul de a atinge absolutul singuratatii, de a gusta din fructele când dulci ,când acre  sau chiar necomestibile ale singuratăţii.Timpul nu le îngăduie să construiască poduri sau să se caţere pe liane pentru a comunica cu ceilalţi încât aceştia au uneori falsa impresie că sunt uitati, jigniti, umiliţi de aparenta tăcere a celui izolat prin forţa excentrităţii sale.

Şi totuşi ei continuă să ramână singuri, încercând să-şi găsească un cer golit de aştri pe care să-şi instaleze universul nomad pe care-l simt pulsând în ei, gata să explodeze, un univers nomad cu soarele si planeta sa aşteptând să primească embrionul vieţii.

Dintre zecile de exemple posibile,îmi vin în minte numele a doi mari creatori din domeniul artelor plastice:cele ale lui Gauguin şi Van Gogh.Câtă risipă de energie,câtă fierbere de lavă ,ce râzvrâtire de demoni pentru a-şi putea naşte fiecare, asemănător şi totuşi diferit propriul univers nomad,departe de mulţimea dezlănţuită,aşteptând să le disece iluziile,eşecurile!

E destul să privesc cu o emoţie mereu proaspată acea zeiţă cu pielea măslinie poposită pe pânza lui Gauguin intitulată “Otahi”(Singurătate), sau acea unică  “Floare a soarelui”a lui Van Gogh, ca să stiu că singurătatea poate fi un privilegiu, un dar,o promisiune pe care doar de tine depinde s-o împlineşti şi să n-o acoperi cu reclama ultimului titlu de film comercial ori de telefon celular.