Cine va veni să-mi spună cu certitudine care ar fi fost viața mea dacă aș fi luat-o pe alt drum?Cu siguranță, NIMENI.Care drum?!Potecă, alee, străduță, bulevard sau autostradă?Oricare dintre ele m-ar fi condus oare tot aici, într-o casă primitoare și alături de doi copii inimaginabili cu mintea celei care eram acum 25 de ani?Dacă accept prezența benefică a Destinului, atunci ar trebui să cred că, da, tot aici aș fi ajuns.Dar uneori mă îndoiesc dacă aș mai fi ajuns tot aici și nu în altă parte, sau dacă aș mai fi ajuns undeva și nu m-aș fi rătăcit pe la periferia vieții.De multe ori ne facem reproșuri, ne aducem acuze, blamăm soarta, pe cei din jur care ne-au pus piedici, regimul, locul de muncă, prietenii, dușmanii, uneori, chiar familia.Dar poate că ei fac parte chiar din destinul nostru, au fost sau mai sunt ca niște borne pe marginea drumului nostru, spre a ne ajuta să le ocolim sau să ne călăuzim după ele pe drumul nostru care la rândul său iese pe alt drum și se întâlnește cu alte drumuri spre a forma autostrăzi aeriene pe care gândurile și inimile noastre se întâlnesc și-și împărtășesc armonia descoperită în final.E reconfortant să cred că pe orice drum aș fi apucat-o aș fi ajuns tot aici: adică într-o buclă existențială ospitalieră, care-mi îngăduie încă să respir, să iubesc, să sufăr, să comunic, să scriu..
Alt articol pe aceeasi tema:
https://mariapostu.wordpress.com/2009/09/07/de-ce-i-se-spune-destinul/
Share this:mariapostu.wordpress.com
Dacă ți-a plăcut:
Apreciază Încarc...
Similare
Despre Maria Postu
Nu-mi place ideea de a evada...E ca si cum ai smulge cu forta ceva care de fapt, iti apartine:LIBERTATEA cu care te-ai nascut si in care te vei intoarce...Si totusi, eroul meu preferat, de parca eu l-am nascut, este Papillon...
Aici e o forma de libertate... evadare...un substitut, o libertate cu gust de gratii si catuse...ma veti gasi aici la orele de vizita indiferent ce semnalmente aveti...Nu e nevoie sa treceti pe la siturile de serviciu pentru a afla ce mi-as dori:pe voi venind la mine in vizita, sa cinam impreuna din cuvinte ca la un banchet infinit cu arome imprevizibile si inconfundabile, de negasit aiurea pe strada, la teatru, la opera sau oriunde in alta parte decat aici...Chiar daca nu ne putem privi in ochi, nu ne putem vedea gesturile, ne simtim pasii gandurilor, ne pipaim prin cuvinte mai mult decat am face-o vreodata in realitate...Ma puteti gasi undeva in secorul 2, la CNB George Cosbuc, Bucuresti.....Micul mister a cazut sau e mai tentant?Mi-ar placea sa cred ca da...suntem toti in spatele unor ferestre (Asa se numea cea de-a patra carte a mea de versuri, publicata in 2007.."DIN SPATELE FERESTREI"...O mai puteti gasi, daca va grabiti, la libraria Muzeului LIteraturii Roamane...Acolo veti gasi ce nu v-am spus eu acum, despre mine...Va astept...
Acest articol a fost publicat în
Confesiunile unui scorpion și etichetat
armonie,
bucla,
copii,
destin,
familie,
iubire. Pune un semn de carte cu
legătura permanentă.
Crezi ca e important sa ne mai intrebam de ce, sau cum, sau cand? Daca exista Destin, il acceptam pentru ca nu avem de ales, daca nu exista inseamna ca noi singuri ne-am ales drumul. E bine sa fim multumiti de noi si de ceea ce am realizat, apoi sa incercam sa facem mai mult. Si mai bine daca se poate.
ApreciazăApreciază
mă bucur că ne-am cunoscut, prin destinele fiecăreia!
Te pup, Ottilia
ApreciazăApreciază
Pingback: ochi umezi de Ottilia Ardeleanu « Poezieromaneasca's Blog
Desi de multe ori am pareri mai profunde si mai stiintifice, citind postul tau ajung la concluzia ca destinul este exact acolo unde suntem. ca e destin, ca e impacare, n-are cum sa fie in alta parte decat acolo unde suntem in plan fizic.
ApreciazăApreciază
Destinul, Stefania, spun unii, ar fi o scuza pentru ei sau o explicatie a ceea ce nu au puterea sa impiedice.Parerile stiintifice tin cred de domeniul psihologiei sau al altor teorii ce ar putea explica gradul de aparitie al „coincidentelor”, recunosc, nu prea le-am citit.
