„In cautarea timpului pierdut” de Marcel Proust (10 VII 1871-22 XI 1922)

In 1922 pe 18 noiembrie, trecea in nefiinta marele romancier, eseist si critic francez Marcel-Valentin-Louis-Eugène-Georges Proust din cauza unei bronşite căpătate în timp ce vizita expoziţia pictorului său olandez preferat, Vermmer . El este cunoscut mai ales datorită romanului „In cautarea timpului pierdut ” ( À la recherche du temps perdu, ) operă monumentală de ficţiune a secolului XX, publicată de Gallimard în şapte volume, redactate vreme de mai bine de 14 ani. Această colaborare cu Gallimard nu a fost lipsită de peripeţii, autorul a propus volumul editurii, care în epocă purta titulatura de Nouveau Revue Francais, dar marele scriitor Andre Gide a respins manuscrisul, astfel încît autorul a publicat prima parte a romanului pe speze proprii la editura Seuil. Ulterior Gallimard însuşi a cumpărat drepturile de publicare pentru editura pe care o patrona, pe care le deţine editura Gallimard, cea mai mare şi mai prestigioasă editură din Franţa din toate timpurile, şi care există şi în prezent. Proust şi-a petrecut ultimii trei ani de viaţă închis în celebra sa cameră cu pereţii din dopuri de plută, şi a lucrat zi şi noapte la încheierea romanului său, rămas în ciuda tuturor acestor eforturi, neterminat.

In ciuda succesului ulterior al acestei carti, prima parte, Partea dinspre Swann (1913), a fost publicată iniţial pe cheltuiala sa si  nu a atras atenţia　asupra sa. Cinci ani mai târziu, cea de-a doua parte, La umbra fetelor în floare a obtinut premiul Goncourt. Părţile a treia şi a patra, Partea spre Guermantes (2 volume, 1920-21) şi Sodoma şi Gomora (2 volume, 1921-22), au fost de asemenea bine primite.

Ultimele trei părţi au ramas  în manuscris la moartea sa, fiind  publicate postum: Prizoniera (sau Captiva) (1923), Albertine a dispărut (sau Fugara) (2 volume, 1925) şi Timpul regăsit (2 volume, 1927).

În cautarea timpului pierdut” a consacrat „tehnica memoriei involuntare“ bazată pe procedeul specific proustian al nararii din perspectiva mai multor personaje sau pe înlănţuirea întâmplătoare a evenimentelor. Metoda consta în faptul că povestea era spusă în funcţie de impactul unei senzaţii organice asupra memoriei afective: este „clasic” episodul în care naratorul gustă o madlenă înmuiată în ceai, amintindu-şi de anii copilăriei, când i se servea des prăjitura respectivă.

In romanul-fluviu scris de Proust sunt abordate intr-un amestec destul de atipic si inovator pentru acea epoca , teme ca  dragostea, gelozia şi homosexualitatea, dar şi  pagini de satiră socială.