M-am intors dintr-o calatorie…

1

Concert duminical in Parcul Chopin din Varsovia

Am spus de mai multe ori , in mai multe locuri, mai multor oameni, ca mie nu-mi plac calatoriile reale, ca mai interesant mi se pare sa calatoresc in sufletele si mintile celor din jurul meu, de multe ori, fara ca ei s-o stie sau s-o doreasca(cui ii place sa fie folosit ca „material didactic”?), sa le deconspir nu misterul propriu fiecarui om ci sa incerc sa stabilesc puncte comune, sa construiesc poduri (care uneori se dovedesc fragile), sa daram ziduri, (care uneori nici nu exista, dar mie imi place sa le inventez, spre a-mi oferi iluzia ca pot trece dincolo de ele), sa intru pe fereastra in inimile celor care imi inchisesera usa…dar cate nu poti face intr-o asemenea calatorie in intimitatea celor din jur pe care ei isi imagineaza ca o stapanesc la modul absolut?

Cu toate acestea, Calatoria despre care va voi vorbi acum nu a fost una de anexare de identitati straine nici de patrundere fortata in sufletele si mintile nimanui.Sau poate a fost un pic si asta.Nu stiu.A fost poate ceea ce numim….noroc, dar eu, nu prea cred in asa ceva.A fost ca o mica opera de arhitectura care-ti poarta pecetea , careia i-ai dat drumul pe un rau sperand sa ajunga pe un mal si cineva fara casa , sa vrea sa locuiasca in ea sau sa te gaseasca datorita acelei case care-ti poarta pecetea, sa construiesti o casa adevarata.Nu conteaza pe care mal, in ce limba si din ce material.Mi s-a intamplat aceasta minune.Cineva a gasit micuta mea constructie si apoi m-a chemat.Totul a fost o intamplare, ati putea zice.Si acolo am descoperit ca nu eram singura si asta m-a bucurat.Nu aveam sa ne furam identitatile nici sa facem schimb de amintiri.Noi cei care vorbeam in franceza, suedeza, germana, poloneza, in primul rand, limba tarii gazda, in maghiara, in spaniola, in portugheza, am avut  o limba comuna, alta decat limba franceza, in care s-au desfasurat orele de curs si in care am ascultat interventiile invitatilor:am vorbit despre pace, despre posibilitatea pacii pe pamant, despre iertare, despre istorie, crimele istoriei, despre Auschwitz, despre Solidarnosti, despre Popierusko, despre Katyn, despre copii Irenei Steindler, despre Katyn, despre cele 12 000 de impuscaturi care se auzeau in Muzeul Insurectiei din Varsovia de parca te-ai fi aflat acolo martor, incapabil sa opresti mersul zgomotos si crud al istoriei care nu inceteaza sa-si numere victimele…Si am vorbit  ascultandu-l pe Chopin, a carui muzica ne-a insotit in diverse locuri si momente:de la concertul duminical din Parcul Chopin unde am ajuns la scurt timp dupa ce am coborat din avion, duminica, 13 iunie, pana la concertul live la care am asistat chiar in casa muzeu a lui Chopin pe care am vizitat-o.Totul iti vorbea si iti amintea cu inteligenta dar ferm, ca te afli in patria lui Chopin: de la afisele uriase care te intampinau chiar din aeroport, pana la bancile din parcuri si chiar strazi, banci muzicale pe care , daca le atingeai, incepeau sa-ti interpreteze o compozitie a marelui comnpozitor al carui an este sarbatorit in intreaga Polonie cu dragoste si veneratie.Am vorbit despre atat de multe ca mi-ar trebui multe zile sa povestesc cele simtite acum despre cele simtite si traite acolo de mine si de toti ceilalti in cele 7 zile pline cum  nu am mai avut de mult in aceasta viata.Nu pentru ca noi, modesti profesori, de liceu sau universitari, cercetatori sau membri ai diverselor fundatii interesate de problema pacii, am putea opri mersul istoriei si am putea proclama Pacea universala si eterna pe pamant.Acest lucru nu-l poate face nici un om.Dar ne-am intalnit acolo pentru a invata noi insine lucruri noi despre pace si iertare din analiza si retrairea lucrurilor vechi, tragice din istoria recenta a Poloniei.Si pentru a le povesti si altora si mai ales, pentru a nu uita.

Casa memoriala a lui Chopin