ApreciazăApreciază
Ottilia, si eu ma bucur, cine isi deschide blog, isi deschide, de multe ori, ca in cazul nostru, sufletul.
ApreciazăApreciază
Timpul, Shayna, nu se poate intoarce, el este cum spunea un prieten,cel mai nemilos frizer.. Multumirea de noi insine imi accentueaza amaraciunea vis-vis de nefericirea altora dar si sentimentul ca i-am lasat cu gingasie si indiferenta pe altii sa mi-o ia inainte…
ApreciazăApreciază
Parerea mea este ca pentru toate acele intrebari exista raspuns insa este adanc ascuns in noi. Intr-un moment de liniste si introspectie, cu putina atentie la lucrurile marunte care va trec prin cap, cred ca ati putea gasi raspunsurile mult cautate. 🙂
Totusi frumos pusa problema.
ApreciazăApreciază
Mihai, dovedesti o maturitate incredibila aici…Si cand te gandesti ca si orele mele de literatura au contribuit la asta, nu-i asa?
ApreciazăApreciază
Raspunsurile sunt in fiecare context in care ai luat o decizie, in fiecare „martor”, in fiecare iluzie de control…
Mi-amintesc cat de stupefiati am fost noi studentii de la psihologie cand un profesor ne cuvanta asa:”s-a demonstrat experimental ca nu intentia este cauza comportamentelor noastre ci contextul!” adicatelea ar fi o relatie misterioasa intre stimul si un raspuns preprogramat care sare peste constiinta noastra….
E trist sa stii ca „nu eu am ales” ci conjuctura a fost de asa natura…
Si totusi putem schimba contextul pentru a determina un altfel de raspuns pe viitor…cred.
ApreciazăApreciază
Cu conditia sa fii capabil sa le citesti, cred eu referindu-ma in general,Flori.Uneori, raspunsurile nefiind cele scontate, se poate naste deruta si sentimentul frustrarii.Cat despre posibilitatea de schimbare a contextului, aceasta nu este posibil in celeasi conditii, deoarece subiectii suporta atingerea malefica a timpului.sau poate benefica.Dar contextul acela, de care zice profesorul, la randul lui tine de multi alti factori, nu fiecare se paseaza in contextul potrivit, dorit ci unde il duce intamplarea….Hazardul.
ApreciazăApreciază
Frumos si pe buna dreptate un subiect pentru fiecare dintre noi, fiind la fiecare moment al vietii la rascruce de alegere a unei directii, resultand
intr-o infinitate de posibilitati.
Multumesc.
ApreciazăApreciază
Destin! Suna tentant subiectul, depinde acum cum privesti lucrurile. Putina polemica nu ar strica discutiei… 🙂
ApreciazăApreciază
Pingback: ca o stâncă. mă străbat cum pot de Ottilia Ardeleanu « Poezieromaneasca's Blog
Romeo, cine nu e preocupat de Destin?Chair eu am mai scris ceva pe tema asta...https://mariapostu.wordpress.com/2009/09/07/de-ce-i-se-spune-destinul/
Multumesc pentru comentariu.
ApreciazăApreciază
Bine ai revenit George…Probabil scrierea pe blogul tau nu iti mai ingaduie sa treci mai des pe la mine.Oricum ma bucur de orice veste de la tine.
ApreciazăApreciază
Îmi place jocul tîu imaginar, Maria! Atrage, prinde, răscolește..
Nu cred că are cineva răspunsuri pentru atâtea întrebări.
Și de ce ar avea, Maria?
Sau, dacă , prin cine-știe – ce împrejurare, chiar am ști câte ceva după..la ce și cui ar folosi?
ApreciazăApreciază
Multumesc pentru participarea la joc.Chiar daca nu ne raspunde nimeni, e frumos sa ne intrebm si sa ne imaginam, ce-ar fi fost daca?Raspunsurile dor, de aceea, cum spui tu, e mai binesa nu le primim, doar sa ne inchipuim ca am primit ce am dorit.
ApreciazăApreciază
Pingback: de toamnă de Ottilia Ardeleanu « Poezieromaneasca's Blog
Si, daca ai primi aceste raspunsuri, ai fi mai fericita? Poate ca nu exista decat un singur drum.
ApreciazăApreciază
Mie mi se pare fascinant sa-mi reconstitui alte trasee existentiale.Ma fascineaza multiplicitatea, ideea de a fi in mai multe existente, de a cunoaste viata din mai multe unghiuri, nu doar din cel unic in care ne aseaza existenta si ne lasa acolo cat timp ne e dat sa traim.
ApreciazăApreciază
Pingback: rămăşiţe de Ottilia Ardeleanu « Poezieromaneasca's Blog