Tema puterii in viata si in opera lui Nicolae Breban

Sunt o cititoare , o admiratoare si indraznesc sa spun, o cunoscatoare a operei marelui prozator , Nicolae Breban, fara sa am iluzia ca as fi reusit sa ating decat partial complexitatea si bogatia tematicii romanelor sale despre a caror problematica am scris si o carte, un fragment din teza mea de doctorat, (Tema putetii in proza romana) de aceea nu pot ramane indiferenta la tot ce i se intampla omului Breban si sper ca aceste triste si ciudate „intamplari” sa nu afecteze catusi de putin judecatile asupra operei sale, de aceea  va recomand acest articol :

„Ion Lazu

Noua poliţie politică: CNSAS

Prietene, am primit în seara asta un text de Aura Christi întru apărarea lui Nicolae Breban, l-am citit şi imediat l-am postat pe blogul meu de scriitor, cu convingerea că este obligatoriu să ascultăm şi cealaltă parte – auscultare et altera pars, cum spunea latinul. Iar în particular vreau să-ţi mărturisesc marea mea mâhnire în legătură cu ceea ce se revarsă de ani şi ani, cu metodă, asupra lumii scriitoriceşti din România. Am ajuns să cred că aceşti oameni care (indiferent unde sunt înregimentaţi şi de indicaţiile cui ascultă fără crâcnire), la intervale bine calculate, sau în funcţie de tensiunile sociale, scot la iveală încă un caz şi încă unul, aceste grupări malefice urmăresc să dea societăţii civile de la noi mai multe lovituri deodată, pe cât de nefondate, pe atât de distructive: mai întâi, să-i compromită pe scriitorii de primă linie, apoi să ne scârbească de noi înşine, să ne descurajeze că vom afla vreodată adevărul-adevărat, căci ni se va prezenta de fiecare dată numai ceea ce le convine lor să ne „servească”; şi mai observ că nu contenesc să ne ţină sub stres: cine urmează? Ce-o să mai iasă la iveală din acestă otrăvită Cutie a Pandorei, care se dovedeeşte a fi arhiva CNSAS, aşa cum au gestionat-o?! Şi încă alte multe obiective vor mai fi urmărind aceşti oameni, în jocurile lor diavoleşti (mereu bine plătiţi, mereu ascunşi privirii noastre, mereu jucând la două capete, schimbând strategii şi paliere fără păs, cu scopul „sănătos”, sută la sută românesc, de a se plasa mereu de partea câştigătorului).

 

Este pur şi simplu scandalos, revoltător şi exasperant să fim mereu la cheremul acestei noi poliţii politice, faţă de care râşniţa securistă ni se arată a fi fost aproape medievală în ce priveşte mijloacele şi abordările. Atunci când pe omul de rând al acestei ţări, dar şi pe scriitor, ca reprezentant al conştiinţei de sine a unei naţiuni, îi oprimă zi de zi atâtea excrocherii la vedere, ostentative, deşănţate, de-un cinism vecin cu nebunia, atâta vreme cât pe aceşti contribuabili de mâna a doua îi excedează ştirile alarmante despre noi/vechi malversaţii, despre afaceri necurate, despre deturnările de fonduri uriaşe, despre abuzurile, protecţionismul etalat fără jenă, despre corupţia ce creşte în progresie geometrică etc. etc., atunci când oamenii de bună credinţă, nefăţarnici, ar dori să întrezărească o geană de lumină şi de speranţă întru mai bine, aceşti indivizi malefici aruncă piatra în victime bine alese, anume ca să ne deturneze atenţia, să ne dezbine de la eventuale acţiuni colective de protest pe o anumită problemă; şi mai urmăresc maleficii să ne inducă sentimentul că toţi, dar absolut toţi suntem nişte oameni de nimic, ce nu pot emite vreo pretenţie de onorabilitate; iar în final, să înţelegem o dată pentru totdeauna că măciuca (cea din vechea zicală, suficientă pentru un car de oale…) se află în mâinile lor şi ea se poate năpusti oricând, în capul oricui, căci toţi suntem vinovaţi, nu-i aşa? sau putem fi victimizaţi după bunul lor plac… Repet, profund afectat: Urâte vremuri am apucat – în locul mult doritei societăţi democratice!

