O fâşie de viaţă

Stătea acolo, pe fâşia aceea subţire de lemn, suspendată pe un pod de lemn subţire, prelungindu-se câţiva metri în mijlocul apei, încât uscatul abia se mai zărea, ca o fâşie subţire neagră cu câteva pete colorate: acoperisurile roşii ale caselor şi cele câtve tufe verzi, aproape uscate ce ar fi trebuit să fie vegetaţia locurilor aride în care nava lui fusese aruncată, nu se ştie când şi de ce. Scruta orizontul sperând să vadă o navă apropiindu-se, un semn că viaţa nu l-a uitat de tot şi că ar putea regasi uscatul mai primitor, mai tentant, mai concret decât era când îl părăsise. Aici nu putea primi veşti de la nimeni, deşi la un moment dat, zărind câţiva pescăruşi, îşi imaginase că ar putea fi mesagerii mult aşteptati. Spera ca ei să se oprească lângă el, fără teamă, (oare de ce, se întreba acum a mia oară, cât timp era Dincolo, celor din jur le era atât de teamă de el?) Dar pescăruşii se odihneau câteva minute ca şi cum nu l-ar fi zărit şi îşi reluau apoi zborul greoi, fără să-i lase mult doritele mesaje de care cândva se temea atât de mult şi jinduia să trăiască măcar puţin timp, departe de tot ce înseamnă civilizaţie…”Teme-te să-ţi doreşti ceva că se poate îndeplini!”.Şi iată, lui i se îndeplinise dorinţa. Singur aici, izolat, fără posibilitatea de a comunica cu cineva, fără macar şansa unei balene care să te înghită, fără un cuţit cu care să-ţi scrijelezi pe bucăţile subţiri de lemn disperarea, fără o sticlă în care să scrii un mesaj, presupunand că ai avea hârtie şi un instrument de scris.De câte ori nu -şi dorise, în toiul celor mai violente discuţii, când simţea că se scufundă pământul sub el, să dispară, să se volatilizeze ca şi cum nu ar fi fost niciodată implicat în acea discuţie, în acel cerc de oameni care îl voiau răspunzător de toţi şi de toate. Acum oare cine se mai ocupa de responsabilităţile lui? Cine mergea la conferinţe, cine elabora rapoarte, cine, dădea dispoziţii? Oare cine i-a ocupat maşina de care era atât de mândru când şoferul personal în lăsa în faţa vilei în  care abia apucase să se mute? Dar pe cine îşi mai vărsa soţia sa nervii când serviciile bucătarului sau ale menajerei lăsau de dorit? O, doamne, ar fi preferat cea mai dură ceartă cu soţia in locul singurătăţii de acum…Privi spre ţărm. Erau atât de mici cei care se agitau acolo…Oare ei îl zăreau?Ar fi vrut să le facă un semn, poate îşi vor aminti de el. Le va spune cum îl cheamă.Îi va ruga să-i anunţe familia.Desigur îl caută demult.Poate au oferit chiar o recompensă generoasă cui dă informaţii credibile despre el.Numai dacă s-ar putea face auzit. Dacă s-ar putea mişca pe fâşia asta subţire de lemn care oricând se poate rupe, te poate arunca în apele acestea albastre pe care de atâtea ori le admirase de la bordul şalupei sale ce părea pregătită să reziste şi unui tsunami. Sau poate…poate e mai bine să creadă că a disparut definitiv.Poate s-au obişnuit deja cu dispariţia sa şi deja au dechis testamentul, şi-au împărţit moştenirea, l-au inlocuit…”Ce crezi dragă, că esti aşa greu de înclocuit?”, îi spunea aluziv soţia. De fapt, ştia de mult că, după cum grăia o replică dintr-un film care îl obseda, „trupul ei nu mai era demult templul său”. Ei şi?Suferise un pic la început dar, îşi zisese, poate e mai bine..:Printre atâtea sarcini profesionale care îl copleşeau, a se achita de datoria conjugală era una din cele mai grele…Renunţase uşor -uşor la orgoliul ăsta masculin, ridicol. Important e că la întâlnirile mondene formau un cuplu de invidiat.Oare acolo i se simţea lipsa? „Ce-ar fi să nu mă mai gândesc la asta?Mai bine să-mi imaginez cum ar fi o viaţă  fără mine…Cu mine, dar fără mine, eu în rolul altcuiva…Sau poate că până acum eu am fost în rolul altcuiva.Ce-ar fi să caut rolul care mi se potriveşte cu adevărat?”

În clipa aceea simţi că picioarele pe care le crezuse înţepenite, încep să-l doară şi putu uşor să le mişte.Se ridică şi observă cu plăcere că scândurile nu se prăbuşesc sub greutatea sa. Înaintă uşor, cu teamă, pe fâşia de lemn subţire ca o bârnă a unei gimnaste şi observă cum apropiindu-se de ţărm, oamenii îşi vedeau liniştiţi de ocupaţiile lor modeste pe o plajă aridă şi nimeni nu-i remarcă şovăiala, îmbrăcămintea uzată, faţă obosită, nimeni nu se dădea la o parte când trecea şi nimeni nu sărea să-i deschidă uşile. Pentru prima dată în viaţă înţelese că naufragiul acesta îl făcuse, în sfârşit, liber.

