Ceilalți îmi spuneau atâtea despre tine încât se întâmpla să uit cum arată Adevăratul, ce stele privește, ce mâini îl mângâie, ce nări îi respiră iubirea,
dacă mă duceam spre tine, îmi ieșeau în cale pregătiți cu replici și discursuri incendiare,
dacă încercam să-ți scriu ceva, îmi aruncau caietele în foc sau imi întrerupeau conexiunea,
când încercam să-ți scriu un mail,
orice aș fi făcut să te întâlnesc, ei aveau ceva în plus de spus și de adaugat, de pildă, dacă îmi desenam chipul și-l afișam pe ziduri sperând să te îndrume cineva spre mine,
imediat ei îl transformau în caricatură, orișicâte variante ale chipului tău si al meu aș fi avut, orișicâte piese disponibile aveam la mine spre a-ți înlocui cele uzate, inima, trecutul sau măcar câteva amintiri prost așezate , ei nu mă lăsau să cred în tine, să te privesc măcar prin geamul din spate al mașinii cum încercai tu să mă depășești sau chiar să-mi provoci un accident în lanț în care chipul tău, cum îl păstrez eu în memorie, să moară…
Îmi spuneau atâtea despre tine încât de multe ori oboseam să plec iar în întâmpinarea ta,
mă prefăceam că accept portretul-robot pe care ei mi-l dăruiau spunând că acela ești tu, Adevăratul, pe ascuns însă, pe ascuns când ei în sfârșit uitau de noi, îți scriam despre mine,
aceasta e prima scrisoare, sper că la tine funcționează netul, mai ai hârtie de scris și locul meu în amintirea ta e tot acolo…
Pingback: Piese disponibile pentru o iubire sfărâmată - Ziarul toateBlogurile.ro
Pingback: la ora de fizică, atârna de-un fir / Ottilia Ardeleanu « Poezieromaneasca's Blog
Pingback: Reţetele magice ale vindecătorilor de odinioară « Poezieromaneasca's Blog
Pingback: Trafic cu Hituri (runda 35) « Blogul lui Teo Negură
Pingback: cândva toamna se încălzea prin noi (Ottilia Ardeleanu) « Poezieromaneasca's Blog
Era pe vremea lutului, cant totul era framantat, dospit, modelat, uscat, si apoi ars. Lut ars. Era asa de mult lut ca pana si oamenii veneau la inceput din lutul ulcelei. Mai tarziu, tot din lut faceam matcile in care se turna metalul. da, lutul a fost cu noi, de mult, mult timp. Ne-a cladit coliba de chirpici, si caramida. A cladit lutul Urul, Babilonul, Istoria. Pe vremea cand chiatra seaca era de nemodelat, cand granitul nu acoperea drumul, cand slanina nu era folosita la a trage barca pe uscat…Acolo la Bosfor sus in vale…
Era lut si era portelan. Iar portelanul a devenit bibelou. Si iubirea a devenit…un bibelou: Iubire bibelou de portelan…
Viitorul e in lut.
ApreciazăApreciază
Ce frumoasa interpretare a poemului meu!Multumesc foarte mult.Da , o iubire sfaramata ne duce cu gandul la lut.Exista oare iubiri de marmura?Nu cred!In acelasi timp, ideea viitorului din lut ma face sa ma gandesc la moarte dar si la o carte exceptionala a lui Saramango, Pestera.
Ma bucur ca mi-ai scris!
ApreciazăApreciază
Atâtea cioburi colorate, atâtea iubiri sfărâmate.
Dacă cioburile n-ar înțepa, ne-am reconstrui toate iubirile pierdute. Sau le-am aduna pe cele rătăcite..
Iubiri de marmură?
Poate- strălucitoare, lipsite de suflet, reci, închise în ele, doar pentru ele..
ApreciazăApreciază
Gina, cred ca iubirea traieste mai mult in iluziile pe care ti le faci despre ea, adica in imaginar, decat in real…Daca si din cioburi ea tot straluceste, memoria o recupereaza si o reinvie.Pentru fiecare iubirea are o alta culoare, gust, parfum, structura chimica.Ca e din lut, din marmura, de piatra sau de gheata, important e ca a lasat ceva desi imediat dupa „sfaramare” vrem sa uitam totul…Apoi , deveniti lucizi, incercam sa selectam adevarul de minciuna, frumusetea bde uratenie…daca mai ramen ceva, inseamna ca tim pul nu s-a scurs degeaba.Multumesc pentru comentariu!
