Îşi imaginase ca e altfel.Că nu doare atât de tare absenţa. Că amintirile nu se prefac în câţiva ani în piatră şi că trebuie să le ciopleşti spre a-ţi acoperi rănile cu nisipul lor. Lumea devenise alta de când fusese abandonată la ieşire ca un cadavru după ce i-au fost extirpate organele sănătoase spre a prelungi viaţa cuiva mai demn să o trăiască. Pipăia cu privirile limitele fiecărui perete şi afiş aşezat deasupra lui temându-se să nu fie decât o capcană în care deja căzuse.I se părea că aude vocea batjocoritoare a femeii-gardian:”Hei tu! Ai pierdut! Nu mai ai nici o şansă!Rămâi să-mi ţii de urât şi de frumos, de moarte şi de viaţă, de rai şi de iad. „Cele două femei îşi erau una celeilalte raiul şi iadul. Dar ea avea un singur iad, şi un rai micuţ în care evada când n-o vedea nimeni după miezul nopţii.În schimb, femeia -gardian se molipsise de iadurile tuturor femeilor de acolo. Asscundea in buzunarele largi ale uniformei, in cutele pantalonilor, in adancul ochilor impenetrabili, cate un pic din iadul fiecarei femei ajunse acolo.Zi de zi, bucatica ei de rai se micsora tot mai mult ca o insula pe care o credeai salvatoare, in timp ce scandura de lemn pe care naufragiase, se indeparte tot mai departe de uscatul candva primitor si prietenos. Calca cu pasi rari pe bulevardul urias, care crescuse mare de cand nu il mai vazuse si deodata, se opri fixata de piviri incendiare din spatele unei vitrine.Chipul ei nu se mai zarea deloc, acoperit de zecile de chipuri ale femeilor care ii populau existenta cu povestile lor despre iad.Zarea in fiecare femeie necunoscuta cu care i se incrucisau pasii, chipurile cunoscute ale femeilor din cealalta parte a zidului.Ocolea cu teama vitrinele de teama sa nu le vada iar, dorind sa le uite.Dar ele se mutau impertinente in ochii celor pe care ii intalnea pe strada.Tot mai multi, tot mai multe, tintuind-o de asfalt, impiedicand-o sa inainteze.I se facuse dor de un loc sigur, izolat, unde sa nu mai fie aratata cu degetul, unde toti erau ca ea si unde ea era ca toti ceilalti:anonima si comuna, inofensiva in banalitatea ei ca o noapte de iarna care nu tine cont de fumul cosurilor sau de grosimea hainelor, de ziduri, de calorifere, de seminee , de nimic…Ea se instaleaza si simti cum iti ingheata picioarele, mainile, nu mai poti deschide gura de frica sa nu devina cuvintele de S.O.S. statui de gheata ijn mijlocul strazii, lovind masinile, provocand accidente.
De-ar ajunge mai repede acasa!Oare mai tine minte strada, numarul blocului, apartamentul, oare o va recunoaste pe cea care ii va deschide usa?Isi scoase cheia, temandu-se ca in absenta ei cineva, nu se stie cine, sa nu fi schimbat iala, sa nu fi inlocuit usa, sa nu fi mutat scara blocului si camera ei candva primitoare in alta galaxie.Va risca, se va indrepta spre locuinta trecuta in buletinul ei de identitate.
Usa se deschise usor, de parca cineva in spatele usii i-ar fi pandit intoarcerea.Un copil ii sari in brate si ea nu-l recunoscu.Era mai mare decat in amintirea ei.Il indeparta cu teama ca el sa nu se molipseasca de toti virusii care ii macinau constiinta, ai ei si ai celorlalte, de dincolo de zid.Oare de ce nu se bucura ca am fost eliberata?Nu indrazni sa intrebe nimic pe nimeni.Pe hol, oglinzi.Se privi, cu teama sa verifice daca ciudatele chipuri o abandonasera de teama aici unde se afla sub protectia sigura a casei.Nu zari decat un singur chip, pe care nu-l recunoscu.Se indrepta spre camera din mijloc, banuind ca trebuie sa fie a ei.Care „a ei”? Nu-si putea aminti.Pe pat, in dezordine, hainele unei femei (cine e necunoscuta care mi-a uzurpat drepturile in acesta casa?)Deschise larg usile sifonierului; aici, agatate, impecabile, pe umerase, asteptand sa fie purtate, altele in fiecare zi a saptamanii, uniforme de gardian, camasi, panataloni, veste, pentru fiecare anotimp, pentru fiecare moment al vietii, chiar si o superba rochie-gardian. Pe jos zaceau teancuri de reviste care promovau o noua linie vestimentara pentru femeile -gardian.Pana si fardurile purtau aceeasi marca .Parasi camera dorind sa verifice daca nu i s-a inscenat o piesa de teatru in care ea juca rolul principal.Zambind, copilul ii intinse o jucarie gardian si-i sopti cu un glas dulce:”Mami, jucalia s-a stlicat…!”