 

Înşiruite de-a lungul acestor două decenii, cazurile unor Doinaş, Paleologu, Uricaru, şi ale altora, care ne-au răvăşit la vremea lor şi până la cele mai recente, ale lui Cezar Ivănescu, Marino, Groşan au întreţinut o atmosferă de suspiciune cu privire la scriitorimea noastră. În timp ce despre aportul substanţial adus clipă de clipă sistemului comunist de barzii ceauşeştilor, în frunte cu Eugen Barbu, cu Vadim şi Păunescu s-a indus ideea că ei n-ar fi fost nişte vânduţi şi trădători, ci nişte mari patrioţi talentaţi.  Ca să zic aşa, Uniunea „nu putea să-i mai încapă”. Despre ofiţerii sub acoperire oricum e prea târziu să se mai facă vorbire, oricum abia sub democratură şi-au văzut visul cu ochii, din nişte slujbaşi cu regim de cazarmă, burftuluiţi de superiori şi urâţi/ocoliţi/dezavuaţi de toată lumea, acum au un statut de mari belferi, ei s-au infiltrat sus de tot, în sistemul neosecuristic dar şi în cel economic-financiar – ei au ajuns la putere discriminatorie, sunt „de neoprit-de neoprit”. Ei au toate motivele să ne privească de sus, să ne trateze ca pe o masă de manevră; ei ne sfidează, ei pun la cale „demascarea” incomozilor, mai exact a adversarilor direcţi, declaraţi, dar şi a celor care, prin prestigiul lor moral, prin valoarea recunoscută, le încurcă socotelile. Am scris despre toate acestea în Himera literaturii, am scris în presă: articolul Despre ce vorbim?, am reluat tema, cu argumente noi în textul Despre diferite forme de colaboraţionism şi de rezistenţă a scriitorilor în comunism. Articolele au fost preluate de alte reviste, inclusiv pe online. Însă, dragă Doamne, cine ţine azi socoteala de spusele scriitorului? Maleficii îşi continuă acţiunea de discreditare a valorilor culturale naţionale, aşa cum, pe bună dreptate subliniază, Aura Christi. Din ceea ce se crezuse a fi fost Uniunea scriitorilor pe vremea ceauşistă, un nucleu de rezistenţă şi demnitate, de opoziţie la regim, poate singurul de care dictatorul trebuia să ţină seama, din această realitate cunoscută nouă tuturor şi care a constituit mica noastră mândrie de breaslă, nu a rămas mai nimic, atacurile orchestrate ale neosecurităţii, venind pe neaşteptate, din toate laturile, au sfârşit prin a o şubrezi – ea devine de la o zi la alta o… himeră în care nu mai cred decât disperaţii. În ce mă priveşte, cu destui ani în urmă, scriam foarte tranşant despre toate acestea. Doream (ca şi alţi confraţi de bună credinţă) să ieşim din penumbra suspiciunilor veninoase, să despărţim uscatul de apă, adevărul de minciună, şi să putem merge înainte, eliberaţi de tarele trecutului ceauşisto-securistic. Îngrijorat de evoluţia negativă din lumea literară, credeam că a ne recunoaşte vina, câtă a fost, va asana terenul, va drena marele buboi; făceam apel la confraţi să dăm cărţile pe faţă, să ne eliberăm de trecutul mutilant.  Un apel ca atâtea altele, căzut în gol.

 

Acum însă văd că dezvăluirile nu au rezolvat chiar nimic, cred că mai curând au tras încă o perdea de fum între scriitor şi receptor, încât nu se mai desluşeşte albul de negru.

 

Se întrâmplă acest lucru descurajant: pe când cărţile noastre nu mai stârnesc interesul cuvenit/meritat, aşa-zisele trădări ale unor scriitori capătă datorită presei de sandal o gravitate disproporţionată. De parcă tot răul vine dinspre breasla scriitorilor. O mârşavă deturnare de sens, care le-a reuşit.

