A fost o vreme cand credeam…

Mai de mult, in alta era a vietii mele credeam ca totul pe lumea asta e comestibil, cunoasteti expresia. Si de nu-stiu-cate ori mi s-au strepezit dintii de fructele acre ale experientei si mi s-au invinetit buzele de frigul care se asternea intre mine si ceilalti sau mai degraba m-am topit de multe ori de intensitatea sentimentelor mele si de absenta unei oaze pe care sa mi-o aseze in drum cineva.

A fost o vreme cand fiecare anotimp  al anului era mai mult decat al doilea, al treilea sau ultimul anotimp al anului.Era intotdeauna primul si unicul deoarece fiecare anotimp ascundea o lume fascinanta, necunoscuta, irezistibila, de o frumusete maladiva, dar care ma atragea in mlastina lui plina de parfumuri ale unor flori necunoscute. Le descopeream cu atata ingenuitate, cu atata prospetime, cu atata forta se gravau pe trupul meu interior ca si acum, cand ma privesc in oglinda constiintei, le vad acolo: iubirile mele, prieteniile mele, deceptiile mele, tristetile mele, sperantele mele, dar mai ales, revenirile mele pe puntea altui anotimp, pe care-l credeam din nou unicul si irepetabilul.Dar ceea ce dadea intalnirii mele cu anotimpurile mister, forta de atractie, intensitate senzoriala nu era doar culoarea cerului, adierea lina a vantului sau incrancenarile furtunii, stralucirea soarelui sau aparenta blandete a noptii: nu, acestea erau doar elemente de recuzita a caror poleiala, transparenta sau, dimpotriva, opacitate si greutate le era data de cei din jurul meu, de prieteniile mele, de iubirile mele, de persoanele si pesoanjele reale sau fictive, semireale sau semifictive de care ma inconjuram si de la care dadeam si primeam stralucire, transparenta, mister, opacitate, intuneric, luminozitate, claritate caldura sau fiori gheata.Toate acestea valorau mai mult decat toti arborii indiferenti, toate florile mele naive si splendide in naivitatea lor ca mine cand credeam ca ele ma pot consola oricand si oriunde.

As putea sa vorbesc despre Sabina, despre Odette, despre Carmen, despre Olimpia, din nou despre Carmen, si despre proful de pictura si despre cel de perspectiva si despre indecisa Lavinia, fiica directorului Liceului nostru de arta, osciland mereu intre muzica si pictura vrand sa le faca le amandoua dar, in final, altcineva a ales in locul ei si Lavinia, a plecat, mult prea devreme. As putea sa vorbesc despre Radu, favoritul profesorului de pictura Bradiceanu si promisiunile lui de a ajunge candva un artist  cu tablouri in marile galerii ale lumii.Da, am auzit ca si-a realizat visul.Sau despre Sorin , despre Angelica si eternele lor scuze in fata profului de perspectiva la ale carui ore nu participau niciodata  avand propriile lor ore de  predare a perspectivei. As putea petrece ore in sir vorbind despre ei…Si i-as intreba daca si ei mai cred, daca si lor anotimpurile le mai spun ceva.Mie, nici un anotimp nu-mi mai spune nimic desi nu am epuizat ceea ce era de epuizat.Si ma intreb, pe cine as putea invinovati?

