Prima zi de scoala a Madalinei Manole

Cotidienele nu inceteaza sa scoata la iveala noi marturii despre sensibilitatea si delicatetea omului Madalina Manole, adult, acum, iat-o si copil, in viziunea personala. Nu lipesesc nici interpretarile psihologilor. Am retinut din interpretarea psihologului  Ionut Ghiugan:

„Învăţăm din copilărie să devenim actori sociali, să mimăm fericirea, să punem în scenă un rol perfect, iar în funcţie de performanţa pe care o avem fiecare, primim rolurile cele mai bune. Mădălina Manole a primit un rol bun: a jucat rolul unei femei fericite, al unui artist împlinit, al unei mame şi soţii perfecte. Dar în interiorul ei a rămas o persoană sensibilă, timidă, cu norme şi exigenţe înalte.

Succesul a fost modalitatea prin care Mădălina a încercat să-şi învingă propriile limite. A fost instrumentul  prin care a obţinut admiraţia şi preţuirea celor din jur. Cand anii au trecut şi succesul a dispărut, au dispărut şi lucrurile pe care ea le preţuia cel mai mult, iar golul rămas nu a putut fi umplut. Din păcate, nu a fost nimeni în jurul ei care să-i înţeleagă tristeţea şi să o ajute să accepte această suferinţă. Depresia a fost ieşirea din scenă.”(sursa aici)

Cine nu-si aminteste cu emotie de prima sa zi e scoala, pana cand prima zi de scoala a copilului sau devine mai importanta decat a sa proprie?Madalina Manole nu a avut rabdare sa asiste la prima zi de scoala a fiului ei. Nici macar la prima  zi e gradinita.Totusi, sa-i citim confesiunea scrisa in 1992 cand artista, in plina ascensiune, avea doar 25 e ani:

„Într-o zi de septembrie, în urmă cu 18 ani, grupe de copii zgomotoşi, chemaţi de clopoţelul de la intrarea şcolii generale nr. 6 din Ploieşti, năvăleau în clasă luându-şi în primire cărţile şi caietele care aşteptau frumos înşirate pe bănci. Printre copii, păşeşte în clasa I, o fetiţă slăbuţă ca un fir de floare, stingheră, timidă, tăcută, puţin speriată. Hărmălaia din jur o face şi mai temătoare: cum o să se împace cu aceşti copii, cu aceşti „colegi” atât de gălăgioşi.

Din aceste gânduri o scoate o anumită rumoare. De câteva minute, doamna profesoară strigă catalogul, dar fetiţa – prinsă în gândurile ei – vede-aude totul ca prin vis. Copiii din jur, când îşi aud numele, se ridică şi strigă tare „Prezent!”. Unii mai răspund la câteva întrebări. Acum, doamna rosteşte numele fetiţei. Trebuie să-l repete de câteva ori până ea se trezeşte, se ridică şi spune „prezent!”.

O timiditate de care ştia că nu va scăpa niciodată

„Nu te-aud fetiţo! Tu n-ai limbă? Răspunde, te rog, mai tare!”. Fetiţa repetă „prezent”, dar cu aceeaşi voce sugrumată de timiditate. O timiditate de care ştia că nu va scăpa niciodată, pentru că s-a născut şi a crescut cu ea.

„Ehei, fată dragă”, îi spune profesoara, „tu o să ai mari probleme cu vocea asta, din pricina timidităţii tale…”

Dacă cei din jur o privesc cu zâmbete, făcând haz de ea, iată în faţă două fetiţe, Gabriela şi Milena, care îi transmit un semn de încurajare, de prietenie. „Chiar vom deveni prietene?”, se întreabă fetiţa. „Vom vedea. Oricum, am atâta nevoie de prietenie!”…

Una după alta zilele trec, cu bucurii, cu necazuri, anul şcolar s-a terminat. Serbare cu dansuri şi poezii învăţate pe de rost, premii, diplome, coroniţe. Fetiţa cea timidă a primit coroniţă, ca şi Gabriela şi Milena. Are numai note de zece, pentru că îi place grozav să înveţe, să ştie.

În anul următor, copiii au mai crescut, parcă au devenit mai puţin gălăgioşi. Prietenia fetiţei noastre cu Gabriela şi Milena se menţinea. Totuşi, ea parcă nu-şi găsea locul cu adevărat între ele. Gabriela şi Milena se îngrijeau mult de înfăţişarea lor, erau întotdeauna impecabile, totul strălucea pe ele… Manifestau faţă de ceilalţi o superioritate evidentă, căruia trebuia să i te supui. Şi părinţii lor erau oameni importanţi, cu influenţă. Şi ăsta e un avantaj în viaţă, pe care fetiţa noastră a învăţat să-l cunoască încă… din clasele primare.

De la şcoală, cele trei fetiţe făceau drumul spre casă împreună. Sporovăind, glumind şi totuşi… Gabriela şi Milena se înţelegeau mai bine, aveau aceleaşi idei „năstruşnice”. Cealaltă le era mereu în preajmă. Erau mai totdeauna „trei”, dar de fapt, fetiţa simţea că sunt două… plus una. Şi asta o întrista.(cititi articolul in continuare in Povestea_fetitei_Madalina_Manole-scrisa_de_ea_insasi_0_555544998.html)

PS: Oare ce-or fi devenit Milena si Gabriela?

Articole pe aceeasi tema: https://mariapostu.wordpress.com/2010/09/14/a-mare-si-a-mic-de-tipar/

https://mariapostu.wordpress.com/2010/09/09/cel-mai-frumos-dar-al-copilariei-mele/