Exercitii de automodelare


Articol publicat  
http://www.romaniaculturala.ro/images/articole/mariapostu8286familia510.pdf

Romanul Drumul la zid a apãrut în 1984 (Ed. a II-a: Editura Ideea
Europeanã, 2009)

Si personajul principal, Castor Ionescu, este o variantã a lui Grobei, care parcurge în sens invers drumul lui Grobei, sau, dupãmãrturisirile lui Breban, Castor Ionescu este Paul din Animale bolnave.Numele sãu are o dublã semnificaþie. Ionescu, simbolul anonimitãtii, si Castor e un nume cu aluzii mitologice.În timp ce Grobei, aflat laînceputul întemeierii cãsniciei, este supus iniþierii, descoperirea lui Farca si transformarea lui într-un obiect de cult, în paralel cu metamorfozarea lui Grobei dintr-un tip comun, într-un stãpân, cu Castor Ionescu se întâmplã altceva. El are o familie cãreia i se consacrã cu patimã, cunoaste cele douã forme de iubire, paternã si masculinã, e un fel de tatã si sot model, si totusi, în acest aparent Cãtãlin, se ascunde un Luceafãr,un Aliosa dostoievskian, care a gustat din fructele vietii si a simtit tentatia de a vedeace se întâmplã „dincolo”, pe celãlalt drum, pe care nu l-a ales, al renun-tãrii, al abandonãrii acestei existente confortabile, cãldute. Ce mistere se ascund pe celãlalt drum, pe care nu l-a ales, ce l-ar fi asteptat dacã l-arfi ales? O posibilã pistã de lecturare a complexitãtii personajului ne oferã N. Manolescu: „Personajele si actiunile lor existã în acelasi timp într-un plan imediat perceptibil, real, si într-unul secret, ideologic, mitic.Ne ascund în permanentã ceva.”Dar pânã la sfarsitul romanelor, cãci ne-am confruntat cu aceastã existentã dublã si în romanul În absenta stãpanilor, nu aflãm acel ceva pe care personajele nu vor sã-l devoaleze. Ele preferã sã-si pãstreze inefabilul si ambiguitatea, respingând încadrarea într-o serie datã, epuizabilã si uniformizantã. Si iatã-l pe neînsemnatul Castor Ionescu, functionar la o întreprindere de aprovizionare, metamorfozându-se – nu brusc, precum Gregor Salsa- , în ceva strãin naturii sale intime – treptat într-un fel de sfânt, pierzându-si vitalitatea, spiritul sangvinic de care se acuzã, si devenind imun la ceea ce reprezentase pânã acum bucuria vietii, instalându-se într-un soi de ascezã. El isi refuzã micile bucurii existentiale care-i coloraserã pânã atunci existenta, cum ar fi concediul la mare alãturi de familie, alegând sã-si purifice spiritul,supunându-l la efort fizic si la reîntoarcerea familiei sale, se pare cã„boala” i-a trecut si îsi reia „corvezile casei pe care le iubea acum îndoit”.O formã de a-si ascunde „puterea” realã, originea miticã, prevalneta realului asupra sacrului, este încercarea de a pãrea la fel ca ceilalti: „Era din nou fericit. Îsi reluase munca sa la birou, corvezile casei pe care le fãcea acum îndoit: în primul rând se ostenea pentru ai sãi, pentru «avutul sãu pãmântesc», apoi, în al doilea rând, eforturile acestea zilnice, fizice, erau un semn (numai pentru el, evident) cã totul era în regulã, cã era ca «si ceilalti», într-adevãr egal cu ceilati (un fel de aristocartie aceastã egalitate!), cã era, devenise cel de dinainte”.

În modestul functionar, se ascunde un ales, care însã, pentru a-si
dovedi superioritatea, va trebui sã parcurgã cercurile ascezei, ale umilin-
tei, ale îndoielii: „În fiinta lui de muritor oarecare se ascunde zeul”.

Este oare Castor unul dintre cei care îsi trãdeazã ursita, în sensul conferit de
Mircea Eliade acestui termen si cãruia i se permite sa-si intuiascã trãdarea si sã ispãseascã prin suferintã aceastã trãdare? Autopenitenta nu s-a încheiat: el îsi pãrãseste familia si începe a se pregãti pentru cealaltã viatã, stârnind la cei din jur o reactie dublã: pe de o parte, un vag dispret, care se manifestã în forme ironice, pe de altã parte, admiratia unora care, vrãjiti de puterea lui, încep sã-l urmeze, mai ales cã functionarul „fãcea zilnic «exercitii de moderare, de flegmatizare», cum le numea el, exercitii de «autostãpânire», de «limitare a exceselor» etc.” În acest moment, eroul pare victorios, multumit de ea, desi nu era definitivã, „o victorie care nu a uitat cum fusese el, ce munci complicate si curajoase trebuise sã îndeplineascã pentru a ajunge asa cum fusese, pentru a ajunge din nou ceea ce fusese”. Precum la eroul din poveste, sub semnele banalului se ascunde unicitatea ,si la Castor Ionescu unicitatea preferã sã se ascundã, temându-se de reactia profanilor. Dar nu doar neinitiatii sunt ostili indivizilor alesi, ci si el, în care vituiesc doi Castori, se teme de constientizarea adevãratului eu, ascunzându-se în banalitate, sã nu piardã ceea ce are. Extraordinarã, având un rol premonitoriu asupra destinului lui Castor cel aflat la începutul initierii sale, mi se pare întâlnirea dintre Castor si o femeie în varstã, pe care mi-as îngãdui s-o numesc: Bãtrâna.

