Eugen Ionescu- 100 de ani de la nastere (I)

La comemorarea unui mare scriitor, a tăcea, e dovada de nerecunoştinţă, cred, a scotoci prin debaraua vieţii lui de simplu om, e iaraşi o curiozitate şi indiscreţie nepermisă. Revistele literare îi dedica articole care ies din şabloane si aduc noutăţi şi stârnesc curiozitatea cititorului avid de informaţii noi.(http://www.revista22.ro/articol-6940.html)#mce_temp_url).

Orice abordare aş alege, trebuie să încep prin a menţiona că Eugen Ionescu, scriitor  francez, (asa cum doreste fiica sa, Marie-France Ionesco, domiciliata la Paris si posesoare a drepturilor de autor) sa fie  considerat, revoltandu-se impotriva celor care l-au numit „scriitor roman”) cu activitate literar artistică în România până în 1938   şi în limba  limba franceza, până la sfârşitul vieţii. s-a nascut la 26 noiembrie (13 noiembrie, pe stil vechi),1909 la Slatina si a murit la 28 martie 1994, Paris. Cunoscut în afara României sub numele de Eugène Ionesco, a fost considerat  protagonist al teatrului absurdului . Dorind sa creeze  o legătură între naşterea lui şi cea a marelui său precursor Ion Luca Caragiale, ori din pură cochetărie, Ionescu obişnuia să declare că s-a născut în anul 1912.

Tatăl său, Eugen Ionescu, român, era avocat, iar mama, Marie-Thérèse născută Ipcar, avea cetăţenie franceză. La vârsta de patru ani îşi însoţeşte familia în Franta , unde a locuit si a studiat până în 1924. În copilărie Eugen Ionescu şi sora sa au simţit pe pielea lor drama destrămării căminului: mama a pierdut custodia copiilor, iar tatăl i-a readus pe amândoi copiii în România. În noua lor familie cei mici au fost supuşi la unele abuzuri fizice şi verbale, iar această traumă a marcat profund destinul artistic al scriitorului.

Din cauza faptului ca  mama sa a pierdut procesul de încredinţare a minorilor, copilul Ionescu şi-a continuat educaţia în România, la Colegiul National Sfantul Sava din Bucuresti.  Urmează  Facultatea de Litere din Bucureşti, obţinând licenţa pentru limba franceză. Terminând cursurile universitare în 1934, este numit profesor de franceză la Cernavodă,  fiind transferat mai târziu la Bucureşti. În 1938 pleacă la Paris ca bursier. Acolo lucrează ca ataşat cultural şi  tot acolo îşi scrie şi teza de doctorat „Tema morţii şi a păcatului în poezia franceză” pe care nu o va susţine niciodată. Numirea sa în postul de ataşat cultural la legaţia României din Paris se datorează politicii pe care Mihai Antonescu, ministrul de Externe a dus-o de a salva mai mulţi intelectuali români, trimiţîndu-i ca să lucreze în diplomaţie în ţările de care erau legaţi sufleteşte, pe filo-germani în Germania sau pe filo-francezi în Franţa. Activitatea politică a ataşatului cultural la Paris era însă minimală, Ionescu rezumîndu-se să traducă sau să faciliteze traducerea unor autori români contemporani sau să aranjeze publicarea lor în revistele literare franceze.

Primele apariţii ale lui Eugen Ionescu sunt în limba română, cu poezii publicate în revista Bilete de papagal (1928-1931) a lui Tudor Arghezi, articole de critică literară şi o încercare de epică umoristică, Hugoliada: Viaţa grotescă şi tragică a lui Victor Hugo. Volumul de debut e un volum de versuri şi se numeşte Elegii pentru fiinţe mici.

„Copiii din poezia lui Eugen Ionescu sînt nişte mici oameni mari. Trăiesc într-un univers complet şi complicat, redus la scară, la dimensiunile jucăriilor lor. În lumea mică a copiilor există totul: un cer mic, un soare în miniatură,o biserică mică, de mucava şi chiar un Dumnezeu mic căruia să-i adresezi o mică rugăciune. Imaginea Dumnezeului mic, apărut în literatura română în 1931, în volumul Elegii pentru fiinţe mici, este suficient de îndrăzneaţă ca să valideze un poet mare.”, spune Ioana Pârvulescu in România Literară, nr.16, 2003.

„S-a sfărâmat

păpuşa care mişca mâna dreaptă,

când trăgeai sfoara stângă,

şi piciorul stâng,

când trăgeai sfoara dreaptă.

Acum nimeni nu mai mişcă nimic

şi nimeni nu poate face nimic.

Nimeni nimic.

gata”

„Păpuşile cu care s-a jucat ( în realitate sau în poezie) „fiinţa mică” Eugen Ionescu nu sînt simplă recuzită, ci modelul omului ionescian. Elegie pentru păpuşa cu tărîţe conţine, in nuce, toată filozofia ionesciană şi scenariul tuturor pieselor sale. Este aşadar, o artă existenţială şi un crez artistic,” afirmă Ioana Pârvulescu în studiul citat.

