Îmi spui că e vremea să cresc, inocenţa mea te mai sperie,
de parcă te-aş mai putea molipsi de altceva decât dragostea mea
am fire albe, nu vezi
şi riduri bine ascunse sub stratul gros de pudră
…dacă ai creşte, îmi spui, ţi-aş termina povestea, te-aş pune într-un rol principl
şi aş împodobi cu tine
pereţii peşterii mele, dar tu refuzi să creşti, în fiecare dimineaţă
eşti tot mai copil, chiar şi hainele de la banchetul de absolvire îţi vin minunat,
mă uit la tine
şi nu mă recunosc,
în ochii tăi e un adolescent pistruiat
tu spui că acela sunt eu, pe el îl iubeşti şi îl vrei înapoi,
Hei, trezeşte-te, e deja vineri,
e seara când crezi se dă timpul înapoi cui l-a pierdut la ruletă,
Citeşte-mi o altă poveste, îmi ceri râzând,
ce dacă n-am să apuc să aud sfârşitul,
până atunci vei fi redevenit copila
pe care n-am cunoscut-o niciodată,
dacă ai creşte, îţi spun,
ce dacă vreau înapoi poveştile uzate despre femeia
respinsă la proba de intrare în poveste,
răspunde-mi, de ce doreşti atât de mult să cresc,
pereţii peşterii mele sunt goi, cineva a şters peste noapte
chipul femeii pe care o iubeam,
dacă ar fi crescut, îi spuneam femeii-copil
răsfoindu-mi grăbită miile de pagini ale bibliotecii mele
ştergând de praf obositele juliete, în căutarea unei pagini albe
din care cândva ea plecase,
i-aş fi dat înapoi timpul pierdut.
e greu să dăm timpul înapoi. imaginar, da, se poate!
paradoxul este că atunci când suntem mici vrem să fim mari, iar când suntem deja mari, dorim să fim ceea ce am fost cândva.
mi-a plăcut cum ai introdus ruleta ca personaj al gândurilor tale:
„Hei, trezeşte-te, e deja vineri,
e seara când crezi se dă timpul înapoi cui l-a pierdut la ruletă,”!
te pup
ApreciazăApreciază
Pingback: O recomandare... reînnoită! | Blogul lui Nea Costache
In secret, fiecare am da timpul inapoi, seara, sub plapuma de ganduri…
Dar vocea aceea launtrica aduce inevitabil masura cruda a unei realitati in care nu ne regasim, sau nu ne dorim sa ne regasim…
Peretii pesterii mele par goi, dar culeg din vizitele mele pe meleaguri de cuvinte cate o mica si duioasa amintire, pe care, mai apoi sa le pot aseza, dand lumina si caldura peretilor ce par reci la intrare…
Oamenii dragi din viata noastra dau sens si masura varstelor ce refuza sa se schimbe.
Sa fii la fel de inspirata si pe mai departe. Lumea ta e fascinanta…
ApreciazăApreciază
Comentariul tau e mai frumos decat textul meu.Nimeni, din pacate, nu-si poate incalzi singur peretii pesterii.De aceea mereu avem nevoie de cineva alaturi sau mai departe, sa ne incalzeasca .Nu conteaza distanta ci intensitatea flacarii..Te astept sa revii unde doresti si ti-e bine.Multumesc de urare.Inspiratia se castiga.
ApreciazăApreciază
Ottilia, multumesc mult pentru cuvintele atat de apropiate de textul meu,Mai rau e ca unii nu devin niciodata mari.Si cei din jur nu pot intelege cauza.O saptamana buna.Te pup.
ApreciazăApreciază