ApreciazăApreciază
Iubirea…Este singurul adevar despre noi: Iubirea ne face si ne desface. TInem la iubire asa de mult ca folosim orice fel de metoda de a o repara, atunci cand e sfaramata…Incluzand cea mai noua metoda: Clonning. (in curand vom avea imaginea noastra suta la suta copiata. De ce? vrem sa fim zamislitori, vrem sa facem orice nu a fost facut.)
Dar inapoi la iubire: de ce santem asa de capturati de ea? pentru ca ne reprezinta. Santem robii ei, santem soldatii ei, razbunatorii ei, martirii ei, zamislitorii ei, c-asa vrea lumea in am coborat pe cosul de fum, adusi de….barza. Marmura, ciment, piramida, imbalsamat, mumifiat, intr-o urna cu cenusa, intr-un mausoleu, cu moastele expuse ca sa ne aminteasca de iubirea unuia sau a altuia pentru noi toti…sau numai pentru unu, sau numai pentru o idee, sau un cantec fara cuvinte, cuvinte fara cantec, imn, tam-tam, flaut, taragot, nai, ocarina, aceste cuvante incondeiate aici acum…Sant toate speranta. Speranta e iubire. Iubirea zamisleste. tot ceea ce ne ramane in final este (multumita vremii in care am fost zamisliti) e o amintire fie ea vizuala marturisita sau nu, si o idee ca desi ne temem asa de mult de sfarsiturile lumii santem aici acum, si speram sa devenim lut…Poate mai tarziu, poate altadata…Poate niciodata daca ar fi posibil.
Iubirea.. E al cincelea element, asa cum prea bine a scris Luc Besson, printre multi altii, dintotdeauna si in perpetuitate.
Ceea ce ai scris aici Maria, de asta data mi-a amintit depoezia Lui Ion Minulescu, si de cantecul Margaretei Paslaru, cantec cu care am crescut si pe care al apreciez cu anii si continentul, cu atat mai mult: timpul si distanta ca lipsa, sant cea mai buna distilerie a unui suflet: Ce greu trebuie sa le fi fost celor dinainte de U-tube, si Keyboards, cei care au avut nimic altceva decat memoria, sau un petec de fotografie stearsa.
Exista aici un monument, Watts Towers, contruit din armatura ce fier, sudat, si cu tot felul de piese mici de mozaic, si sticla. A fost construit de un emigrant italian, Simon Rodia, in prima parte a secolului douazeci (1923-1954), si a devenit un monument, pe care al puteti gasi pe internet. Ceea ce este mirific e faptul ca aceste turnuri arata ca bazilicile si mozaicurile din Italia. Cred ca inteleg ceea ce l-a detereminat el sa dedice anii de munca, fara fara nici un ajutor…Iubirea lui pentru monumentele Italiei.
ApreciazăApreciază
Pingback: Jucătorul « Blogul lui Teo Negură
Teo , multumesc pentru semnalare!
ApreciazăApreciază
George, acest minunat comentariu m-a emotionat foarte mult.Nu stiu ce as putea replica spre a fi sigura ca sunt la inaltimea lui, de aceea ma voi multumi sa scriu din cand in cand pe blog multumindu-ma ca cititorii mei sunt provocati spre a scrie si ei ce simt.Multumesc!
ApreciazăApreciază
Pingback: unele mai puternice decât atunci când / Ottilia Ardeleanu « Poezieromaneasca's Blog
Pingback: ca un pumn dat vieţii / Ottilia Ardeleanu « Poezieromaneasca's Blog
Pingback: dacă mi-aş pune o dorinţă / Ottilia Ardeleanu « Poezieromaneasca's Blog
Si eu multumesc, Maria.
ApreciazăApreciază
E o placere sa te citesc, George, si mi-as dori sa am timp sa adun toate comentariile despre articolele mele intr-un articol separat, printre care si ale tale.Desigur, trebuie un pic de timp sa le adun.
ApreciazăApreciază