Natură statică cu Maria

Am văzut-o pe Maria în braţele mamei şi am simţit nevoia să-i sărut zâmbetul.

Apoi am privit-o fascinată de cutiile cu cadouri, grăbindu-se să le desfacă pe cele mai frumos colorate, în timp ce ochii înduioşaţi ai familiei îi urmăreau topiţi fericirea atât de uşor de cumpărat.

Am privit-o pe Maria în prima zi de şcoală, speriată de mulţimea de feţe noi şi de povara obiectului pe care trebuie să-l care zilnic la şcoală.

Un pic mai târziu, Maria s-a îndrăgostit…Se plimbă emoţionată de mână cu un băiat, coleg de clasă sau nu, nu pot zări că mi s-au înceţoşat ochii, sau poate că Maria a întrerupt studiile şi visează să fie dansatoare în plaiuri exotice şi apoi nu mai ştiu, că i-am pierdut urmele…Numnele Mariei iradiază fericire şi toată lumea întoarce capul după ea când trece printre noi şi fură în batistă câţiva stropi de lumină.

O mai zăresc din când în când pe maria întâmplător.Ce s-a mai întâmplat cu ea? Şi numele ei a obosit , parcă şi-a pierdut strălucirea şi luminozitatea.

A mai trecut ceva timp şi am văzut-o pe Maria copleşită de bagaje virtuale şi de poveri invizibile care îi aplecau umerii şi îi întristau privirea.

Am strigat-o:”Maria?”A privit mirată în jur să vadă de unde vine strigătul.Se oprise în mijlocul trecerii de pietoni, blocând circulaţia, nemaiauzind claxoanele şi doar glăsciorul acela de copil strigând-o:”Maria!” I s-a părut că e glasul mamei….Uite-o aplecată deasupra pătuţului ei şi oferindu-i lumea  odată cu privirea aceea unică, pe care toate femeiel o au , măcar o dată în viaţă, plină de dragoste şi duioşie..Se aude din nou strigată:”Maria!”A! E doamna învătoare care strigă catalogul, în prima zi de şcoală.Ar vrea să strige:”Prezent!” Dar nu mai are putere. Din nou o strigă un glas tandru, iubitor, pierdut de mult, tulburator….:”Maaaaariaaaaaaa!”Nu-i poate răspunde deşi ar vrea atât de mult să-i cuprindă mâna pe care el i-o întinde.Sunt atâtea mâini întinse spre ea, atâtea glasuri, subţiri, cristaline, duioase, dure, ascuţite, tăioase în care se împiedică şi nu se mai poate ridica….Apoi un sunet asurzitor de sirenă, claxoane care nu se mai opresc, şi senzaţia aceea de plutire, atât de diafană ca prima  lecţie de dans, ca serbarea ei de preminată…ca prima îmbrăţişare…Se simte îmbrăţişată, purtată de braţe ocrotitoare, nu distinge dacă sunt ale mamei, ale bunicului, ale bărbatului vieţii ei…Totul e atât de vag , contururile obiectelor din jur se estompează, până şi numele ei se risipeşte în silabe, litere, sunete, până când nu mai rămâne decât o urmă pe asfalt pe care şoferii grăbiţi o strivesc indiferenţi şi trec mai departe, chemaţi parcă de strălucirea şi parfumul altor nume….