„– Dumneata esti tânãr, îi spusese bãtrânica, dar esti deja întelept.
Îti prevãd un mare viitor! Pe cuvânt!
– Vai, doamnã, protestã jenat, râzând, într-adevãr înveselit Castor,
sunt încã tânãr, e adevãrat, dar nu sunt nici întelept si nici un «ilustru»
viitor nu cred cã mã asteaptã. (…) Sunt fericit cu prezentul meu!
– Ei, vezi cã esti un întelept? Fãcu doamna Barbu cu ironie. (…)
Vreau sã zic cã este ceva în jurul persoanei dumitale ca si cum… da,
parcã ar vibra aerul, asta…da, da, cred cã esti o personalitate, domnule
Ionescu! Esti o personalitate mai specialã, dar… oui-oui, vous avez une
forte personalité et, croyez-moi, je dis pas ça a tous qui m’aident à
porter mon sac, ha, ha!”
Bãtrana are rolul Sfintei Duminici din cunoscutul basm Povestea
lui Harap-Alb – de a-i revela eroului ascuns sub aparenta banalului, sacrul si misiunea dificilã ce-l asteaptã. Într-un cadru desacralizat, orasul
modern, civilizat, al secolului XX, ca în naratiunile lui Mircea Eliade,
sacrul s-a camuflat în profan, si naratorului îi revine sarcina de a-l revela
cititorului, revelatie pe care n-o poti avea la o lecturã superficialã. Din
pãcate, asemãnarea se opreste aici, cãci initierile la care este supus personajul, sau mai bine zis, se autosupune, nu-l vor conduce cãtre acea victorie posibilã într-un alt tip de societate. Sacrul rãmane definitiv camuflat în profan, chiar dacã la un moment dat, cititorul are impresia cã i-a simþit adierea eternã printre filele cãrtii: „Începu acum, revenit la «normal», sã se ascundã, cumva, în propria lui viatã. Sã se chirceascã, sã se ghemuiascã usor, sã fie si mai putin vizibil si sã nu atragã în nici un fel atentia”. Personajul parcurge toate variantele esecului, dar cu toate acestea, nu renuntã la ambitia de a relua, dupã fiecare rostogolire în genuni, urcusul sisific spre autodesãvârsire, cu pretul sacrificãrii celorlalti. În
finalul romanului, el devine un soi de Mîskin, deopotrivã sfânt si idiot,
deschizându-ne perspectiva de distrugere a zidului ce ne tine captivi în
neputinta unui spirit însetat de absolut. Castor are unele elemente
comune cu Grobei: obscurul Traian-Liviu Grobei se ataseazã neconditiont de textul ciudatului Farca, fãrã a-l trece prin filtrul propriei
conºtiinte, cum procedeazã modernitatea, text pe care îl descoperã, îl
reîncarcã, îl resemantizeazã, îl ridicã la Mit. Acelasi lucru se petrece si cu
Castor Ionescu, cititorul pasionat al Noului Testament, „viciul” lui secret
pe care-l practicã adãpostit într-o mansardã (stim de la Mircea Eliade ce rol stimulativ si creator are mansarda asupra unui spirit însetat de cunoastere, în acelasi timp, mansarda devine un fel de loc al sihãstriei, al izolãrii, al ascezei, al autopenitentei). El fuge aici, în mansardã,descoperind degradarea sa sufleteascã prin rutina cotidianã. Castor doreste sã se recreeze pe sine, lucru imposibil într-o societate de tip totalitar. Recluziunea este o formã de protest insesizabil pe plan general, care, pe plan restrâns, are urmãri tragice: „Excentricitãtile demonstrative ale lui Castor motiveazã omul-kitsch, demonul meschin al unei generaþii infraumane si al unei lumi maculate pânã la esentã.

Prin Castor, metamorfoza devine o renastere esuatã grotesc si absurd.
(…) Castor existã pentru a-si rata nasterea”.

Cititi articolul in intregime aici: si aici:

About Maria Postu

Nu-mi place ideea de a evada...E ca si cum ai smulge cu forta ceva care de fapt, iti apartine:LIBERTATEA cu care te-ai nascut si in care te vei intoarce...Si totusi, eroul meu preferat, de parca eu l-am nascut, este Papillon... Aici e o forma de libertate... evadare...un substitut, o libertate cu gust de gratii si catuse...ma veti gasi aici la orele de vizita indiferent ce semnalmente aveti...Nu e nevoie sa treceti pe la siturile de serviciu pentru a afla ce mi-as dori:pe voi venind la mine in vizita, sa cinam impreuna din cuvinte ca la un banchet infinit cu arome imprevizibile si inconfundabile, de negasit aiurea pe strada, la teatru, la opera sau oriunde in alta parte decat aici...Chiar daca nu ne putem privi in ochi, nu ne putem vedea gesturile, ne simtim pasii gandurilor, ne pipaim prin cuvinte mai mult decat am face-o vreodata in realitate...Ma puteti gasi undeva in secorul 2, la CNB George Cosbuc, Bucuresti.....Micul mister a cazut sau e mai tentant?Mi-ar placea sa cred ca da...suntem toti in spatele unor ferestre (Asa se numea cea de-a patra carte a mea de versuri, publicata in 2007.."DIN SPATELE FERESTREI"...O mai puteti gasi, daca va grabiti, la libraria Muzeului LIteraturii Roamane...Acolo veti gasi ce nu v-am spus eu acum, despre mine...Va astept...
Acest articol a fost publicat în carti bune și etichetat , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s