Pasaje din carti de neuitat -Marile sperante de Charles Dickens

Exista cărți care se uită imediat după lectură și cărți care îți rămân in memorie nu neaparat prin intamplări, suspans, atmosfera fascinantă în care te lași prins și purtat în alte universuri din care greu mai revii înapoi, și de cele mai multe ori, cel care revine este un Altul, diferit de cel care a plecat în această călătorie prin lumea Cărții.Dar mai există și cărți din care păstrezi mai mult decât un personaj, mai mult decât emoția unor întâmplări, cărți a căror atmosferă unică nu mai poate fi reconstituită ca un parfum al cărui secret îl știe doar inventatorul lui.Despre unele fragmente din asemenea cărți care , în ciuda trecerii timpului, continuă să mă obsedeze și să mă cheme înapoi încercând să le aflu misterul, voi scrie aici, mai bine-zis, nu voi scrie nimic, le voi lăsa pe ele să vorbească, să se mărturisească singure eventualului cititor care le pune întrebări și care știe să citească răspunsurile pe care citatele alese de mine le conțin…

Fragmentul selectat astăzi face parte din romanul Marile sperante de Charles Dickens și mi-aș permite să-l intitulez:

Încercare eșuată de a opri Timpul...

„…Prin urmare am intrat și m-am pomenit într-o odaie destul de mare, luminată din belșug cu lumânări de spermanțet.Nu pătrundea nicio rază de lumină de afară.După mobile mi-am dat seama că era un budoar, deși nu mai văzusem mobile cu asemenea forme și nici nu-mi închipuiam la ce slujeau.Însă ceea ce mi-a sărit în ochi a fost o masă acoperită cu un brocart pe care trona o oglindă aurită;mi-am dat seama dintr-o dată că trebuia să fie o  măsuță de toaletă pentru doamne…Într-un fotoliu, cu un cot sprijinit pe masă și cu capul proptit în  mână, se afla cea mai ciudată doamnă pe care am vazut-o sau pe care o voi vedea vreodată.

Era îmbracată în materiale scumpe-atlas, dantelă și mătăsuri-toate de culoare albă.Și pantofii erau albi.Din creștet îi atârna un voal lung, alb, iar în cap avea flori de lămâiță, deși părul era cărunt.La gât îi strălucea un colier cu pietre prețioase;la fel și pe mâini, ba char mai avea unele bijuterii și pe masă.Alte rochii, nu atât de frumoase ca cea cu care era îmbrăcată și cufere pe jumătate umplute, erau răspândite prin toată camera.Nu terminase probabil îmbrăcatul pentru că n-avea decât un singur pantof, celălalt era așezat pe masă, lângă mâna ei -voalul era prins doar într-o parte, nu-și pusese ceasul cu lanț, iar în jurul oglinzii se îngrămădeau în dezordine niște horbotă de pieptar, niște podoabe, batista, mănușile, niște flori și o carte de rugăciuni.

Am văzut că mireasa, îmbrăcată ca de nunta, se ofilise ca și rochia, ca și buchetul și din toată strălucirea de demult nu mai rămăsese decât o licărire în ochii duși în fundul capului.Am văzut că rochia fusese croită pe măsura unei tinere în toată puterea; acum însă, pe trupul numai piele și os, rochia atârna fără formă…

-Cine e?, făcu doamna de la masă.”

MARILE SPERANTE de CHARLES DICKENS