Nimeni nu spune, cu hotărâre: Staţi aşa, domnilor! Până aici! Au fost scriitorii cei care au adus răul în România? Sau cumva ei au încercat să-l  prezinte în adevăraţii săi termeni, să i se opună deci, prin simpul fapt că acreditau, cu argumentele talentului artistic, un alt sistem de valori? Nimeni din presă, nimeni din dezafectata societate civilă a noastră nu se desolidarizează de aceste malversaţiuni.  Mă întreb: este posibil să se treacă peste inimaginabila suferinţă a celor care au fost aruncaţi în temniţele comuniste pentru delict de opinie şi adesea chiar pentru mai puţin de atât? Nu ne pune pe gânduri faptul că la un moment dat Constantin Noica, excedat de nenumăratele obstrucţii ce i se făceau, a izbucnit în lacrimi, şoptind:  „Dar ce ţară este aceasta?”  Nici faptul că Petre Ţuţea a ajuns să exclame, în libertate, faţă în faţă cu nimicnicia de fiecare zi a semenilor săi: „Am suferit 13 ani în închisoare pentru un popor de idioţi!” (El, care la Aiud declara cu pătrundere: „Nu noi facem onoare poporului, suferind în închisoare, ci poporul ne face onoare nouă!”).

 

Este imaginabil ceva mai oribil decât tratamentul la care a fost supus în ultima vreme un om şi o conştiinţă de talia lui Nicolae Balotă (ridicat din tren, la nici 20 de ani, de securitate, pentru că ar fi citit cărţi interzise suferind două detenţii şi un domiciliu obligatoriu în Bărăgan). Acuzat de faptul că ar fi fost colaborator al securităţi de cei… împotriva cărora a scris rânduri remarcabile. Se întâmplă că am fost redactorul de carte, la Ideea Europeană, a celor două volume memorialistice Caietul albastru, însumând peste 1100 pagini, după opinia mea, una dintre cărţile esenţiale ale literaturii noastre. Desigur, trecută cu vederea în aceste vremuri de nestatornicie.

 

Acum, s-au întors cu toate armele destructive împotriva marelui romancier Nicolae Breban, unanim considerat unul dintre cei mai importanţi scriitori români de după război. S-a impus cu greutate, prin talent, împotriva datelor din dosar: fiu şi nepot de preoţi catolici, cu mari merite civice. După nenumărate obstrucţii, reuşind să se afirme ca scriitor de mare talent, este sedus de gestul lui Ceauşescu, din august 68, care se desolidarizase de acţiunea forţelor Tratatului de la Varşovia; deja pe val, om al succesului literar pe drept obţinut, este consternat de tezele din Iulie, şi, în Franţa fiind, demisionează la modul demonstrativ din funcţia de redactor-şef al celei mai importante reviste literare, face declaraţii de desolidarizare faţă de Conducător. Revine în ţară, continuă să scrie şi, cu Bunavestire, în 1977, produce o adevărată panică la vârf, romanul având trimitere clară spre un alt Arturo Ui, de sorginte neaoşă. Ghici ciupercă ce-i! Este nevoit să se autoexlieze. Revine printre primii, imediat după „evenimente” şi se angajază în viaţa civică. Sunt lucruri bine-cunoscute, în legătură cu scriitorul NB, un nume de referinţă, o personalitate care a fost mereu în centrul atenţiei. Acum ce-ar fi aceste „trăncăneli cu Pleşiţă”, la care se referă Mircea Dinescu?

 

Un scriitor de carura lui Breban stârneşte în modul cel mai „firesc” idiosincrazii, disconfort spiritual, invidii de breaslă şi intoleranţa faţă de omul superior înzestrat, excepţia de la regulă. A scris peste 35 de cărţi, circa 15 romane, toate remarcabile. A scris apoi o serie de 5-6 cărţi de atitudine, dintre care citez: Confesiuni violente, Vinovaţi fără vină (Vinovăţia românească) – formulare în sine ofensatoare pentru românul neoş, convins de îndreptăţirea sa în lume –  Trădarea criticii, Aventurierii politicii româneşti etc. Cum este ştiut, autorul vine cu aprecieri critice, caută mobilurile unor eşecuri ale societăţii noastre sub comunism dar şi după aceea, analizează comportamentul generaţiei sale de scriitori, poate cea mai eroică generaţie, care a rupt-o cu proletcultismul şi a făcut racordul la literatura europeană a momentului, fără a uita recuperarea mesajului înaintaşilor. Toate astea au stârnit animozităţi, mefienţă,  chiar resentimente din partea celor vizaţi… (cu o exprimare a autorului, aceşti scriitori „sunt văzuţi ca pesimişti sau chiar ca inamici”). Este vorba despre „fuga de vinovăţie, reflex, sindrom” bine cunoscut al naţiunii noastre.

