O fâşie de viaţă

Stătea acolo, pe fâşia aceea subţire de lemn, suspendată pe un pod de lemn subţire, prelungindu-se câţiva metri în mijlocul apei, încât uscatul abia se mai zărea, ca o fâşie subţire neagră cu câteva pete colorate: acoperisurile roşii ale caselor şi cele câtve tufe verzi, aproape uscate ce ar fi trebuit să fie vegetaţia locurilor aride în care nava lui fusese aruncată, nu se ştie când şi de ce. Scruta orizontul sperând să vadă o navă apropiindu-se, un semn că viaţa nu l-a uitat de tot şi că ar putea regasi uscatul mai primitor, mai tentant, mai concret decât era când îl părăsise. Aici nu putea primi veşti de la nimeni, deşi la un moment dat, zărind câţiva pescăruşi, îşi imaginase că ar putea fi mesagerii mult aşteptati. Spera ca ei să se oprească lângă el, fără teamă, (oare de ce, se întreba acum a mia oară, cât timp era Dincolo, celor din jur le era atât de teamă de el?) Dar pescăruşii se odihneau câteva minute ca şi cum nu l-ar fi zărit şi îşi reluau apoi zborul greoi, fără să-i lase mult doritele mesaje de care cândva se temea atât de mult şi jinduia să trăiască măcar puţin timp, departe de tot ce înseamnă civilizaţie…”Teme-te să-ţi doreşti ceva că se poate îndeplini!”.Şi iată, lui i se îndeplinise dorinţa. Singur aici, izolat, fără posibilitatea de a comunica cu cineva, fără macar şansa unei balene care să te înghită, fără un cuţit cu care să-ţi scrijelezi pe bucăţile subţiri de lemn disperarea, fără o sticlă în care să scrii un mesaj, presupunand că ai avea hârtie şi un instrument de scris.De câte ori nu -şi dorise, în toiul celor mai violente discuţii, când simţea că se scufundă pământul sub el, să dispară, să se volatilizeze ca şi cum nu ar fi fost niciodată implicat în acea discuţie, în acel cerc de oameni care îl voiau răspunzător de toţi şi de toate. Acum oare cine se mai ocupa de responsabilităţile lui? Cine mergea la conferinţe, cine elabora rapoarte, cine, dădea dispoziţii? Oare cine i-a ocupat maşina de care era atât de mândru când şoferul personal în lăsa în faţa vilei în  care abia apucase să se mute? Dar pe cine îşi mai vărsa soţia sa nervii când serviciile bucătarului sau ale menajerei lăsau de dorit? O, doamne, ar fi preferat cea mai dură ceartă cu soţia in locul singurătăţii de acum…Privi spre ţărm. Erau atât de mici cei care se agitau acolo…Oare ei îl zăreau?Ar fi vrut să le facă un semn, poate îşi vor aminti de el. Le va spune cum îl cheamă.Îi va ruga să-i anunţe familia.Desigur îl caută demult.Poate au oferit chiar o recompensă generoasă cui dă informaţii credibile despre el.Numai dacă s-ar putea face auzit. Dacă s-ar putea mişca pe fâşia asta subţire de lemn care oricând se poate rupe, te poate arunca în apele acestea albastre pe care de atâtea ori le admirase de la bordul şalupei sale ce părea pregătită să reziste şi unui tsunami. Sau poate…poate e mai bine să creadă că a disparut definitiv.Poate s-au obişnuit deja cu dispariţia sa şi deja au dechis testamentul, şi-au împărţit moştenirea, l-au inlocuit…”Ce crezi dragă, că esti aşa greu de înclocuit?”, îi spunea aluziv soţia. De fapt, ştia de mult că, după cum grăia o replică dintr-un film care îl obseda, „trupul ei nu mai era demult templul său”. Ei şi?Suferise un pic la început dar, îşi zisese, poate e mai bine..:Printre atâtea sarcini profesionale care îl copleşeau, a se achita de datoria conjugală era una din cele mai grele…Renunţase uşor -uşor la orgoliul ăsta masculin, ridicol. Important e că la întâlnirile mondene formau un cuplu de invidiat.Oare acolo i se simţea lipsa? „Ce-ar fi să nu mă mai gândesc la asta?Mai bine să-mi imaginez cum ar fi o viaţă  fără mine…Cu mine, dar fără mine, eu în rolul altcuiva…Sau poate că până acum eu am fost în rolul altcuiva.Ce-ar fi să caut rolul care mi se potriveşte cu adevărat?”

În clipa aceea simţi că picioarele pe care le crezuse înţepenite, încep să-l doară şi putu uşor să le mişte.Se ridică şi observă cu plăcere că scândurile nu se prăbuşesc sub greutatea sa. Înaintă uşor, cu teamă, pe fâşia de lemn subţire ca o bârnă a unei gimnaste şi observă cum apropiindu-se de ţărm, oamenii îşi vedeau liniştiţi de ocupaţiile lor modeste pe o plajă aridă şi nimeni nu-i remarcă şovăiala, îmbrăcămintea uzată, faţă obosită, nimeni nu se dădea la o parte când trecea şi nimeni nu sărea să-i deschidă uşile. Pentru prima dată în viaţă înţelese că naufragiul acesta îl făcuse, în sfârşit, liber.