Eugen Ionescu- 100 de ani de la nastere (I)

La comemorarea unui mare scriitor, a tăcea, e dovada de nerecunoştinţă, cred, a scotoci prin debaraua vieţii lui de simplu om, e iaraşi o curiozitate şi indiscreţie nepermisă. Revistele literare îi dedica articole care ies din şabloane si aduc noutăţi şi stârnesc curiozitatea cititorului avid de informaţii noi.(http://www.revista22.ro/articol-6940.html)#mce_temp_url).

Orice abordare aş alege, trebuie să încep prin a menţiona că Eugen Ionescu, scriitor  francez, (asa cum doreste fiica sa, Marie-France Ionesco, domiciliata la Paris si posesoare a drepturilor de autor) sa fie  considerat, revoltandu-se impotriva celor care l-au numit „scriitor roman”) cu activitate literar artistică în România până în 1938   şi în limba  limba franceza, până la sfârşitul vieţii. s-a nascut la 26 noiembrie (13 noiembrie, pe stil vechi),1909 la Slatina si a murit la 28 martie 1994, Paris. Cunoscut în afara României sub numele de Eugène Ionesco, a fost considerat  protagonist al teatrului absurdului . Dorind sa creeze  o legătură între naşterea lui şi cea a marelui său precursor Ion Luca Caragiale, ori din pură cochetărie, Ionescu obişnuia să declare că s-a născut în anul 1912.

Tatăl său, Eugen Ionescu, român, era avocat, iar mama, Marie-Thérèse născută Ipcar, avea cetăţenie franceză. La vârsta de patru ani îşi însoţeşte familia în Franta , unde a locuit si a studiat până în 1924. În copilărie Eugen Ionescu şi sora sa au simţit pe pielea lor drama destrămării căminului: mama a pierdut custodia copiilor, iar tatăl i-a readus pe amândoi copiii în România. În noua lor familie cei mici au fost supuşi la unele abuzuri fizice şi verbale, iar această traumă a marcat profund destinul artistic al scriitorului.

Din cauza faptului ca  mama sa a pierdut procesul de încredinţare a minorilor, copilul Ionescu şi-a continuat educaţia în România, la Colegiul National Sfantul Sava din Bucuresti.  Urmează  Facultatea de Litere din Bucureşti, obţinând licenţa pentru limba franceză. Terminând cursurile universitare în 1934, este numit profesor de franceză la Cernavodă,  fiind transferat mai târziu la Bucureşti. În 1938 pleacă la Paris ca bursier. Acolo lucrează ca ataşat cultural şi  tot acolo îşi scrie şi teza de doctorat „Tema morţii şi a păcatului în poezia franceză” pe care nu o va susţine niciodată. Numirea sa în postul de ataşat cultural la legaţia României din Paris se datorează politicii pe care Mihai Antonescu, ministrul de Externe a dus-o de a salva mai mulţi intelectuali români, trimiţîndu-i ca să lucreze în diplomaţie în ţările de care erau legaţi sufleteşte, pe filo-germani în Germania sau pe filo-francezi în Franţa. Activitatea politică a ataşatului cultural la Paris era însă minimală, Ionescu rezumîndu-se să traducă sau să faciliteze traducerea unor autori români contemporani sau să aranjeze publicarea lor în revistele literare franceze.

Primele apariţii ale lui Eugen Ionescu sunt în limba română, cu poezii publicate în revista Bilete de papagal (1928-1931) a lui Tudor Arghezi, articole de critică literară şi o încercare de epică umoristică, Hugoliada: Viaţa grotescă şi tragică a lui Victor Hugo. Volumul de debut e un volum de versuri şi se numeşte Elegii pentru fiinţe mici.

„Copiii din poezia lui Eugen Ionescu sînt nişte mici oameni mari. Trăiesc într-un univers complet şi complicat, redus la scară, la dimensiunile jucăriilor lor. În lumea mică a copiilor există totul: un cer mic, un soare în miniatură,o biserică mică, de mucava şi chiar un Dumnezeu mic căruia să-i adresezi o mică rugăciune. Imaginea Dumnezeului mic, apărut în literatura română în 1931, în volumul Elegii pentru fiinţe mici, este suficient de îndrăzneaţă ca să valideze un poet mare.”, spune Ioana Pârvulescu in România Literară, nr.16, 2003.

„S-a sfărâmat

păpuşa care mişca mâna dreaptă,

când trăgeai sfoara stângă,

şi piciorul stâng,

când trăgeai sfoara dreaptă.

Acum nimeni nu mai mişcă nimic

şi nimeni nu poate face nimic.

Nimeni nimic.

gata”

„Păpuşile cu care s-a jucat ( în realitate sau în poezie) „fiinţa mică” Eugen Ionescu nu sînt simplă recuzită, ci modelul omului ionescian. Elegie pentru păpuşa cu tărîţe conţine, in nuce, toată filozofia ionesciană şi scenariul tuturor pieselor sale. Este aşadar, o artă existenţială şi un crez artistic,” afirmă Ioana Pârvulescu în studiul citat.