About Maria Postu

Nu-mi place ideea de a evada...E ca si cum ai smulge cu forta ceva care de fapt, iti apartine:LIBERTATEA cu care te-ai nascut si in care te vei intoarce...Si totusi, eroul meu preferat, de parca eu l-am nascut, este Papillon... Aici e o forma de libertate... evadare...un substitut, o libertate cu gust de gratii si catuse...ma veti gasi aici la orele de vizita indiferent ce semnalmente aveti...Nu e nevoie sa treceti pe la siturile de serviciu pentru a afla ce mi-as dori:pe voi venind la mine in vizita, sa cinam impreuna din cuvinte ca la un banchet infinit cu arome imprevizibile si inconfundabile, de negasit aiurea pe strada, la teatru, la opera sau oriunde in alta parte decat aici...Chiar daca nu ne putem privi in ochi, nu ne putem vedea gesturile, ne simtim pasii gandurilor, ne pipaim prin cuvinte mai mult decat am face-o vreodata in realitate...Ma puteti gasi undeva in secorul 2, la CNB George Cosbuc, Bucuresti.....Micul mister a cazut sau e mai tentant?Mi-ar placea sa cred ca da...suntem toti in spatele unor ferestre (Asa se numea cea de-a patra carte a mea de versuri, publicata in 2007.."DIN SPATELE FERESTREI"...O mai puteti gasi, daca va grabiti, la libraria Muzeului LIteraturii Roamane...Acolo veti gasi ce nu v-am spus eu acum, despre mine...Va astept...
Acest articol a fost publicat în 1, Confesiunile unui scorpion și etichetat , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

9 răspunsuri la A fost o vreme cand credeam…

  1. Marian Malciu spune:

    Anotimpurile ne spun ceva, întotdeauna, la toate vârstele, într-o formă ori în alta… Cu cât avansăm mai mult în timp, cu atât mai mult le înţelegem semnificaţiia şi le admirăm frumuseţea din altă perspectivă, chiar dacă ele se repetă la nesfâşit, fiecare la timpul său, cu mici modificări în durată ori intensitatea manifestării lor fireşti.
    Ele vin şi pleacă într-o succesiune atât de meticulos organizată încât, chiar dacă nu am mai dori, ne planificăm şi ne desfăşurăm toate activităţile majore în funcţie de ciclitatea şi specificul lor. Ele ne dirijează viaţa fără ca noi să putem interveni înspre a le modifica. Dacă am reuşi, numai noi am fi vinovaţi de distrugerea noastră!
    Vinovaţi sunt doar oamenii când nu mai simt semnele şi frumuseţea anotimpurilor…
    Ei trebuie să caute în structura lor interioară pentru a descoperi adevăratele cauze. Să alunge tristeţile adunate în timp, resentimentele şi dorurile neîmplinite ori neînţelese în clipele lor de chemare la viaţă. Oamenii trebuie să se redescopere şi să înveţe, din nou, să iubească!

    Apreciază

  2. Maria Postu spune:

    Domnule Marian Malciu, iata o completare foarte frumoasa a temei mele, ba chiar mai profunda as zice, de altfel lucru firesc din partea unui scriitor cunoscut ca dvs.Utile si sfaturile referitoare la modul de a te salva de tirania anotimpurilor.Dar este oare posibil ca timpul si anotimpul sa nu ne ia vama?Nu, el trece si ne petrece dureros spre amurg…Multumesc pentru aceste idei atat de apropiate de ale mele.

    Apreciază

  3. Nea Costache spune:

    Aveti dreptate: parca acum, dupa o anumita varsta, anotimpurile se succed cu mai mare repeziciune (cel putin mie asa mi se pare), odata cu farmecul de altadata al fiecaruia dintre ele. Sunt si eu un sclav al anotimpurilor ce se scurg, lasandu-si pecetea lor grea pe chip, dar sper eu, nu si in suflet…
    O duminica frumoasa!

    Apreciază

  4. Felicitari pentru site. Ati castigat un cititor.

    Apreciază

  5. Maria Postu spune:

    Cineva dadea o explicatie stiintifica acestui fenomen, cum ca 24 de ore inseamnna mult mai putin, din cauze fizice.Asa sa fie?Multumesc pentru lectura.

    Apreciază

  6. Maria Postu spune:

    Multumesc.Va mai astept si va voi vizita si eu.

    Apreciază

  7. Pingback: Interpreți români de muzică ușoara ai anilor ’60 – ’80 | Blogul lui Nea Costache

  8. Pingback: Miercurea fără cuvinte: Printre coloane ale infinitului « Stropi de suflet la vedere

  9. Pingback: Miercurea fără cuvinte -doar cu silabe: dialog în pamperși | Blogul lui Nea Costache

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s