Scrierile publicate in  tara, inainte de plecare, (cartea „NU”) de exemplu, dezvaluie un  spirit iconoclast, negand, de pe pozitii avangardiste, uneori cu violenta, formele literare traditionale, in genere obosite prin repetarea temelor si a tehnicii mimesis-ului aristotelian. Eugen Ionescu gaseste, in teatrul de la jumatatea secolului al XX-lea, un teritoriu propriu de manifestare artistica, in care isi instaleaza, firesc si incontestabil, cu titlu de prim stapanitor, instrumentele si mijloacele tehnice ale unei noi arte: teatrul absurdului.

Prima  piesă de teatru, La Cantatrice Chauve („Cântăreaţa cheală”) a fost reprezentată la 11 mai 1950  la Théatre de la Huchette în regia lui N. Bataille, fiind primită cu răceală de public şi de critică. Piesa relua o alta, scrisă în limba română, şi intitulată „Englezeşte fără profesor”, publicată din nou în limba natală abia după 1990.„Cantareata cheala”, demoleaza in primul rand conventiile clasice ale limbajului dramatic, purtator de sens, de mesaj, dincolo de care se profileaza, in absenta acestuia, vidul existential al personajelor, rutina cotidiana ce duce la anihilarea treptata a memoriei si individualitatii lor, transformandu-le in marionete, in artefacte prinse intr-un joc aleatoriu, iesit din limitele logicii comune. in „Note si contranote”, Eugen Ionescu se confeseaza asupra ideii de la care a pornit in scrierea piesei: in intentia de a invata limba engleza dupa un manual de conversatie, descopera, prin cuvinte, sintagme si enunturi, un univers inedit, dar exasperant de simplu, proiectia de fapt a lumii intr-o noua limba decat cea materna, limba engleza. „

Imagine din piesa „Cantareata cheala”prezentata de compania franceza Les Intempestifs, pe scena teatrului Odeon in noiembrie 2009

În intregul ei, anti-piesa „Cantareata cheala” este o parabola a noncomunicarii, a lumii care se minte pe sine si nu gaseste solutia (nici nu doreste) sa iasa din impas. Faptul ca o multime de oameni poarta numele de Bobby Watson si ca sunt comis-voiajori arata ca lumea nu poate fi privita decat ca o masa informa, in care individualitatea umana a pierit.

Teatrul cel mai de seamă al Franţei, La Comédie Française, prezintă în 1966, pentru prima dată, o piesă de Ionescu, Setea şi Foamea şi apoi piesa Regele moare. Anul 1970 îi aduce o importantă recunoaştere: alegerea sa ca membru al Academiei Franceze, devenind prin aceasta primul scriitor de origine română cu o atât de înaltă distincţie.

Opera lui Eugen Ionescu a constituit si constituie obiectul a numeroase  cărţi şi sute de studii, teze de doctorat, colocvii internaţionale, simpozioane şi festivaluri. Criticii disting, în general, două perioade sau maniere ale teatrului ionescian. Prima cuprinde piese scurte, cu personaje elementare şi mecanice, cu limbaj aberant şi caracter comic predominant: Cântăreaţa cheală, Lecţia,Scaunele şi altele. A doua cuprinde piese ca Ucigaş fără simbrie, Rinocerii, Regele moare etc., în care apare un personaj principal, un mic funcţionar modest sau rege visător şi naiv, cu numele de Beranger sau Jean. În aceste piese acţiunea şi decorul capătă importanţă, limbajul este mai puţin derutant şi comicul este înlocuit progresiv cu tragicul. Temele predominante sunt singurătatea şi izolarea, falsitatea, vacuitatea.  Marea forţă motrice a operei lui Eugen Ionescu este obsesia mortii, de la moartea gândirii şi a limbajului la moartea neînţeleasă şi neacceptabilă a individului. Prin ce minune, atunci, geniul autorului creează în mod paradoxal comicul? Nici didactic, nici moralizant, antisentimental şi anticonvenţional, teatrul lui Ionescu este un teatru-joc, un joc adevărat, deci liber şi straniu, pur şi sincer, provocator, un lanţ pasionant, vertiginos şi în toate direcţiile. Aici, comedia şi tragedia se împletesc in asa masura incat drumul luminos de comedie devine drumul spre întuneric, spre moarte.

La propunerea Romaniei prin vocea ambasadorului tarii noastre la UNESCO, criticul Nicolae Manolescu, cu ocazia centenarului naşterii scriitorului, în anul 2009 opera lui Eugen Ionescu este celebrata oficial în întreaga lume. Autorului îi sunt consacrate numeroase manifestări culturale atât în ţară cât mai ales în străinătate.

Negarea sau scoaterea din circuitul universal a scrierilor sale in limba romana, ar fi o greseala, ele contribuind la sporirea faimei si originalitatii operei dramaturgului, la care unii reduc opera sa.