„E foarte scurta vremea cireselor…” fotografie de Jacqueline Roberts
Si cum stateam eu asa, si numaram jucariile primite la ultima aniversare si cate zile mai sunt pana la urmatoarea, si frunzele si prietenii, a trecut pe langa mine cineva. Mare. Ii vedeam umbra uriasa care ma acoperea in intregime. Eu nu ma joc cu oamenii mari.Ei nu au ce cauta aici.Necunoscuti, straini, din alt cartier, din alt oras poate.Stiu ca nu trebuie sa le dau cheia de la gat, nici numarul nostru de telefon. Nici nu trebuie macar sa le raspund la salut, nici nu trebuie sa le arat unde locuiesc, chiar daca ar pretinde ca i-a trimis mama si tata sa le dau nu-stiu-ce au uitat ei acasa. Doamne, ce insistent ma fixeaza…A inceput sa-mi fie frica…Sa fug, dar se tine pe urmele mele, nu spune nimic, doar noteaza ceva intr-un carnetel gri…De-as ajunge mai repede acasa.Uf! Nici macar un loc sigur de joaca nu exista pe lumea asta doar pentru copii ,cand vrei si nu vrei dai nas in nas cu un om mare care te fixeaza cu privirea de parca i-ai fi furat o bucatica de viata.In sfarsit, acasa…Strainul ajunsese deja acolo inaintea mea.Eram ingrijorata ca iar trebuia sa-i cedez musafirului camera mea si iar trebuia sa-mi mut jucariile si cartile de colorat. Mama insa nu parea ca l-a observat sau ca ar avea de gand sa pregateasca o cina speciala ca pentru un oaspete rar. Asteptam sa mi-l prezinte cum facea ori de cate ori veneau unchi de care nu stiam, veri, verisoare, vecini recent mutati, fiii colegilor de serviciu, musafiri de o seara, de o saptamana sau chiar de o vacanta.De-a lor, ca eu nu aveam vacante.Sau mai bine zis traiam intr-o vacanta perpetua.Mama nu mi l-a prezentat, de parca nu l-ar fi vazut sau se prefacea ca il ignora sperand ca el sa plece.”Mami…am inganat speriata, domnul acesta care sta pe scaunul de pe hol, ma urmareste inca de afara, spune-i sa plece sau pofteste-l in sufragerie….Vreau sa-i arat ce daruri am primit.” De fapt, ca orice musafir care se respecta, ascundea poate sub mantia lui un dar si pentru mine.Abia asteptam sa-l vad, sa-l despachetez, sa-l arat incantata a doua zi prietenilor mei…”Cum arata musafirul?Eu nu-l vad?”I l-am descris cum stiam eu mai bine: inalt, cenusiu, trist, ganditor, pare de familie buna desi e imbracat modest, nu stiu ce limba vorbeste ca nu l-am auzit vorbind. Are niste ochi patrunzatori si o gura rosie, de parca s-ar hrani doar cu petale de trandafiri, are degete lungi de parca ar vrea sa ia toate casele, tot cartierul tot orasul in bratele sale si mai ales, nu pare sa dea socoteala nimanui pentru faptele sale”…
Mama s-a uitat in jur si parea ca l-a vazut cu ochii fetitei de acum treizeci de ani si m-a luat in brate ca atunci cand urmeaza sa-mi faca o dezvaluire foarte importanta…
Din seara aceea, povestile au inceput sa aiba miros de flori de primavara . Visele mele cenusii incepeau sa devina incet-incet rosii, ca si cum s-ar fi molipsit de gustul buzelor ciudatului meu oaspete…
Foarte reusita „carte de identitate ” a Timpului .
Musafirul asta , nu are acelasiCNP.Ne pacaleste mereu. Si tot El , incerca sa ne amendeze pe noi, gazde binevoitoare si ospitaliere.
Putem face o reclamatie, dar cine o primeste?
\
ApreciazăApreciază
Ai scris atat de frumos, Maria!
Ca-ntr-o poveste . In fuior de ganduri.
Ador povestile despre timp. Nu de azi.Nici de ieri. Nu ma intreba de cand.
Suntem farame in marele lui drum neobosit. Privim inapoi . Peste umar. Printre lacrimi. De bucurie. De tristete. El curge. Noi il primim . Supusi. Ascultatori.
Ieri aveam cirese la urechi. Astazi ne potrivim ceasul in suvite cenusii.
Si vremea isi toarce cursul..
ApreciazăApreciază
Multumesc, Gina. Timpul nu va fi niciodata o metafora demodata.Daca il asculti, il simti, poti dezvalui multe din secretele lui.Eu cel putin, cu modestie, asta incerc sa fac, sa regasesc scriind, timpul p[ierdut.
ApreciazăApreciază
Antonia, m-ai facut sa zambesc amar;musafirul acesta ne tot pandeste sa ne prinda pe picior gresit, sa ne faca sa-l risipim, el nu se daruie dezinteresat si gratuit nimanui.Si e un MOMENt unic in viata cand realizezi existenta lui.E frumos si tragic acest moment pe care am incercat sa-l surprind.
ApreciazăApreciază
ApreciazăApreciază
Draga Gina, iti multumesc ca mi-ai reamintit atat de frumoasa , vechea si mereu noua poveste a lui Mos Nicolae.Am simtit chiar si prin monitorul rece, caldura sarbatorilor , emotia si dorinta de a le petrece cu bine, alaturi de cei dragi, intr-o lume mai buna in care toti prietenii mei si toti neprietenii, sunt sanatosi si optimisti.O seara cat mai buna!
ApreciazăApreciază
te face sa-ti pui intrebari – de fapt te face sa-ti simti intrebarile, sa le rumegi si sa te-ntristezi vazandu-l pe acel strain cum noteaza in ”carnetelul gri” firele din nisipul clepsidrei !
ApreciazăApreciază
Chiar si un copil simte ca e ceva sraniu in acest musafir care ne insoteste din momentul nasterii pana la final.E un au necesar, nu-l putem opri sau grabi cand vrem noi.
ApreciazăApreciază
eu insist pe acei oameni „mari” de care trebuie să ne ferim.
acolo am găsit multe sensuri.
draga mea, eşti nemaipomenită!
te felicit pentru acest text. cum pot intra în posesia volumului de proză?!
o zi frumoasă!
Ottilia, cu drag
ApreciazăApreciază
Multumesc pentru aprecieri, e modul meu de a ma raporta la ce se intampla in jur.Volumul inca mai are un pic de stat la editura, graficianul Tudor Jebeleanu a vrut sa-mi faca o coperta de exceptie si de aceea mai dureaza.Te voi aunta cand e gata!
ApreciazăApreciază