Iluminări nocturne

Ori de cate ori traiesc un sentiment de iluminare launtrica, de impacare cu existenta si cu mine insami ( si marturisesc, asta nu mi se intampla prea des), fericirea mea este atat de totala si de perfecta incat am impresia ca am tulburat fragilul echilibru al granitei dintre fericire si nefericire, bucurie si tristete si ma tem sa nu fiu acuzata de instante divine ca am  atentat la rezervele de supravietuire prin credinta in fericire, ale omenirii.

Presimt apropierea fericirii ca pe a unei invazii eliberatoare, o dulce captivitate careia i te impotrivesti doar de ochii avizi de senzatii tari, ai unor reporteri invizibili, dar mereu gata sa te insface ca pe o prada si gata sa faca din orice fir de nisip zacand intr-o clepsidra` uitata, o jalnica vedeta de o zi.Dar , ca orice ocupatie, si aceea a fericirii este vremelnica, starea care ( te) domina fiind o lunga pace searbada , calduta, acrisoara a unei vieti confortabile, careia nu-i lipseste nimic altceva decat fericirea, acea sare in bucatele existentiale.

Tentatia, mai mult decat vulgara pofta careia nu i te poti impotrivi, mai putin decat lacomia de a sorbi pana la lesin din toate senzatiile vietii, pana cand ajungi sa aduci la acelasi numitor orice iubire si orice prietenie, tentatia, cata vreme ea te mai incearca , si iti masoara caratele sensibilitatii, verifica daca ele nu s-au tocit aratand un suflet  de tabla, tentatia, cata vreme poti sa incerci sa o transpui intr-o unica specie in ordinea sentimentelor,  e o dovada ca poti tine inca la distanta moartea.

Scrisul, o arma cu efect intarziat, o buruiana a spiritului pe care o exorcizezi scriind, un leac necompensat si nerecompensat sau distribuit la gurile de metrou ca o reclama la un produs greu vandabil,  sufletul.  Scrisul, o armura fragila ca o petala, o petala grea ca o armura, o proba, pe care o pierzi, castigand-o, si  o castigi, cand crezi ca ai pierdut-o.

Mefisto, un spirit al raului, negativ, de la un capat la altul, blamat de critici , ocolit de artisti, Mefisto, care îmi oferă un credit nelimitat şi nu îmi pretinde decât sufletul meu, unica mea monedă de schimb într-o eternitate care mi se micşorează din zi în zi tot mai mult. Dar ce te faci când Mefisto nu este Unicul şi tu nu ai mai multe suflete pe care să i le oferi drept garanţie?

Între rafinatul expert care nu concepe viaţa în afara contemplării Madonelor lui Rafael, fără însă să o limiteze la acestea, şi  cititorul  ascunzând un suflet de Don-Juan, grăbit să savureze frumuseţile adăpostite de paginile unei reviste, gen Play-Boy, şi pentru care viaţa nu este nici mai bogată, nici mai săracă pentru că undeva există Madonele Renascentiste, dincolo de orice efemer canon de frumuseţe şi puritate relativă a omenirii, cine este adevăratul Creator ratat, jinduind să posede o întreagă colecţie de frumuseţi, fără să-l intereseze şansa supravieţuirii lor în timp?

Eu şi dublura mea de acum 1000 de ani, faţă în faţă cu un nou mileniu: ce ne desparte? Gradul de instruire, condiţiile de viaţă – încălzirea centrală, aerul condiţionat, televizorul, telefonul celular, computerul, arma nucleară…Ce ne apropie: nici eu nici ea nu suntem mai aproape de Dumnezeu, nici eu nici ea nu ştim cum să luptăm împotriva demonilor interiori, chiar dacă avem iluzia că printr-o şedinţă la psihiatru., îi ţinem un timp departe, nici eu, nici ea  nu putem pune victoria înaintea luptei şi a sacrificiului, pedeapsa înaintea greşelii, numim cu alte vorbe aceeaşi lume, îmbrăcăm cu alte culori tot mai artificiale aceleaşi sentimente, dăm aceleaşi reprezentaţii în faţa altui public odihnit, abia întors de la o şedinţă de spălare a trecutului, dispus să aplaude la ordinul regelui la lumina flăcărilor rugului pregătit.