Acest articol a fost publicat în Povesti de trezit adultii și etichetat , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

18 răspunsuri la O fâşie de viaţă

  1. Da, naufragiu in adevarata libertate – atunci cand dispare eu-l din observator,

    Apreciază

  2. Ioana M zice:

    Personajul e mort….sau in coma?Eu asa am crezut pana la partea cu „În clipa aceea simţi că picioarele pe care le crezuse înţepenite….”

    Apreciază

  3. Ioana M zice:

    Sau poate n-am inteles eu ideea…..

    Apreciază

  4. Maria Postu zice:

    Ma gandeam chiar la un naufragiu in adevaratul sens al cuvantului dar daca un text naste si alte interpretari, e bine.

    Apreciază

  5. Maria Postu zice:

    Dupa cum spuneam si mai devreme, Ioana, ma gandeam la victima unui naufragiu, cu adevarat, dar poate fi si un naufragiu…moral.Moarte…Da, se poate vorbi si de moarte dar nu in sens fizic.

    Apreciază

  6. Maria Postu zice:

    Ioana, ai inteles, ai voie sa intelegi ce vrei, criticii dau unui text multiple interpretari si lumea se grabeste sa-i citeze.Asa ca de ce ar fi mai prejos interpretarea ta?

    Apreciază

  7. Gina zice:

    Cred ca , indiferent de locul pe care il ocupi , in ierarhia sociala, un exercitiu de imaginatie nu strica. Sa te vezi naufragiat. Departe de toti. Si de toate. Poate fi, cumva, o terapie . Mai ales pentru cei care isi daruiesc prea putin. Sufleteste.
    Intr-o lume ca aceasta sau poate in indiferent care dintre lumi, tot singuri suntem. Poate ca nu tot timpul, dar , de cele mai multe ori, cu siguranta..
    O seara buna!

    Apreciază

  8. Maria Postu zice:

    Sunt naufragii necesare, paradoxal, nu?Sa te reculegi, sa fii singur cu tine insuti, (stiu, ma repet, dar macar imi dau seama), e uneori necesar, benefic.MUltumesc, la fel, o regasire placuta a casei, acum dupa ce ti-ai incarcat sufletul cu bucurii si zambate pure.

    Apreciază

  9. daurel zice:

    Oricui i se poate intampla sa naufragieze; pacat ca sunt mai expusi cei bogati; raman fara locuri de munca o multime de oameni…

    Apreciază

  10. Maria Postu zice:

    Pentru cei fara locuri de munca situatia aceasta este deja un naufragiu foarte dificil. Cine a analizat cati naufragiati au fost salvati, de-a lungul istoriei?E un subiect bun de dezvoltat si postat pe blog.Deocamdata ma destind cu …Lost si astept finalul…fericit.(daca nu stiti, poate nu va intereseaza serialele, un serial de calitate si de succes, foarte premiat).

    Apreciază

  11. Naufragiul aduce – în multe cazuri – chiar libertatea, aşa cum punctezi şi tu la final. Evenimentul în sine nu trebuie privit cu teamă niciodată, iar ideea de Robinson Crusoe al propriei vieţi devine îmbucurătoare în anumite situaţii…

    Apreciază

  12. Maria Postu zice:

    Avem nevoie de libertate atunci cand ea ne-a lipsit sau ne-a fost furata, chiar daca obtinerea ei impune un naufragiu, adus de hazard sau regizat.

    Apreciază

  13. Lotus zice:

    Textul tau m-a facut sa ma gandesc: oare chiar mai exista tarmuri in apropiere?

    Apreciază

  14. Maria Postu zice:

    Daca nu ar exista, ar trebui inventate…ca sa parafrazez un celebru aforism.Orice poate deveni un „tarm”, pentru naufragiu sau pentru salvare.Chiar si un text scris pe nisip ca acest blog…

    Apreciază

  15. Andreea zice:

    in fiecare zi naufragiem pe insula noastra, una mai mica, alta mai mare. nu luam nimic din ce avem .asteptam sa primim ceea ce ne-ar face „mulţumiti” sau macar sa ne produca o emotie.
    Cu speranţă, Andreea

    Apreciază

  16. Maria Postu zice:

    Un naufragiu voluntar, spune ceva…cateodata, hazardul ne impinge spre un naufragiu iar noi, naivii, ne temem, imaginandu-ne ca asta e rau…Poate de acolo ne va veni salvara.Nu avem ragaz suficient sa ne analizam, sa observam, ce si cat am adunat si cat am risipit inutil.Naufragiile sunt necesare si ele nu sunt intotdeauna sinonime cu un esec existential.

    Apreciază

  17. floungureanu zice:

    Frumoasa ideea de pretuire a ceea ce esti si ai prin prisma naufragiului.
    Dar parca prea repede a primit un tarm, nu crezi?

    Apreciază

  18. Maria Postu zice:

    Uneori salvarea dintr-un naufragiu este mai rea decat moartea Si oare te eleibereza cu adevarat?De tine insuti cine te poate elibera?

    Apreciază

Lasă un comentariu