Scrierile publicate in  tara, inainte de plecare, (cartea „NU”) de exemplu, dezvaluie un  spirit iconoclast, negand, de pe pozitii avangardiste, uneori cu violenta, formele literare traditionale, in genere obosite prin repetarea temelor si a tehnicii mimesis-ului aristotelian. Eugen Ionescu gaseste, in teatrul de la jumatatea secolului al XX-lea, un teritoriu propriu de manifestare artistica, in care isi instaleaza, firesc si incontestabil, cu titlu de prim stapanitor, instrumentele si mijloacele tehnice ale unei noi arte: teatrul absurdului.

Prima  piesă de teatru, La Cantatrice Chauve („Cântăreaţa cheală”) a fost reprezentată la 11 mai 1950  la Théatre de la Huchette în regia lui N. Bataille, fiind primită cu răceală de public şi de critică. Piesa relua o alta, scrisă în limba română, şi intitulată „Englezeşte fără profesor”, publicată din nou în limba natală abia după 1990.„Cantareata cheala”, demoleaza in primul rand conventiile clasice ale limbajului dramatic, purtator de sens, de mesaj, dincolo de care se profileaza, in absenta acestuia, vidul existential al personajelor, rutina cotidiana ce duce la anihilarea treptata a memoriei si individualitatii lor, transformandu-le in marionete, in artefacte prinse intr-un joc aleatoriu, iesit din limitele logicii comune. in „Note si contranote”, Eugen Ionescu se confeseaza asupra ideii de la care a pornit in scrierea piesei: in intentia de a invata limba engleza dupa un manual de conversatie, descopera, prin cuvinte, sintagme si enunturi, un univers inedit, dar exasperant de simplu, proiectia de fapt a lumii intr-o noua limba decat cea materna, limba engleza. „

Imagine din piesa „Cantareata cheala”prezentata de compania franceza Les Intempestifs, pe scena teatrului Odeon in noiembrie 2009

În intregul ei, anti-piesa „Cantareata cheala” este o parabola a noncomunicarii, a lumii care se minte pe sine si nu gaseste solutia (nici nu doreste) sa iasa din impas. Faptul ca o multime de oameni poarta numele de Bobby Watson si ca sunt comis-voiajori arata ca lumea nu poate fi privita decat ca o masa informa, in care individualitatea umana a pierit.



Teatrul cel mai de seamă al Franţei, La Comédie Française, prezintă în 1966, pentru prima dată, o piesă de Ionescu, Setea şi Foamea şi apoi piesa Regele moare. Anul 1970 îi aduce o importantă recunoaştere: alegerea sa ca membru al Academiei Franceze, devenind prin aceasta primul scriitor de origine română cu o atât de înaltă distincţie.

Opera lui Eugen Ionescu a constituit si constituie obiectul a numeroase  cărţi şi sute de studii, teze de doctorat, colocvii internaţionale, simpozioane şi festivaluri. Criticii disting, în general, două perioade sau maniere ale teatrului ionescian. Prima cuprinde piese scurte, cu personaje elementare şi mecanice, cu limbaj aberant şi caracter comic predominant: Cântăreaţa chealăLecţia,Scaunele şi altele. A doua cuprinde piese ca Ucigaş fără simbrieRinoceriiRegele moare etc., în care apare un personaj principal, un mic funcţionar modest sau rege visător şi naiv, cu numele de Beranger sau Jean. În aceste piese acţiunea şi decorul capătă importanţă, limbajul este mai puţin derutant şi comicul este înlocuit progresiv cu tragicul. Temele predominante sunt singurătatea şi izolarea, falsitatea, vacuitatea.  Marea forţă motrice a operei lui Eugen Ionescu este obsesia mortii, de la moartea gândirii şi a limbajului la moartea neînţeleasă şi neacceptabilă a individului. Prin ce minune, atunci, geniul autorului creează în mod paradoxal comicul? Nici didactic, nici moralizant, antisentimental şi anticonvenţional, teatrul lui Ionescu este un teatru-joc, un joc adevărat, deci liber şi straniu, pur şi sincer, provocator, un lanţ pasionant, vertiginos şi în toate direcţiile. Aici, comedia şi tragedia se împletesc in asa masura incat drumul luminos de comedie devine drumul spre întuneric, spre moarte.

La propunerea Romaniei prin vocea ambasadorului tarii noastre la UNESCO, criticul Nicolae Manolescu, cu ocazia centenarului naşterii scriitorului, în anul 2009 opera lui Eugen Ionescu este celebrata oficial în întreaga lume. Autorului îi sunt consacrate numeroase manifestări culturale atât în ţară cât mai ales în străinătate.

Negarea sau scoaterea din circuitul universal a scrierilor sale in limba romana, ar fi o greseala, ele contribuind la sporirea faimei si originalitatii operei dramaturgului, la care unii reduc opera sa.

