De ce (nu) iubim marea…(II)

…pentru ca e prea departe de noi, şi tot ceea ce e prea departe de noi ne inspăimânta ca o limba ciudata, poate chiar o limba moarta ale carei sunete ne sperie si pe care nu vom putea sa le rostim si sa le intelegem niciodată…

…pentru ca e tot mai greu sa ţii minte limba pe care ai invatat-o de copil, la care s-au adugat alte limbi straine, alte cuvinte, alte sunete, dar un lucru a ramas neschimbat:emotiile, sentimentele, bucuriile, tristetile…au ramas la fel…Dar e tot mai greu sa te faci înţeleasa, e tot mai greu să-i întelegi pe alţii, se cască intre voi mari imposibil de strabatut inot, oceane in care te ameninta ghetari topindu-se…galaxii pe care nu le poţi străbate…De aceea ţie însăţi propriile sentimente, emoţii, bucurii, tristeţi, melancolii, îţi par tot mai străine, tot mai îndepărtate, nu mai poţi ajunge la ele, nu te mai poţi înălţa până la ele, sau ele nu mai pot coborî până la tine…

…Pentru că  poţi fugi de toţi şi de toate, dar de tine însuţi nu poţi fugi, te urmează în tot locul, vânturile, valurile…

Ne-nţeles rămâne gândul…gândul de a dori să rămâi singur în faţa mării, ca la o judecată supremă la care eşti întrebat :

-Când ai greşit?

-De câte ori ai greşit?

-Te-a pedepsit cineva pentru greşelile tale?

-Ştii ce înseamnă greşeală?

-Ştie cineva ce înseamnă greşeală?

-A greşit cineva în faţa ta?

-Tu l-ai iertat?

-De câte ori l-ai iertat?

-De câte ori ai întins şi celălalt obraz?

-Doar de şaptezeci de ori câte şapte?

Juraţii sunt toţi cei plecaţi pe mare şi care nu s-au

mai întors…Cineva a rămas pe ţărm aruncând daruri invitaţilor la o sărbătoare pregătită în cinstea lor şi care nu a mai avut loc…