 

Dar ce ar putea fi, în ultimă instanţă, acele „trăncăneli cu Pleşiţă”?  Toată lumea a simţit ghiontul din coastă al securităţii. Dumneata, LIS, Aura Christi, după propria mărturisire, eu însumi. Scriitorul, în luptă cu cenzura, ajungea imediat pe listele de suspecţi. Azi pare o născocire abracadabrantă învinuirea pentru că ai citit sau ai răspândit o carte considerată „duşmănoasă”; că ai scris ce ai crezut de cuviinţă; că ai îndrăznit să transmiţi un manuscris peste graniţă. Toate astea erau reguli de fier la noi, la nivelul anilor 70-80 ai secolului XX, devenit secolul informaţiilor fără frontiere… Acum, ce-ar fi ciudat/suspect şi reprobabil pentru un scriitor de configuraţia lui NB, care, atacat în repetate rînduri de securitate,  de inşi inferiori intelectualiceşte şi nu numai, venindu-i la îndemână, ca joc intelectual,  peste sutele de intrigi din cărţile sale, s-a amuzat într-o joacă de-a şoarecele cu pisica, în ideea de a-l înşela pe înşelător, de a-l manipula pe manipulator şi în totul de a-l învinge pe teren propriu;  N. Breban fiind o fire de luptător, de combatant impenitent. Toată această presupusă „hârjoană” fiind (sunt convins!) pentru inepuizabilul Nicolae Breban nimic mai mult decât un „antrenament” în munca insidioasă a celui ce  din imponderabilele traiului zilnic şi din intuiţii şi combinaţii mentale va face materia scrierilor sale creative. Ca să nu spun că vocaţia te face vulnerabil. Or, toate acestea, care îl însoţesc pe scriitor în viaţa personală, nu sunt decât chestiuni colaterale, servituţile pe care nu le poate evita creatorul de artă, iar nicidecum trăsăturile sale definitorii.  Îl apreciem pe Breban pentru Opera sa, pentru protestul său, pentru exilul impus şi autoimpus, iar nicidecum pentru trăncănelile sale cu amploaiaţii vremii.”

 

About Maria Postu

Nu-mi place ideea de a evada...E ca si cum ai smulge cu forta ceva care de fapt, iti apartine:LIBERTATEA cu care te-ai nascut si in care te vei intoarce...Si totusi, eroul meu preferat, de parca eu l-am nascut, este Papillon... Aici e o forma de libertate... evadare...un substitut, o libertate cu gust de gratii si catuse...ma veti gasi aici la orele de vizita indiferent ce semnalmente aveti...Nu e nevoie sa treceti pe la siturile de serviciu pentru a afla ce mi-as dori:pe voi venind la mine in vizita, sa cinam impreuna din cuvinte ca la un banchet infinit cu arome imprevizibile si inconfundabile, de negasit aiurea pe strada, la teatru, la opera sau oriunde in alta parte decat aici...Chiar daca nu ne putem privi in ochi, nu ne putem vedea gesturile, ne simtim pasii gandurilor, ne pipaim prin cuvinte mai mult decat am face-o vreodata in realitate...Ma puteti gasi undeva in secorul 2, la CNB George Cosbuc, Bucuresti.....Micul mister a cazut sau e mai tentant?Mi-ar placea sa cred ca da...suntem toti in spatele unor ferestre (Asa se numea cea de-a patra carte a mea de versuri, publicata in 2007.."DIN SPATELE FERESTREI"...O mai puteti gasi, daca va grabiti, la libraria Muzeului LIteraturii Roamane...Acolo veti gasi ce nu v-am spus eu acum, despre mine...Va astept...
Acest articol a fost publicat în Diverse și etichetat , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Tema puterii in viata si in opera lui Nicolae Breban

  1. Pingback: Morcovelul cu codita… « lunapatrata

  2. Pingback: Asteptand… « lunapatrata

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s