Unele cosmaruri sunt fara sfarsit…
ApreciazăApreciază
Aveti dreptate, nu am contraargumente.
ApreciazăApreciază
Încântător acest text, Maria… O reuşită, din toate punctele de vedere…
ApreciazăApreciază
Lumea toata este intr-o vesnica schimbare. Aproape nimic nu pare sa fie la fel in momente diferite.
Multe lucruri grave pot fi vazute altfel.
Depinde de care parte a zidului te afli.
O zi buna, Maria!
ApreciazăApreciază
Multumesc, din partea ta, un cunoscator, este un dar.
ApreciazăApreciază
Am inteles abia a treia oara cand am citit ca e vorba de „atunci cand simti ca nu te mai cunosti pe tine insuti” 🙂 . Foarte interesant.
ApreciazăApreciază
Cu cat avansam, in propria noastra viata, in tehnica si civilizatie, limitele sunt tot mai multe si toti suntem impiedicati de diversi gardieni sa ne vedem cu adevarat cine suntem si cum suntem.Poate e doar parerea mea.
Multumesc, Gina, si tie o zi reusita.
ApreciazăApreciază
Ai prins ideea, Ioana, felicitari.
ApreciazăApreciază
Nu e rău.
ApreciazăApreciază
Multumesc, din partea unui cunoscator e o apreciere.
ApreciazăApreciază
Uneori , suntem prinsi intr-o capcana , intinsa de propriile noastre incertitudini
ApreciazăApreciază
Realitatea ne determina sa ne modificam pana si ceea ce credeam ca e sigur:noi nu mai suntem noi, ci influentati de ce se intampla in jur, devenim altii.
ApreciazăApreciază
Am revenit la text cu acea curiozitate a copilului caruia, i s-a citit povestea in graba, de catre o mama f ocupata ,atenta sa ajunga la sfarsitul lecturii , doar din dorinta de a-l atentiona pe copil asupra intelesului moral al povestii. Am revenit si am descoperit noi valente E ca si cum, ai cauta prin buzunare si ai gasi mereu , cate un obiect pretios Asa-i cu povestirile tale!Felicitari!
ApreciazăApreciază
Antonia, comparatia ta este atat de originala ca as putea face alte povestiri numai din comentariile tale atat de proaspete si de valoroase pentru oricine vrea sa fie inteles de cei din jur si sa se bucure de impartasirea laolalta a lecturii…O seara cat mai frumoasa iti doresc.
ApreciazăApreciază
Octavian Paler concretiza în „viaţa pe un peron” acelaşi tip de solitudine şi aceeaşi simţire de neputinţă dezolantă „când te simţi ca o gânganie în pumnul destinului” sau în pumnul aspru al unei ireversibilităţi tonitruante.
Prizonieratul asumat, sala de aşteptare, nu pot fi reduse la tăcere şi nu se pot converti la normalitate, la actualitate.
Dramă, poate un comunism retardat supus unor electrizări deşarte, chingile unor mentalităţi grele, aşteptare, disperare şi o eutanasiere lentă a adaptabilităţii sau a conformităţii. Asta ne aruncă la gunoi identitatea.
ApreciazăApreciază
Cand am scris acea povestire am avut in minte o intamplare reala, (ca tot vorbeati pe blogul lui Tibi despre ‘efectele” tarzii si permanente ale cartilor asupra noastra,) o intamplare povestita de o doamna tinuta in inchisorile comuniste ani de zile , fara posibilitatea de a-si vedea familia in acest timp.Intoarsa acasa pe neasteptate, (fata telefon mobil fara computer la purtator cum au unii infractorii de azi, fara paparazzi pe urmele ei, care sa vesteasca iesirea ei din inchisoarea in care era tinuta pe nedrept, (detinut politic, ca atatia alti mii care au si murit acolo), ei bine, aceasta doamna ajunge la ea acasa, in fata blocului, urca treptele , se intalneste pe scari cu o fetita, adolescenta, trece mai departe:fata aceea era fiica ei pe care nu o vazuse de multi ani si care intre timp crescuse.E dureros…Femeia nu-si putea ierta ca nu si-a recunoscut copila…Nu ea e de vina, in nici un caz …Si totusi, ea se acuza.Voi incerca sa caut cartea sa dau exact numele si autorul.Nu mi-am propus sa scriu despre acea intamplare dar este una care m-a marcat si a ramas acolo ca si cum eu as fi trait-o si fiind si eu mama am putut sa o vizualizez si simt visceral.Nu am intentionat sa-l copiez pe marele Octavian Paler.
ApreciazăApreciază