In miezul iernii mi-e dor de valurile calde ale marii

Stau in fata ferestrei si simturile mele se rasfata cu un peisaj de poveste: ninge ireal de frumos, ca si cum cerul s-ar acoperi de cortine albe, pregatindu-se sa ne arate un spectacol pe care deja il traiesc:drumuri inzapezite, copaci cu crengile aplecate de greutatea aripilor cu care nu mai pot privi cenusiul cerului, locuinte sugrumate de zapezi ca de niste invadatori nocturni care cer sa le predai cetatea. Ninge pana la uitarea de sine a cerului care se daruie iernii cu tot trecutul lui de indragostit al carui dar alb era mereu refuzat de Domnita de gheata, ninge curat pentru mine, care ma adapostesc intre pernele unui poem, in bratele unei povesti, ninge murdar si blestemat pentru cine se ascunde de zapada sub un pod, pentru cine se lasa sfasiat de ghearele iernii ca de un caine flamand si nu are nici macar manusi sa-si acopere ranile.Ma las sedusa de magia iernii si uit ce se intampla in oras a doua zi dupa betia cu ninsoare.Nu mai vreau sa fiu omul de serviciu insarcinat cu puritatea orasului, cu sortarea viselor, cu  tratarea cosmarurilor…As vrea sa pot trece dintr-o camera in alta a sufletului meu ca prin cele patru anotimpuri.Din camera iernii, sa ajung direct in vara:pe malul marii, la prima ora a diminetii, singura pe plaja, admirand rasaritul, culcata pe nisipul inca ud, in ureche cu miscarea lina, linistitoare a valurilor…Si in timp ce inchid ochii, obositi de lumina rasaritului, sa -mi imaginez ca stau in fata unei ferestre si ca nu ma mai satur de a admira caderea fulgilor de zapada peste oras…

Va rog, nu pasiti pe puntea mea de gheata dintre cele doua anotimpuri: e atat de fragila, incat nu pot pasi pe ea decat cei singuri, e atat de docila mie, incat ar recunoaste un ochi strain si de emotie, s-ar topi lasandu-ma sa ma prabusesc intr-un anotimp strain…