About Maria Postu

Nu-mi place ideea de a evada...E ca si cum ai smulge cu forta ceva care de fapt, iti apartine:LIBERTATEA cu care te-ai nascut si in care te vei intoarce...Si totusi, eroul meu preferat, de parca eu l-am nascut, este Papillon... Aici e o forma de libertate... evadare...un substitut, o libertate cu gust de gratii si catuse...ma veti gasi aici la orele de vizita indiferent ce semnalmente aveti...Nu e nevoie sa treceti pe la siturile de serviciu pentru a afla ce mi-as dori:pe voi venind la mine in vizita, sa cinam impreuna din cuvinte ca la un banchet infinit cu arome imprevizibile si inconfundabile, de negasit aiurea pe strada, la teatru, la opera sau oriunde in alta parte decat aici...Chiar daca nu ne putem privi in ochi, nu ne putem vedea gesturile, ne simtim pasii gandurilor, ne pipaim prin cuvinte mai mult decat am face-o vreodata in realitate...Ma puteti gasi undeva in secorul 2, la CNB George Cosbuc, Bucuresti.....Micul mister a cazut sau e mai tentant?Mi-ar placea sa cred ca da...suntem toti in spatele unor ferestre (Asa se numea cea de-a patra carte a mea de versuri, publicata in 2007.."DIN SPATELE FERESTREI"...O mai puteti gasi, daca va grabiti, la libraria Muzeului LIteraturii Roamane...Acolo veti gasi ce nu v-am spus eu acum, despre mine...Va astept...
Acest articol a fost publicat în Scriitori preferati și etichetat , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

6 răspunsuri la Eugen Ionescu- 100 de ani de la nastere (I)

  1. Gina spune:

    Nu ma refer la valorosul scriitor si dramaturg Eugen Ionescu. Ai facut-tu . Intr-un mod admirabil .
    M-a impresionat , mult, omul-Eugen Ionescu.
    L-am vazut odata intr-o emisiune- foarte speriat de gandul mortii. Moartea ca rupere brutala de viata. Nu neaparat a sa. Ci a fiintelor dragi, apropiate- familia.
    Am simtit atunci cat de mult gresim , neintelegand cat de frumoasa este viata.
    ” De ce intr-o zi minunea de a fi ia sfarsit, de ce intelegem ca este minune, abia cand pierim, de ce o intunecam cu neghiobiile, cu dusmaniile, cu nadejdile stupide, de ce oamenii se cauta unii pe altii in noapte si nu se regasesc decat ca sa nu se recunoasca si sa se loveasca, de ce ne agatam , cu disperare, de o semnificatie inexistenta si ce crima trebuie sa ispasim pentru a putea trai in vid?”

    Apreciază

  2. Maria Postu spune:

    Foarte bine ales mesajul textului tau care completeaza admirabil ideile mele.Dealtfel, mi-am propus sa continui cu cateva extrase din jurnalul sau si din scrierile sale din Romania.O zi buna, Gina.

    Apreciază

  3. daurel spune:

    Din postare am aflat multe despre omul Eugen Ionescu si despre fiica sa. Multumesc. Cred ca Marie-France agita spiritele si pentru publicitate…; in sensul bun al cuvantului.

    Apreciază

  4. Maria Postu spune:

    Cred ca orice om, chiar daca s-a realizat intr-o alta cultura, trebuie sa-i arate urmasului sau dubla origine etnica.Asa ar fi corect, dar poate gresesc.Ma doare ca ea a spus asta, ca romana nu o inteleg dar ca…sa zicem, om de cultura, o accept.

    Apreciază

  5. Mi-ar fi plăcut să fiu contemporană şi să-i cunosc, cu/pe doi scriitori. Unul este Eugen Ionescu. Celălalt este Mateiu Caragiale.
    Îţi mulţumesc că ai pus aici fântâna. Vin să beau din când în când.

    Apreciază

  6. Maria Postu spune:

    Gabriela Savitsky, si mie mi-ar fi placut sa-mi aleg secolul si tara in care sa ma nasc, dar fiecare epoca are avantajele si …dezavantajele ei, asa ca incerc de 40 de ani si ceva sa ma adaptez aici ca nu am alta optiune.Ca nu reusesc, asta e alta poveste.De aceea ma simt putin infirma, dar pentru asemenea infirmitati , din fericire, nu exista semne de recunoastere.Eu nu solicit subventie, nici locuri speciale ci doar libertate.dar asta nu se poate.
    cat despre cei doi: ai facut o alegere inspirata si iti multumes ca mi-ai amintit si tu de Mateiu Caragiale, de care sunt fascinata si despre care nu vreau sa scriu decat cand il voi cunoaste bine, aat cat se poate, nu prin prisma criticii si istoriei literare ci doar pornind de la ceea ce a avut generozitatea sa ne lase mostenire.Un alt mare personaj interbelic pe care as fi vrut sa-l cunosc, este Mircea Eliade. Tocmai citesc cartea prizonier al istoriei, si desi, poate e adevarat ce spune istoricul cu doctorat la Paris, ma doare. Eu nu-l pot acuza de nimic decat pentru faptul ca a nu a trait mai mult.ma gamndsecca poate si printre contemnporanii mei exista oameni pe care ar merita sa-i cunosc indeapropae, cu sau fara recunoasteri oficiale si eu nu am nici macar sansa asta..

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s